Proză scurtă de Costel Pintilie

imaginea_1

GAURA

 

Nimeni nu ştia de cînd era gaura acolo. Nu era o gaură obişnuită, deşi de la distanţă nu se vedea nimic anormal. Nici de aproape nu se vedea ceva în neregulă. Doar că în jurul ei nu creştea nici un fir de iarbă, dar ce poate fi curios în asta? Şi totuşi, gaura era foarte ciudată. Dar care să fi fost cauza? Toţi localnicii ştiau motivul, şi anume că nimeni nu se putea uita înăuntru. Dar pentru ce voiau ei să se uite înăuntru? Uite-aşa, ca să vadă ce-i acolo. Dar dacă te apropiai şi păşeai în cercul sterp, o teamă, sau instinct de conservare, zi-i cum vrei, parcă te împingea înapoi, sau cel puţin te ţinea pe loc. Nu, nu ca un cîmp de forţă, ci muşchii nu mai dădeau ascultare voinţei. Cei mai slabi de înger, care ştiau povestea, nici nu treceau prin împrejurimi. Şi uite aşa, nimeni nu ştia ce era înăuntru. Încercaseră toate trucurile care le trecuseră prin cap. Se apropiau cu ochii închişi, pentru a se putea uita după ce ar fi fost suficient de aproape. Dar deşi se puteau apropia fără probleme, şi chiar stăteau deasupra, cu picioarele de o parte şi de alta a găurii, nu puteau vedea nimic, pentru că ochii se încăpăţînau să rămînă închişi. Au încercat să fotografieze, dar nu funcţiona aparatul. Curios, foarte curios. Nu, filmul nu se voala, aparatul nu se defecta, ci doar nu funcţiona deasupra găurii, ulterior funcţionînd fără probleme.
Într-o zi veni în sat un nou învăţător, care evident a auzit de gaura noastră. Normal că a încercat şi el. Evident fără succes. Mai stătea ce mai stătea mai venea cu o idee, cei din jur zîmbeau îngăduitor, metoda fiind deja testată. Dar într-o zi a încercat cu o pisică. Nimeni nu mai încercase asta. Pînă a prins pisica, pînă a ajuns în cîmp la gaură, vestea zburase, şi împreună cu el erau deja destui martori. A ţinut el cu frică jivina, ca să nu îl zgîrie, a forţat-o să se uite, şi a dracu mîţă s-a uitat fără probleme drept în jos, dar instantaneu s-a zburlit, a scuipat şi a tulit-o cu coada cît stîlpul de telegraf. Curiozitatea mulţimii devenise fără margini.
Eroul nostru inspirat, scoate o oglinjoară din buzunar, şi cu ea se uită în gaură şi VEDE.
-Ce e acolo?
-Ce ai văzut?
-Ce-i înăuntru? Săriră cu gura pe el cei ce îl văzuseră reuşind.
Dar el părea că nici nu îi aude. Un zîmbet luminos i se lăţise pe toată faţa şi o luase către sat. Era fericit. VĂZUSE. Gloata s-a luat după el. Îl zgîlțîiau, îl întrebau, dar el era de lemn, de lemn fericit. Lumea se adunase în jurul lui ca la urs. Tot satul îl asaltase, dar el nu spunea nimic, nu făcea nimic, doar stătea pe bancă în faţa casei şi zîmbea. La fel ca banca, era de lemn, de lemn zîmbăreţ.
A doua zi iar pe el.
-Ce-ai văzut acolo mă, zi şi mie, nu fi zgîrcit.
-Ce-i acolo. Spune, tre’ să ştim şi noi.
-He he, da’ ce băi, noi nu avem oglinzi? Zice unu mai isteţ. Dau fuga acasă să iau oglinda din cui, că io nu umblu ca domnişoru de la oraş cu oglindă în buzunar.
Da’ altu mai îndrăzneţ bagă mîna în buzunarul învăţătorului şi ia oglinjoara.
-Ba să încercăm cu asta că poate e de calitate mai bună, şi numai cu asta merge, sau poate o fi vrăjită.
-Aşa e, aşa e.
-Hai fuga. Zic şi alţii, şi gloata valma către cîmp.
Ajung ei acolo, dar ia gaura de unde nu-i. Cercul sterp era acolo, dar gaura lipsă. În juma de oră tot satul aflase minunea. Curiozitatea era la paroxism. Îl asaltaseră pe bietul învăţător cu orele, dar el, nimic, statuie. Nimeni nu putea scoate nimic de la el. Au venit şi medici de la oraş, l-au examinat, l-au ciocănit pe toate părţile, dar nimic. Sănătos tun. Atîta doar, că privea undeva departe în fericirea lui şi nu zicea nimic, nu făcea nimic. Zîmbea cînd se plimba, zîmbea cînd mînca, zîmbea cînd dormea. El era doar fericit că VĂZUSE. Tot satul avea grijă de el, şi zilnic îl agasau cu întrebările, poate poate se va îndura şi va răspunde.

Şi aşa o viaţă întreagă a trecut, şi fiind întins pe patul de moarte cînd lumea deja îşi pierduse speranţa şi erau convinşi că va lua cu el secretul în mormînt preotul îi spuse.
-Fiule cred că se apropie clipa. Ar fi bine să te spovedeşti. Nu, nu vreau să îmi spui ce ai văzut.
-Ba da zise învăţătorul şi îl trase pe preot în jos pe el şoptindu-i ceva la ureche, după care muri zîmbind ca întotdeauna. El VĂZUSE. În camera supraaglomerată se făcuse linişte absolută, nimeni nu voia să piardă şansa de a auzi ce fusese în gaură. Şi acum erau şi ei bucuroşi. În sfîrşit vor afla.
Dar preotul se îndreptă  încet de spate în timp ce un zîmbet luminos i se lăţea pe toată faţa. AUZISE. Acum lumea călare pe el
-Ce ţi-a spus?
-Ce era acolo?
-Ce era în gaură?
Dar preotul era de lemn. De lemn zîmbăreţ. Zîmbea şi privea fericit în neant. AUZISE.
Isteţul nostru care era pe aproape îi spuse.
-Ştii ceva. Nici nu vreau să îmi spui ce ai auzit.
Dar nu a mers. Preotul a rămas mut. Zîmbea şi tăcea. Doar stătea pe bancă cu mulţimea în jurul lui ca la urs, pisîndu-l cu întrebările. Dar el tăcea şi zîmbea. Zîmbea cînd se plimba, zîmbea cînd mînca, zîmbea cînd dormea.

DESPRE INSULTE

 

Insulta este o noţiune foarte cunoscută şi omniprezentă, deci nu e cazul să o definim, şi cu toate acestea ea este definită şi redefinită tot timpul, catalogată pe nuanţe categorii şi trepte. Căutînd în dicţionar văd că şi o atitudine sfidătoare este considerată o insultă. Deci cel ce stă pe poziţii, apărîndu-şi propria demnitate, cade în păcatul de a leza demnitatea celui din faţa sa. Dar totuşi de ce se insultă oamenii? Care este rolul insultei? Ce rezolvăm folosind-o?
Eu văd că ea apare atunci cînd dialogul încetează. Dialogul există oriunde în natură, două plăci tectonice se întîlnesc mergînd în direcţii opuse.
-Eu merg in direcţia aia.
-Eu merg în direcţia opusă.
-Dă-te la o parte ca să pot trece.
-Ba dă-te tu, şi tot aşa.

O picătură cade pe lac.
-Am vvvvveniiiittttt.
Replica apare concentric.
-OOOOO, ce bine că ai venit.

Dar dialogul la nivel superior, la nivel de regn animal este si mai complex. De cîteva zile blondul motan din faţa blocului dialoghează intens cu partenerele:

-Mioaurlauuuu. Asta pe limba noastră însemnînd, hai fă să te fac fericită. Dar ea zice:
-HhhPfîssss, traducîndu-se cu ia mai dete-n colo măi răpănosule.

Exemplele pot continua umplînd vreun internet două. Şi asta doar la nivel mineral sau animal. Dacă pe scenă intră şi omul, infinitul e pitic. Omul dialoghează la greu, dar cum şi la nivelurile inferioare nu merge totul în aceeaşi direcţie, nici la om, şi aşa cum placa tectonică îşi menţine punctul de vedere, aşa şi omul, care are în plus chiar mai multă consecvenţă. Şi uite aşa, din consecvenţă în consecvenţă, apare dialogul contondent, tectonicele dîrdîie, fumegă şi scot flăcări pe nas, mîţa cea cochetă doar fîsîie, iar noi începem să studiem dicţionarul cu insulte. Eh, aici am exagerat, insultele le învăţăm cu mult înainte de a învăţa să citim.
Şi totuşi de ce recurgem la insultă? Păi e simplu. Partenerul de dialog nu mai aude. E ca în bancul cu puricele. Un cercetător ia un purice, îl pune pe masă şi îi spune:
-Sari.

Puricele sare. Vajnicul cercetător ia puricele îi taie picioarele, îl pune pe masă şi îi spune:
-Sari.

Puricele probabil supărat de atitudinea nerezonabilă a cercetătorului, se încăpăţînează şi nu mai sare. În acest moment, cercetătorul notează conştiincios: Dacă unui purice i se taie picioarele, nu mai aude. Aşa şi în dialog, dacă partenerul tău de dialog nu răspunde şi dacă o tot dă cotită, deşi tu îi explici iar şi iar, ba chiar cu lux de amănunte, atunci e clar, el nu mai aude. De ce nu mai aude? Păi şi mai clar: pentru că i s-au înfundat urechile. Evident, recurgem la beţişoare pentru urechi, în cazul nostru beţişoarele fiind insultele. Deci insulta nu este un caz de şifonare a reputaţiei interlocutorului, ci doar un simplu act medical de recuperare a auzului.
Cam asta e toată povestea, tot ce mai poate fi adăugat e că uneori auzul este afectat de presiunea atmosferică de la înălţimi mari, caz în care recuperarea auzului nu prea mai funcţionează dacă foloseşti beţişoarele pentru urechi.
O altă problemă ar fi că unele persoane sînt afectate de diferenţe infinitezimale de altitudine. Cu alte cuvinte, cîte unuia, dacă se urcă pe bordură sau în parc pe o cutie de săpun şi vorbeşte în faţa a două duzini de oameni, i se pare că stă cocoţat pe Muntele Fuji.

 

BICICLETA NĂRĂVAŞĂ

 

Am învăţat să merg pe bicicletă tîrziu de tot, foarte tîrziu. Cînd eram în jur de 5 ani nici nu existau la noi biciclete pentru acea vîrstă, doar triciclete şi trotinete. Din astea reţin că am călărit, dar nu erau biciclete. Cînd eram pe la 10, era Pionierul, o minibicicletă format clasic, formă identică Tohanului, bicicleta naţională a acelor vremuri, dar dimensiuni mai reduse. Apoi a apărut şi Pegasul, o bicicletă mai ciudată pentru că avea o şea lungă de vreo juma de metru, şi un ghidon cu coarne înalte care mi se păreau o idioţenie. Dar eu nu mi-am pus tîrtiţa pe nici una din aceste două modele de bicicletă. În primul rînd pentru că nu mi-a fost cumpărată vreo una, şi în al doilea rînd … nu ştiu de ce. Logic ar fi trebuit să fi reuşit să călăresc vreuna, a vreunui vecin sau cunoştinţă, dar poate nu au fost ocazii prea dese, poate nici interesat nu am fost, cine ştie… La ţară erau două Tohanuri, foste a lui taică-meu, acum donate bunicului. Dar erau prea mari pentru noi, şi nici sînge nu aveam să călăresc pe sub cadru cum vedeam alţi pici prin sat, şi oricum moşul nu ne dădea voie să puneam mîna.

Dar na, cînd eram cred prin clasa a opta sau a noua, m-am trezit cu Marian, fratele mai mic cu 4 ani, posesor de bicicletă, primind un Pionier fostă proprietate a unui văr. Deci eu aveam vreo 13 sau 14 ani, el  9 sau 10. Posibil sa fi fost totuşi după clasa a 9 a, pentru că ştiu că l-am găsit deja un virtuos al bicicletei cînd am ajuns la ţară. Deci eu eram la liceu, avînd vacanţa din iulie, nu din iunie ca ăl mic. Acum el călare, eu pe jos … nu se prea făcea. Am intrat cumva în posesia Tohanului cel vechi. Ambele biciclete erau călărite bine. Camerele peticite, aripi de protecţie la roţi plecate de cine ştie cînd, far, frînă de mînă, sau alte accesorii … nici nu visam la ele. Plus că pionierul avea şi o pedală lipsă, sau mai bine zis avea un vestigiu de pedală, axul. Dar pe Marian nu îl deranja acest detaliu, călărea minibidiviul fără nici un stres. Acum trebuia să învăţ şi eu. Şi aşa a început aventura. Apropo de anvelopele Pionierului, erau atît de putrede încît la un moment dat nu au mai putut fi peticite şi am renunţat. Pur şi simplu i-am umplut anvelopele cu cîrpe şi a mers perfect pînă la sfîrşitul verii.
Nu mai reţin exact primi paşi, primele căzături la viteze mici, nu reţin cum am plecat din sat, probabil pe lîngă bicicletă, ca să iau trîntele fără martori, undeva lîngă pădure. Eram la vreo doi kilometri de sat, un drum drept, adică orizontal, exact pe lîngă pădure, apoi după o cotitură de 90 de grade drumul tot pe lîngă pădure, dar de data asta nu drept, ci în pantă lină. Lină, lină, dar ceva viteză tot am prins, drumul de pămînt, dar fără făgaşe, era excelent, aşa că bidiviul meu mecanic se putea desfăşura. Am gustat din beţia vitezei pentru prima dată, deşi nu era cu mult peste mersul normal la pas. Dar bucuria nu a durat mult. Bucata asta de drum  nu avea cred mai mult de 100 de metri după care erau două opţiuni, la stînga, la 90 de grade tot pe lîngă pădure, sau la dreapta curbă lejeră de vreo 45 de grade printre două lanuri, în dreapta porumb, iar în stînga, practic în faţă, privind de mai sus de această bifurcaţie, era un lan de grîu. Marian a cotit lejer în viteză din reflex, dar eu neştiind încă să iau curba în viteză, am procedat ca şi pînă acum, am manevrat ghidonul la dreapta. Bun, bicicleta a ascultat comanda şi a cotit la dreapta. Corpul meu a ascultat şi el, dar nu de dorinţa mea, ci de legea inerţiei, aşa că am zburat din şa vreo cîţiva metri şi am aterizat în lanul de grîu. Pe vremea aia grîul era înalt, poate mai bine de un metru. Marian aude el ceva şi întoarce capul. Vede bicicleta pe drum mergînd singură, dar eu lipsă la apel. Logic era că mă dusesem în grîu, dar marginea lanului era intactă cît se vedea cu ochii. Ar fi trebuit să se vadă locul unde am decis să mă duc de-a dura prin grîu. După cîteva secunde de perplexitate, timp în care se şi oprise, mă vede că mă ridic de undeva din lanul de grîu. Prima mea trîntă a fost blîndă, nu am ieşit din grîu cu altceva şifonat decît orgoliul.
Cîteva ore mai tîrziu, revenirea în sat. De data asta coboram pe o pantă abruptă. Drumul era şi el nenorocit, plin de făgaşuri de la căruţe şi rupt de ape. Singura parte fără rupturi era alături de drum, cărarea bătută de pedestraşi, dar care din nefericire era pe coamă: dacă pierdeam controlul spre stînga intram pe făgaşurile din drum, iar spre dreapta erau şpalerii sau aracii unei vii. Frînă încă nu ştiam să pun, sau poate ştiam la viteze mici. Şi la viteza pe care o prinsesem mă temeam de un derapaj, aşa că am rămas în impas, singura mea acţiune fiind cea de a-mi menţine echilibrul şi de a rămîne pe coama dîmbului de la marginea drumului. Îl văd în faţă pe Marian care ajunge la cotitură, se înclină fără probleme şi coteşte la 90 de grade. Nici nu am îndrăznit să mă gîndesc să cotesc. Dacă la viteza dată de o pantă lină şi o cotitura de 45 de grade am zburat din şa, în condiţiile date eram deja condamnat, aşa că nu am schiţat nici un gest. Din fericire în faţa era un platou cu iarbă. Din nefericire între platou şi drum era un şanţ. Un şanţ adînc. Era el cu maluri rotunde şi la viteză mică putea fi negociat, dar destul de adînc ca să îmi facă mie figura. Bicicicleta a decis să se oprească acolo. Eu nu am decis nimic, am aşteptat deznodămîntul. Acesta a fost cum era de aşteptat: o planare scurtă şi aterizare în iarbă. Pamîntul înţelenit e mai dur decît cel arat, şi eu l-am luat bărbăteşte direct în piept. O altă nefericire personală era că în apropiere păştea o capră. Vedeam capra aia cum se uită mirată la mine, şi aş fi vrut să se uite în altă parte. Aş fi vrut să o înjur măcar, dar cu ce să o înjuri cînd tu nu ai nici cu ce să respiri. Cred că mai păţisem aşa ceva, pentru că ştiam că trebuie să aştept să îşi revină muşchii din şoc şi să poată relua activitatea respiratorie. Eram calm, dar mă enerva capra aia care se holba la mine, şi timpul ăla care stătea pe loc, şi aerul care refuza să intre în plămînii mei, şi senzaţia de sufocare care se încăpăţîna să persiste, şi cerul care începea să se întunece înainte de vreme, şi futu-i mama ei de capră care se holbează la mine, şi ce bine e să mori ca să scapi de capra aia afurisită, macar e bine că ajuns în iad nu se schimbă peisajul prea mult, tot de coarne dai,  şi în fine aerul se strecoară în plămîni, şi cerul  se mai luminează, şi ce-aş mai ciomăgi capra aia, dar ce vină are ea?
Asta fuse dură, mai să rămîn acolo în iarbă, dar măcar nu m-am zdrelit şi nici nu mi-am rupt nimic. Au urmat vremuri mai bune, probabil şi teama m-a făcut mult mai prudent. Următoarea trîntă memorabilă a fost un an sau doi mai tîrziu. Între timp hîrbul meu primise îmbunătaţiri, îi pusesem schimbător de viteze, asta însemnînd că nu mai aveam automat (frînă de picior, pentru cine nu ştie, dai înapoi din pedale, şi frînezi serios), frîna pe care o aveam, era de decor, fiind o glumă de frînă, un sabot ce era presat pe anvelopa, sabot ce era polizat de anvelopa dacă viteza era prea mare, şi care nu avea nici un efect, scăparea fiind frîna de picior, adică teneşul direct pe roata din faţă, şi dacă tot nu era efect, celălalt teneş pe roata din spate. Noroc că nu prea era circulaţie pe vremea aia.
În fine, ultima cascadorie a fost de pomină. Eram în vizită în comuna vecină la verii noştri. Ieşisem din localitate, în partea opusă drumului spre casă, Marian era înainte, şi avea şi un văr cu el pe Pionier. Pasagerul era călare pe ghidon, nu pe cadru, aşa cum se face de obicei. Panta era sănătoasă, nu foarte periculoasă, dar suficient cît să prinzi viteză serioasă. Cei doi se depărtaseră  binişor. Eu eram mai în spate făcînd figuri. Mergeam fără ghidon. Mi-a luat mult să învăţ chestia asta. Tohanul meu era descentrat cumva, dacă luam mîinile, ghidonul o lua instant într-o parte. Dar cu perseverenţă am reuşit să descopăr ca pot compensa apăsînd lateral cu o bucă pe şea. Deci cumva ai trei puncte de sprijin, cele două pedale plus şeaua. În acea clipă fatidică prinsesem ceva viteză fără să realizez că e mare pentru că era un asfalt perfect şi noi de regulă călăream mai mult pe dealuri. Am văzut că cei doi se depărtează şi am decis să pedalez că să îi ajung. Asta nu era o problemă, aveam bicicletă mai bună, oase mai lungi, toate avantajele, exceptînd unul, norocul. Dacă aveam cap, aş fi aşteptat să încep pedalarea pînă eram iar în control cu mîinile pe ghidon. Dar eu, smecheraş călare, am început să dau la pedale în aceeaşi clipă în care mă aplecam să prind ghidonul. Viteza bicicletei era mai mare decît cea pe care o puteam eu prinde cu pinionul cuplat atunci, aşa că pedalele au plecat în gol, pedalierul nu a mai opus rezistenţă, deci, două dintre cele trei puncte de sprijin au plecat. În consecinţă compensarea pe care o realizam cu buca s-a anulat, urmarea fiind că şi ghidonul a plecat la rîndul lui după cum îi era voia. O mînă a trecut pe deasupra mînerului vizat, cealaltă pe sub mînerul din partea ei, ulterior pieptul s-a proptit in ghidon, dar cum nu eram aşa de maestru să conduc cu pieptul, şi cum bicicleta deja plecase şi ea de sub mine, nu îmi rămăsese decît să las legile fizicii să termine procesul. Am planat graţios lăsînd bicicleta în urmă, cumva m-am răsucit în aer, aşa că nu am muşcat din asfaltul cel proaspăt, ci am înfipt un corn, cred că cel stîng. Dur. Asfaltul era el nou, dar nu mai era destul de moale pentru ţeasta mea. Dar cu toată duritatea, după prima secundă de şoc am reuşit să îmi recapăt vederea şi capacitea de analiză, dar nu şi controlul asupra propriilor oase, sau a bicicletei. Între timp deja ajunsesem cu omoplatul pe asfaltul care îmi poliza şoricul fără nici o jenă. Dar eu nu simţeam nimic. Eu vedeam bicicleta mea cea tunată care îşi zgirîia piuliţele nichelate de afurisitul de asfalt. În mod ciudat, asfaltul nu era jos, aşa cum era de aşteptat, ci era undeva sus în dreapta. Jos era cerul. Şi ce cer senin era. Într-un final, cînd eu îmi plîngeam piuliţele, energia cinetică a reuşit să se transforme integral în belituri, aşa că m-am ridicat instant şi mi-am inspectat bidiviul ce tocmai mă potcovise. Era în stare de funcţionare, doar una din cele două piuliţe era zgîrîiată. Am încălecat şi am început să pedalez după cei doi ce dispăruseră după următoarea coamă de deal. După două pedale mi-a căzut ceasul de la mînă. Ceas cumparat de mine din bursa personală, curea metalică elastică, care după chestia asta s-a decis să se destrame. M-am intors, am cules lamelele de pe jos, şi am revenit la pedalat. Cîteva minute mai tîrziu i-am ajuns pe cei doi. Erau la destinaţie, la cişmea. Acolo am început să contabilizez  beliturile. Pe juma de corp fiecare încheietură avea belitura personală. Cea mai mare pe omoplat, apoi pe şold, codaşe fiind cele din genunchi şi din cot. M-am dezinfectat cu apă de la cişmea. Spirt nene, apa rece de te tăia la dinţi, dar pe mine mă ardea ca focul.

Marian şi cu vărul au plecat să vadă dacă găsesc ceva poamă coaptă, eu am rămas să îmi ling rănile… şi să îmi repar cureaua. Chestie simplă, să impingi lamelele în locurile destinate. Simplă pentru unul ce îşi poate controla degetele, dar eu tremuram ca în delirium tremens. Eram amorţit tot, nu mai simţeam nimic, dar degetele refuzau să stea locului. Cumva am reuşit să refac cureaua mea metalică, galbenă, şi a venit vremea de întors acasă. Soarele încă sus cam sfîrîa pe carnea vie. În plus mă ardeau şi privirile băştinaşilor. Noroc că era caniculă şi vremea cînd oamenii îşi vedeau de ale lor, nu prea umblau prin sat. Tot drumul pînă în satul nostru am făcut ca lupul din desene animate. Unde nu erau copaci băgam viteză cît se poate, să scap de razele soarelui, la umbră o lăsam moale. Aşa am ajuns în sat. Nu puteam lăsa să se vadă măcelul de pe mine şi să mă ucidă cu privirile lor compătimitoare, sau sarcastice, după caz, aşa că am pus tricoul pe mine. Nu l-am mai scos vreo săptămîna sau mai mult. Se lipise.
Marian spune că a avut bafta să se întoarcă taman la ţanc cât să mă vadă cum plonjam în asfalt. Privelişte unică şi memorabilă.

Anunțuri

Despre argomin

ARGO: periodic cultural trimestrial fondat în anul 2015 la iniţiativa domnilor Codrin Vasiloancă, Cristian Florea şi Bogdan Silion, intelectuali şi profesori din Galaţi şi din Brăila.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: