Dulceţuri şi otrăvuri, sau D’ale Caragialelui

(ori poate Mein Liebling Caragiale sau ZEI ŞI MOFTANGII ori, simplu, HERR CARAGIALE)

 

Piesă-evocare de Victor Cilincă după diferite mărturisiri scrise şi vorbite ale lui Ion Luca Caragiale şi ale altora despre nenea Iancu.

 

Notă asupra textului scris: textul cules bold reprezintă citate exacte ale unor autori atribuite lui Caragiale, ori extrase din scrisorile şi actele scrise şi semnate de dramaturg.

Premiul III la Festivalul naţional de dramaturgie comedie Fani Tardini, Galaţi, 2012

Motto: „Bate şi ţi se va întredeschide, cere şi ţi se va promite”

PERSONAJE (în ordinea intrării în scenă):

JEAN GEORGES POPESCO (ION GHEORGHE POPESCU)  –  studinte  la Drept

FRAULEIN GOETHE – o ospătăriţă nemţoaică tânără

HERR DIREKTOR – fost director al Teatrului Naţional Bucureşti; acum rentier, la 60 de ani, moştenitor al Mumuloaiei, meloman

CELLA  – pianistă, 25 ani

MATEI – fiul recunoscut al lui Herr Direktor dintr-o  relaţie neoficializată, 27 ani

BARBU – avocat, scriitor, cam la 54 ani, tatăl Cellei

HERR DOKTOR – bun filolog român din Leipzig, la vreo 29 ani

DIDINA (adică Alexandrina), soţia lui Herr Direktor

FIGURAŢIE: doi hamali, un ospătar, Spionul posibil, Mina, Wanda, o florăreasă, doi gălăţeni cu mesaj, trecători în parc (toată figuraţia poate  fi jucată de doar două persoane, cu bărbi, haine diferite etc.)

 

 

 

 

 

ACTUL ÎNTÂI

 

Acţiunea actului întâi se petrece la Berlin, la masa de pe terasa unui restaurant modest, dar curat, „Nietzold”, cu terasa puţin mai ridicată faţă de rampa scenei. O uşă centrală cu doar unul dintre canaturi deschis în lături. Trei mese sunt „la stradă”. O oglindă mare cât un stat de om, sprijinită chiar lângă intrarea în restaurant, în care se vor compara personajele. Afişe de reclamă la bere şi la spectacole de operete sunt lipite pe geamurile mai şi destul de opace, de pe peretele restaurantului, paralel cu rampa scenei. De după geamurile mate vom vedea pe parcurs, proiectate ca într-un teatru de umbre, scene mimate care susţin câte un monolog al lui Caragiale. 

 

 

Scena 1

Fraulein Goethe, Herr Direktor

Fredonând o arie,  fraulein Goethe, o ospătăriţă nemţoaică tânără, iese pe uşă şi vine la rampă, ca să scuture o cârpă. Cu cârpa, şterge apoi cu totul superficial cele trei mese acoperite cu feţe de masă în carouri albastru cu alb. Iese din scenă. Se aude o muzică de fanfară TRECÂND. De după geamuri, se văd umbre în mişcare – ospătari, poate clienţi…

VOCEA LUI HERR DIREKTOR (care răspunde la un murmur de voci nedesluşit; el are voce învăluitoare, de dascăl în biserică, uşor tocită de fumul de tutun ): Guten tag, danke shon! Danke, herr Smidth! (mai încet, cu alt glas) ´R-ai al dracu´ cu docarul ăla al tău cu tot, că nu mai poate dormi omu´ dimineaţa!… Eih, guten tag, Frau Mathilde, guten, guten tag! (încet) Fosta-i lele cât ai fost! Cândva, ce mi-ar fi plăcut să ne conversăm numai´ noi doi! Ja, guten tag, madam!

Intră, în sfârşit, în scenă „Herr Direktor” – Ion Luca Caragiale, cu un mers obosit, nesigur. Când se apropie, priveşte în jur, spre posibilii privitori de după ferestre, spre posibilii privitori din sala de spectacol,  îşi ia seama şi ia un mers vioi, ţanţoş, voit tineresc.

HERR DIREKTOR (tare, vorbind publicului): Nu sunt eu neapărat superstiţios, dar constat că, de îndată ce am un randez vous cu o pisică neagră, am totdeauna un ghinion colosal. Parol! E o pisică mare, ditai mârtanul – am mare ghinion; e vreo pisicuţă sfioasă, încă slabă – am şi eu un ghinion mai mic. Ocolesc strade întregi, dacă-i vorba să nu provoc soarta şi aşa potrivnică-mi ani peste ani! Da astăzi… astăzi… ce să vezi? Mi-am făcut şi cuce. Cu amândouă mânile! Ei, ajung eu acu´ la capătul lui Hohenzollerndamm, văd o fâţă mică, neagră, cu coada uite-aşa, sus. Dau s-o ocolesc larg, văz că se eschivează ea prima; fac sfânga, ea face dreapta; mă întorc, se întoarce şi ea… Parcă… chitea c-o să-i schimb eu norocu´, c-oi să-i port adică mare-mare ghinion şi ce şi-o fi zis dumneaei? Ia să mă ocolească, ea, pisicuţă mică, negricioasă pe mine, om mare cu redingotă neagră… Ce mai, dară: au ajuns şi pisicile cele negre să mă ocolească! Ori mi se pare – că eu, se ştie, văz enorm şi simţ monstuos!

Scena 2

Herr Direktor, Jean Popescu

 

Herr Direktor se fâţâie, nehotărât unde să se aşeze. A găsit în sfârşit, din ochi, masa potrivită, dar chiar acum intră în trombă Popescu, care se aşază exact la acea masă, spre mica furie a lui Herr Direktor. Jean îşi trânteşte melonul pe masă şi întinde picioarele, bătând cu o furculiţă într-un pahar. Caragiale se aşază şi el la prima masă, apoi vine la una mai apropiată.

HERR DIREKTOR: Guten tag! Ăăăă… Bonjur, bonjur, cher monsieur. Vous n´est pas d´ici, n´est ce pas?

JEAN: Mais oui, vous etes un sorcier?

HERR DIREKTOR: Vous viens de Boulgarie, comme ca?

JEAN: Pres de Boulgarie… Je suis… pardon, roumain…

HERR DIREKTOR: Ha, auzi! Ceva îmi spunea mie că ăşti de-al meu! Păi de ce nu vorbeşti, mon cher, româneşte? Şi eu sunt român, dar de-aicea, din Berlinul ăst al nostru, de ani buni…

JEAN (tuşeşte): Tata zice… că-i mai sănătos să nu te dai român în străinătate.

HERR DIREKTOR: Ba găsesc că-i mai cu moţ să te dai străin mai degrabă în România, unde străinii sunt bine văzuţi, da´ rău priviţi, pe când aice, unde mai rar ai plăcerea… Dacă n-ar fi studenţii, să mă mai viziteze, sau pretini din ţară, care mai viu cu familiile şi-i găzduiesc cu plăcere, nici n-aş şti cum mai merge dumneaei, politica…

JEAN: Aha, sunteţi profesor aice… (se ridică, cu respect băţos) Eu mi-s studinte, dară numai de probă, la Drept. Dar prin Berlin trec pe partea cealaltă a stradei atunce când aud româneşte, ca să nu mă expun la cine ştie ce reutăţi, că io-s deja păţit… Ori îţi cere bani, ori înjură, ori râd prea din cale-afară, de parc-ar fi apropitar de strade, ori te fură…

HERR DIREKTOR: Mofturi! Nu poţi scăpa, frate, de ceea ce eşti! Mai bine să te fure unu´ de-al tău, decât unu´ de-al lor! Aşa vorbeşte un student, cu aşa puţin entuziasm?

JEAN: Păi, s-a dus vremea ligilor culturale care visau din Paris ori Berlin, cu berea rece-n faţă, la unirea românilor! Acum, muntenii s-au unit cu moldovenii, am luat şi Dobrogea, înse, aşe aproape unii de alţii, ne prea vedem beteşugurile şi nu ni le mai răbdăm! Despărţiţi de graniţa Milcovului, ne mistuiam de dor… sau aşa cred eu că era pe-atunce… Acum ne îngreţoşează unul, ne supără altul…

HERR DIREKTOR: Păi atunce, hai să ne unim şi noi un pic! Uite, fac cinste c-un rând.

JEAN: Nu se cade, monsieur professeur! Ne întâlnim cândva la vreun examen – eu, învăţăcel, dumneata, dascăl – şi mi-i scoate cu vârf şi îndesat hatârul. Eu zic să şadă fiecare la masa sa.

HERR DIREKTOR: Ce păgân! Cum te cheamă, monsieur? Măcar am câştigul de-a şti cu cine-am onoarea?

JEAN (se ridică, dar nu complet, de pe scaun, ia melonul şi îl aşază pe creştet doar pentru a-l ridica, apoi se aşează, cu melonul pe cap): Popescu.

HERR DIREKTOR: Cum aşa?! Chiar Popescu, sau zici aşa, ca să te pierzi în Popeşti şi Ioneşti de care, pardon, îi plină lumea?

JEAN: Parol! Chiar Jean Georges Popescu, din Ploieşti.

HERR DIREKTOR: Păi şi eu mi-s ploieştean! Simţ ş-acum gustul  virşinelor alea turceşti, de când eram copil şi săream gardul vecinului… Ştii, din grădina aia mare, cu bălării, lângă casa lui Hagi Ilie lumânărarul – e oale şi ulcele cam demult, săracu´… Ţin minte bine salcâmii, mirosul de liliac, viţa de vie, prunii şi perii, câinii purecoşi cu praf pe ei, grădina de vară Lipănescu, unde se dădeau reprezentaţiuni teatrale pe cinste…

JEAN: Ei, la Ploieşti nu-i chiar ca la Berlin. Aici trebuie să vă fie bine, dacă ziceţi că aţi plecat de mult din ţeară…

HERR DIREKTOR:  Nu zic că-i rău… Ce frumoasă-i lumea asta cea mare! M-am preumblat eu prin Europa, prin partea ei civilizată, deh? M-am preumblat bre, merci, grazie, thank you, danke!… (Se ridică, se plimbă gânditor, se uită în oglindă şi discută mai puţin cu Popescu decât cu el însuşi – un alt actor care stă în ramă şi la un moment dat nu mai repetă gesturile, cască etc.) Am fost, domnul meu, şi pe la alergări de automobile cu drag colorate, lăcuite de străluceau ca giuvaerurile, şi pe la curse de cai mari, m-am uitat (e dreptu, nu s-au şi văzut…) nu la una, ci la două comete epocale care nu searată şi pe la Bucureşci,  m-am delectat privind urcând baloanele cele cu aer cald, precum odată ca niciodată băşicile lui Vodă Bibescu… Omul modern bea bere, dă cu băţul, cade în şanţ de beat, moare din invidie dar uite, mai şi zboară mai sus ca paserea! Şi chiar m-am îngrozit, dragă, atunci când s-a  prăbuşit un echipaj american cu balon cu tot. M-am delectat p-aci cu temperaturi blânde, fără furtune de praf cu pureci sau zăduf excesif, cu peisaje curate, spălate, cu palate şi strade luminate! Şi, în primul rând, în toţi anii ăştia de răsplată am fost, domnule, la mari concerte!… La muzee nu prea m-am înghesuit eu, că-s multe rame şi cam puţine opere, mai bine cumpăr şi ţin acasă pe perete vreun tablou bun relativ la preţ… Deci, n-am văzut expoziţii, da´ ce terase, ce berării! Iar înapoi la Bucureşti… m-aş întoarce doar ca să… Oare de ce? Na, ca să susţin votul universal, să se dea adică voe la vot femeilor, ţăranilor şi calfelor. Dar asta va fi la Sfântu-Aşteaptă, n-apucăm noi democraţie! (Se înclină spre sală, scoţând pălăria şi salutând un trecător nevăzut.) Na, că a trebuit să viu tocmai aci la Berlin ca să fiu şi eu tratat în respect! Herr Schultze, florarul de pe strada mea (îl imită pe florarul pitic), îmi spune acu´ „Herr Direktor”, băcanul din colţ (imită un băcan mătăhălos) – „Herr Direktor”, croitorul Schmidth (se învârte, uşor aplecat, împingând cu degetul pince-nez-ul mai sus pe nas şi „măsurând” de zor „un client”), cu toate că nu i-am onorat toată nota, nu mă mai scoate din „Herr Direktor” – şi-o să-mi zică „Excelenţă” de-ndată ce-i achit totului tot!

JEAN: Adică nu sinteţi profesor, ci director de ceva…

HERR DIREKTOR (îl ignoră):  Merita dară să viu tocma´ într-o  ţară cu strade aşa drepte, unde nu se scuipă tutun de mestecat pă jos şi nu strigă-n zori oltenii „Iaurgiuuuu!”, să te scoale şi din morţi, unde îţi zâmbeşte dacă-i zâmbeşti… (se îndreaptă spre mese) Chiar dacă limba asta nemţească e cam pe dos… de ne-o ştie doar Alexandrina, săraca nevastă-mea, şi-mi scrie şi mie când îi poruncesc eu cu glas mieros… Ea  are un cap complet pentru limbi streine, ceva de speriat, nu ca mine! Dar ce limbă de pedeapsă e asta nemţească! O limbă păsărească şi absurdă, în care soarele e de genul feminin şi luna masculină! Na, c-am ajuns să vorbesc acu´ şi singur, din cauza nemţilor ăştia de nu pricep, auzi, neam româneşte! Limba ta rămâne limba în care înjuri, nu aia în care linguşeşti! Degeaba am locuit eu numai în cartiere aristocratice, în Schöneberg şi Willmesdorf, dacă nimeni nu mă invită acolo acasă! (Se uită în sală şi dă din cap, întristat.) Când eşti într-un mare oraş în care nimene nu-ţi vorbeşte limba, nu-ţi rămâne decât să vorbeşti de unul singur, ca nebunii! (tonic) Dar ce climă blândă am aice! Şi ce doftori! Şi… moftangiii lor sunt mai dramatici decât ai noştri, d-asta ei au teatru şi noi, nu! Ei, banii să ne ajungă! Şi zilele!

JEAN (nu mai aşteaptă, jenat de debitul verbal mare al interlocutorului): Bonjour, bonjour, monsieur! Mă duc să merg, pardon să mo scuzaţi, îmi amintii de-o întâlnire grqabnică…

HERR DIREKTOR (nu-l mai bagă în seamă): Cum pofteşti, tinere domn. (Jean aproape a ieşit, Herr Direktor îi vorbeşte fără să se întoarcă spre el) Mă recomand: Caragiale. Ion, Luca…

Jean rămâne ca paralizat, pe jumătate întors. După minute bune, cu greu, se rupe şi iese, neştiind cum să reacţioneze. Caragiale se aşează pe primul scaun de la prima masă, controlează atent faţa de masă, scrumiera şi, nemulţumit, se mută la cea din mijloc, tot întinzând gâtul ca să fie băgat în seamă din restaurant.

HERR DIREKTOR (scoate un şervet mare din buzunar şi se şterge atent): Niciodată nu eşti îndestul de precaut cu higiena! Nici chiar la Berlin… (strigă)  Fraulein! Fraulein Goethe! Hei, Wollen Sie bitte die Polizei rufen! Se aude, madam? Hei! Ei! Ho!

Intră din nou, încă năuc, Jean Popescu

 

JEAN: Domnule, ştiţi ceva? Eu am fost Cetăţeanul turmentat!

HERR DIREKTOR: Domnule, sper că nu mai bei… Ei, glumeam, hai noroc, nu în fiece zi ai partesă-ţi vezi personajul viu! (Îl pofteşte să se aşeze şi insul se aproprie cu sfială, rămânând însă în picioare.) Ei, hai, mon cher, că azi nu mânânc oameni. Şi înţeleg că eu mi-s, cum s-ar zice, tatăl dumitale…

JEAN: Păi… dumneata?… Cum aşa?

HERR DIREKTOR: Păi, n-am făcut chiar eu, cu cerneală pe hârtie,  Cetăţeanul turmentat? Eu l-am născut! În cap…

JEAN: A, da. Vă ziceam că am jucat „Scrisoarea perdută”…

HERR DIREKTOR (îngrijorat): Ei, nu mai spune! Ce teatru a mai îndrăznit iar să joace cine ştie cum fără îngăduinţa autorului?! (încet) Îi dau în judecată!

JEAN: Nu un teatru propriu-zis, domnu´ Caragiale, ci o trupă şcolară. Profesorul nostru de Francesă ne-a dat să învăţăm finalul „Scrisorii”, pentru serbareade absolvire… Ştiţi, eu am făcut chiar patru clase, la Olteniţa… Dar de ploieştean, mi-s ploieştean în regulă!

HERR DIREKTOR: Toată stima pentru un republican cinstit şi pe deaupra, neturmentat. Şi zici că urmezi aci Dreptul?

JEAN: Fac puţin Dreptul, puţin Inginerie de poduri, puţin ce mai prind…

HERR DIREKTOR: Păi, la ce bun? Câte poduri sunt în România?

JEAN: Păi, am speranţă că s-or mai strica podurile de prin ţări mai pricopsite, şi-or angaja inginerii noştri măcar ca maiştri ori drept calfe bine plătite…

HERR DIREKTOR: Eu zic mai bine să termini Dreptul, că la noi vor fi veşnic procese, hoţii, violenţe, păcăleli! Dar ia spune, drăguţă, nu-l ştii pe unu´, Matei, care a urmat şi el Dreptul aici?  Cât l-a urmat…

JEAN: Matei? Ştiu un Mateiu…

HERR DIREKTOR: Aşa, aşa…

JEAN: Un orfan de famelie bună…

HERR DIREKTOR: Orfan? Cum aşa, orfan, cu părinţii în viaţă?!

JEAN: Adică, n-are tată. În rest, cred că e conte-ceva, cu un nume grecesc sau franţuzesc, nu mai ştiu…

HERR DIREKTOR: Ascultă-mă bine, domnule…

JEAN: Popescu. Jean Georges Popescu.

HERR DIREKTOR: Aşa, domnule Ion Gheorghe Popescu: să nu faci copii şi, dacă se poate, să nu faci băieţi! Într-o zi, tot or să spună şi ei că n-au tată, chiar atunci când ai să le plăteşti, de unde ai, de unde n-ai, studiile pe care oricum le vor lepăda…

JEAN: Aşa?…

HERR DIREKTOR: Acum, dacă nu te superi, lasă-mă niţel singur, să plâng în voe!

JEAN: Să…

HERR DIREKTOR: Să cuget, deci să exist şi să mă îndoi! Am avut onoarea, domnule Popescu!

JEAN: Ba eu am avut onoarea… plăcerea…

HERR DIREKTOR: Şi să nu cumva să bei ca personajul cu pricina… (face o plecăciune: îl concediază) Al matale, Caragiale!

Popescu iese nelămurit, cu spatele. Goethe intră în sfârşit, însă nu se apropie imediat,  şi o pufneşte râsul văzându-l pe muşteriul comic impacientat. Dar fata se reţine, profesionist.

 

 

Scena 3

Herr Direktor, Fraulein Goethe

 

FRAULEIN GOETHE: Aaaa-a! Herr direktor… Was is das?

HERR DIREKTOR: Ja, ja… ca de obicei, drăguţă, da´ mai amar… (sieşi) Cred că iar am cerut să vină poliţia, în loc să chem ospătăriţa. (mieros)  Şi ce mai faci, drăguţă? Drăguţă fraulein asta, ja-ja. Crez că trebuia să-i spui oarece-ceva în genul (caută printre hârtiile împăturite dintr-un buzunar de la piept) Guten tag, fraulein Goethe! Entschuldigung! Wie geht’s? Mă rog, brotăceasca asta a lor… (Exasperat, Caragiale face semn, mimând că bea dintr-o ceaşcă de cafea – de mai multe ori, până ce frumuşica şi puţin neperspicacea tânără face semn că şi pricepe, dând din cap şi ieşind) Ce singurătate, domnilor, ce pustie pă la mese! (se întinde)  Şi chiar de-ar fi cevaşi lume, tot n-aşi pricepe eu ce-şi spun, să am şi eu un gheşeft literar-acolo, să prinz adică vreo poveste noauă… Noi suntem o rasă proastă, da´ cu inimă bună, nu ca ăştia, care merg cu toţii în Rai doar pentru că nu le dă voie Polizei să greşească… (mai tare, după o Goethe invizibilă încă) Hei, fetiţo, să te învăţ eu a veni la vreme sau măcar a promite clientului că „vineeee!”! Să-ţi arăt eu, eu, ca un bun regisor, dar şi mare cârciumar, cum e a ţine tava bine de parcă ţi-ar şi place, cum e a zâmbi frumos clientului chiar de-ţi crapă măseaua, cum să răspunzi la glume, chiar şi la alea neserate, cum să întrebi omu´ dacă nu mai pofteşte oarece-ceva… Să te-nvăţ – căci eu însumi am fost  berar de seamă! Nu degeaba mi-a scris Cincinat: „Iancu Luca Caragiale… / Îţi dă berea cu măsură…/ Face şi literatură… / Însă nu face… parale!  (Un cap de bărbat din figuraţie – chelner, desigur –  iese de  după uşă, privind curios, apoi se retrage. Nemţoaica scoate şi ea capul pe uşă, auzind vorbă, dar se retrage nedumerită.) Da, am fost şi eu berar, duduie, nu mă dai mătăluţă la-ntors, că am ţinut cârciumă mare şi în gară la Buzău, ca să nu zic de celebra „Gambrinus”, la Bucureşti, chiar în Piaţa Teatrului Naţional, unde-am avut succes mai mult pe scena mică, cu mititei, decât pe scenă, cu actori mari! Când vinzi bere nimene nu te acusă că faci pornografie, dar când joci adeverul pe scenă, te flueră că eşti, cică, abject!  Iar tot în Bucureşti am deschis, madam fraulein, şi vestita cârciumă „Bene Bibenti” –  dacă tot nu-mi dădură, pentru talent la scris… premiul Bene Merenti!… (Se duce în uşa restaurantului, vorbind spre interior) Şi nici Premiul Academiei, pe care mi l-au refuzat hainii! Da´ ce, prosa mea e tot „pornografică”, ma chere?!… Ţie, fetiţo,  pot să mă plâng, că tot nu pricepi româneşte! Sau ăi fi învăţat, de când îmi tot beu şvarţul aci la voi!… (Iese din uşă, se opreşte în faţa oglinzii şi vorbeşte iarăşi cu el însuşi cel din imagine.) Da, mă pricep la bere. Şi la fumat mă pricep, doar am fost un pic şi slujbaş la Fabrica de tutun Belvedere… Am fost şi bugetar, dar scurt! E dreptu,  când să prinz şi eu leafă la stat, s-a redus postul:  registrator clasa întâi în administraţia centrală a Regiei monopolurilor statului… Ce n-am fost? Am fost în tinereţă chiar şi agent de asigurări a societăţii „Naţiunea”…  Iar în caz de harţă cu muşterii zavragii, să mă chemi, că mă pricep şi aici: doar am fost în juneţe amploiat la Tribunal, ca tata… Iar pa bătrâneţe, acuzat, auzi, că l-am furat pe Tolstoi! Că l-am plagiat, adecă! Eu, care am fost şi revizor şcolar, şi jurnalist, şi sufler, şi copist, şi actor şi nici măcar roluri de hoţ n-am jucat! Da´ pe unde-o mai fi umblând Barbu acesta, că doar nu s-o fi rătăcit! Auzi, avocat faimos şi să se rătăcească!

Se retrage la masă. Iese Goethe, care îi aduce… o halbă cu bere şi îndreaptă faţa de masă.

HERR DIREKTOR: Nein, nein! Nu bere, bre, întâi o cafea! Kaffee!  Schwarzer Kaffee! Măcar să fi fost… o halbă cu cafea, la cât am mai chinuit  eu cu scrisul şi astă-noapte… Am şlefuit şi-am şlefuit şi tot nu mi-a plăcut ce-a ieşit! Şlefuieşti, mângâi nestimata cu fetrul şi cu puf de lebădă şi freci, şi freci, pân´ ce vezi că n-a mai rămas nemica den piatră! Praful!!! Puzderia!!! Cenuşa!!! Mi-o fi venit, Doamne-fereşte, vremea să…?

 

Goethe ridică din umeri şi iese.

 

Herr Direktor măsoară cu două degete „gulerul” berii, măsoară şi distanţa între nivelul berii şi buza halbei, dând nemulţumit din cap. Dă să strige, scoate un „Ţal!” mai încetişor, apoi dă din mână a lehamite. Bea o gură, se strâmbă, recunoaşte apoi, dând din cap, oarece calităţi băuturii. Caragiale scoate pe urmă din buzunar o hârtie şi un plic, apoi scrie în tăcere pe  foaie, cu creionul pe care îl moaie din când în când în călimara gurii. Se  supune serviciului lui Goethe: în loc de cafea, gustă din când în când din halbă, dându-i de gust. După câteva momente, citeşte în şoaptă. Mai scrie, apoi reciteşte cu glas tare.

 

HERR DIREKTOR: Hei, madam, ştiai că eu mi-s înscris în  So-cie-ta-tea In-ter-na-ţio-na-lă a… a…. a Chelnerilor? De aice, din această serioasă confrerie nu mă mai scoate nici ministerul de la Bucureşti, nici vodă! Din masonerie te mai scoate, dintr-un partid, te leapădă, nevasta bagă divorţ la tribunal, dar din frăţia chelnerească nu mă duce nimene afară nici mort! Am să pun să-mi scrie şi pe cruce, căci cu greu primeşti astfel de recunoaştere – pe când ca scriitor, trebuie să fii doar culant cu critica… Totu´ e să fii rigă, nu birlic! (gustă şi se mai îmbunează)  Mde, nu-i chiar ca Pils-ul de Lipsca, da´ merge! Aşa… acum e gata şi nota mea de pedepsire pentru băieţii din Iaşi…

 

Fraulein Goethe îi aduce o farfurioară cu alune americane, cu care scriitorul îşi va face de lucru sau îi va îmbia pe cei care vor veni în continuare.

 

HERR DIREKTOR: (Îi face semn să aştepte, înainte de a-i da scrisoarea. Citeşte cu glas tare, oprind doar cât să mai pună o virgulă.) „Dragă Nicule, ori n-ai primit o depeşă a mea –  ori, cum să zic? eşti un infam.” Mai degrabă, un infam, îţi spun eu! Aşa: „Rog trimiteţi imediat tantiema mea pentru Teatru”. Sigur a primit depeşa, ticălosul, da´ ce, e prost să-mi răspunză dacă-l iau doar cu frumosu´?!… Aşa, şi pe mai departe: „Ştiam că s-a jucat, fără voia mea, zilele trecute, o piesă – nu ştiu anume care – şi că s-a produs  reţetă 770 lei; deci mi-ar reveni 77 lei, căci 10% iau din bruto.” Aşa… (scrie în tăcere) „… şi spre a evita altă neplăcere pe viitor, iată îţi alătur aci şi  o petiţie către tine şi colegii tăi, prin care vă opresc a mai juca ceva de mine, paranteză: vezi Cod punct Pen. punct 342, închid paranteză, fără anume a mea învoire.” O înţelege el, săracul –  adică: Cod Penal articol 342! (parcă se apără) „Cum? Ştiţi că am dreptul să fiu supărat pe Teatrul vostru, şi-mi jucaţi fără voie, fără să mă întrebaţi măcar, piesele, şi, pe urmă, nici nu voiţi să-mi plătiţi tantiema?  Asta este, crez că vei conveni, prea-prea. Dacă n-ai fi fost tu în comitet, pe cinste că vă făceam o mare plăcere.” Oare cam cât ar face telegrafic banii de la Iaşi la Berlin? 48 de ceasuri, desigur! Am şi o replica numai bună de final: „Pentru ce, cu un om aşa răucrescut ca mine, să vă înjosiţi voi, băieţi binecrescuţi, a fi nedelicaţi şi să-mi daţi pricina a face să mi se vază arama?” (către sală)  Aplause, domnilor! (continuă, scriind plicul, apoi pune hârtia înăuntru şi lipeşte cu limba) Acum adresa: Domnului Nicolae Volenti, Iaşi… strada… da. (Se duce până la uşa restaurantului şi aşteaptă cu scrisoarea întinsă.) Măi Goethe, fii drăguţă şi dă-o băiatului să o ducă la poştă.  Post, ja?  (Fata apare în uşă cu o tavă, el îi pune pe tavă plicul şi ceva mărunţiş, ea dă din cap că a priceput.) Danke, drăguţă! Ce bine că-i atât de scurt „danke” acesta, nici nu-ţi răceşti gura cu el iarna! E mai scurt decât românescul „merci” de pe la noi!

FRAULEIN GOETHE: Ja, ja…

HERR DIREKTOR: Nu ţi se pare, drăguţă, c-am încheiat cam patetic, în stilul… ăăăă… lui Zoe Trahanache? (Ea se uită perplexă: nu înţelege nimic, dă doar din cap. Vine la masă, cu Caragiale după ea, şi debarcă solniţa de pe tava cu plic.) Trebuia să-i dau scurt în judecată, cum am făcut când  mi-au pus „Scrisoarea pierdută” la Naţional fără învoire! Auzi, micuţo? Ce ştii tu, doar nu înţelegi româneşte, că ţi-aş spune cam ce le-am făcut eu atunci! Şi-au născocit, auzi, măşti după chipurile unor persoane onorabile: Tipătescu, anume jucat, te trimitea anume la… nu-ţi spun la cine care e şef la Camera de Comerciu! Dar mai ales Zoe… au pus-o pe artistă să dea din mâini ezact ca şi doamna… Ei, ha-ha-ha, nu-ţi spui persoana, nevastă de partid, damă bine! Astă purtare pe scenă nu putea decât să revolte cu toată puterea conştiinţa mea de artist (se înfurie şi strigă, silabisind ca unor elevi la clasă; fata crede că strigă la ea şi tremură tava), lucrările mele fiind nu nişte bufonerii menite să parodieze în treacăt persoane reale, ci nişte lucrări de artă cu intenţia de a înfăţişa într-un mod mai durabil tipuri ideale. I-am chemat atunce drept martori la bară, în cap cu directorul general al teatrelor, şi pe regizor,  şi pe Nottara, şi pe Niculescu, şi pe Toneanu, şi pe săracu´ Brezeanu…

FRAULEIN GOETHE:  Wieder Pils, herr direktor?

HERR DIREKTOR: Cafea! Ja? Ja, drăguţă, ja!

Chelneriţa pleacă cu plicul.

HERR DIREKTOR: Am uitat să fac pe vedere şi un steguleţ  tricolor… Îl puteam desena chiar pe Reichstag. (bombăne) Eu, de bună voe expatriatul, gonitul, înjuratul, umilitul, Ulise cel făr´ de Itaca, întotdeauna colorez câtre-un steag românesc pe vederile ce le trimit acasă. Şi… iată că iar vorbesc singur, da´ măcar vorbesc singur pe româneşte! Că fata asta nu ne ştie limba şi până vine Barbu crăp naibii de sete şi de foame şi crăp pre limba ăstora!

Herr Direktor face semn şi din culise apare o florăreasă cu coşul de flori.

 

HERR DIREKTOR: Ah, florile mele! Garoafele! Ia de-aici, micuţo, bănuţii, o floare nu are preţ! (îi dă bani mai mulţi, îşi iaseama şi mai retrage, apoi fata iese să nu se răzgândească omul, iar el rămâne mirosind cu nesaţ) Acuşi, ce fac eu cu ele? Bărbat cu flori în braţe! Ei, se va bucura nevasta…

 

Scena 4

Herr Direktor, Fraulein Goethe, doi hamali

 

Hamalii aduc o cutie mare, o lasă lângă Caragiale şi îi dau să semneze. Ei pleacă, Caragiale desface destul de greu, cu o furculiţă uitată pe a treia masă, scândurile şi, ambalată în hârtie cerată, apare o masă simplă din lemn nelăcuit. Ospătăriţă vine să se uite, intrigată. Caragiale scoate o floare din buchet şi i-o dă. Goethe o ia cu nouă degete, cum ţii un şoarece mort de coadă, şi iese băţos.

 

HERR DIREKTOR: Sandu Vlahuţă! Uite că n-a avut de lucru şi mi-a trimis-o tocmai aici!  Ei, eu m-am plâns aşa, în glumă, că n-am, iar el, drăguţul… Şi acu´ ce mă fac eu cu ea?! Acu´ nici nu mai am motiv legal să nu termin în sfârşit o noauă o piesă! (mângâie masa) Ei, asta e semn că m-a iertat c-am scris vorbele alea acre de opera lui… Dar şi el m-a blamat apoi când am publicat schiţişoara „Cum se înţeleg ţăranii”, zicea că urăsc talpa ţării! Auzi, bre! Suntem chit, dară! Dar acum, cu masa? Trebuie să-i trimet şi eu în dar un fotoliu, să şadă în el şi  să nu mai scrie dară lucruri aşa pitoresci…

 

Fraulein Goethe vine cu… altă bere şi pune halba pe noua masă. Iese, luând halba veche, deşi mai are destulă bere în ea. Caragiale se uită nemulţumit după berea „rechiziţionată” şi dă din cap dezaprobator la comanda greşită.

 

 

Scena 5

Herr Direktor, Cella

 

Cella vine din sală de spectacol şi intră în scenă în fugă, cu pălăria enormă într-o mână şi o mapă în cealaltă. El se lumjinează şi nuită desupărare. Ea se bucură vizibil când îl localizează pe scriitor, sare în sus ca o copilă ce încă mai e şi se aproprie de masa lui, ascunzând mâinile la spate, fără să urce pe terasă.

HERR DIREKTOR: Cella, Cellica! Ia te uită! Eu îl aştept pe smeul-smeilor şi-mi iese în cale tocmai fie-sa, Ileana Cosânzeana, zâna pianelor! (Îi oferă florile, dar ia înapoi buchetul, ca să oprească o floare. Acum î-l oferă ca o sabie ţinută orizontal, cu ambele mâini, de un cavaler. Îşi duce floarea lui la nas, urmărind reacţia ei.) Stai, c-au rămas fără soţ! Numai la morţi se dau fără soţ, nu la domnişoare gracioase…

CELLA (miroase, drăgălaş, florile): Cum, tata n-a sosit încă? Las´ că soseşte el… Că doar a plecat mult înaintea mea de-acasă. De acasă de la dumneata, să zic drept cum stau lucrurile…

HERR DIREKTOR: Da, Hotel… Caragiali, bre: purici iefnini, tranca-tranca de trăsuri garantat încă din zori, ce mai, ca pe Hohenzollerndamm… Am auzit şi eu când a plecat Barbu dimineaţă, dar a fost misterios, n-a spus nimănui şi unde pleacă… Mă gândeam chiar că să nu se fi supărat, cum se mai supără el, aşa…

CELLA: … iară drumul până aici îl ştie, că l-a făcut şi ieri!

HERR DIREKTOR: Cella fetiţă, da´ ce-i cu tine aşa, neînsoţită?! Trebuia să-l rogi din partea mea pe Luki să te însoţească – comorile ca mătăluţă nu umblă singure-singurele pe strade, fără servitoare, fără nevastă-mea ori fiu-meu! Iar Luki seamănă cu mine, s-ar bate şi cu balaurul viu, şi cu unu´ mai mort, ca să te apere; de altfel am copii voinici: nici la şcoală nu i-am lăsat să meargă, să nu cumva să aducă acasă vreun microb, Doamne fereşte! Şi uite c-au ieşit cu capete de savanţi şi cu suflete nestricate de şcoale, d-alde dom´ profesor Rostogan, Popescu ori Ionescu! Luca scrie, domnule, roman, la vârsta lui! Eu n-am fost în stare!

CELLA: Lasă, nene, că nu-i primejdie, dor suntem la Berlin! Ei, şi eu mi-s cam mare de-acum, nene… De când am concerte, sunt primită în lume şi am umblat ceva şi eu prin Europa!

HERR DIREKTOR: Mare-mare, dar încă-ţi vine bine cu codiţe. Eşti tu extraordinară la pian, ca o doamnă, dar ce ştii tu, copilă, despre lumea care îţi vine dinainte, ai? Acuşica, parcă văz, va trebui să-ţi dea nen-tu Iancu şi niscai sfaturi de inimă… Deocamdată,  să te păzeşti încă de  dragoste! Ai tu vreme ceva mai încolo, mai spre bătrâneţi! Că îi tot spui eu şi lui Matei, că-i cel mai vârstnic dintre copiii miei: „Mai bine dorul decât grija!” Chiar şi eu, aşa băiat cuminte cum mă ştii, în ultimul an de gimnaziu am primit nota şase la purtare… Dacă aş fi căpătat maxim, poate mă făceau şi primar, ha-ha! Ei, da´ tot am terminat al cincilea din frunte, făr´ să capăt înţelepciunea şi de-a rămâne eu pururi tânăr şi holtei. Sau măcar tânăr! Degeaba era cât pe ce să fiu elev eminamente eminent! Şi tu eşti eminentă, să nu te-ncurci, când vei fi domnişoară-gata, în iubiri şi căsătorii devreme, că tu doar ai o carieră mare de ridicat!

CELLA: Sunt încă mică pentru măritiş, nenea Iancu, încă învăţ şi eu musica…

HERR DIREKTOR: Nu prea mă-mpac eu cu gândul că te faci mare. Aşa, estetic, ţi se schimbă înfăţişarea, nu mai eşti veveriţă, te faci vulpiţă, nu mai pot şi eu să te iubesc…

CELLA (îi strânge mâna): Ţin eu minte când sufeream de scarlatină şi dumneata sughiţai în plâns afară la geam şi opreai doctorul să-l mai întrebi odată… Ştiu eu că veşnic ai să mă iubeşti, şi când oi fi bătrână şi dumneata ăi întineri şi mai mult…

HERR DIREKTOR (descoperit că-i tandru, nu cinic, roşeşte, adică, pentru public, tuşeşte artificial şi se ridică precipitat, reaşezând faţa de masă): Acu´, ce-i spui eu lui taică-tău dacă întreabă de ce te preumbli, copilă singurică, prin Berlinul ăsta mare, asilul lui nen-tu Caragiali?!

CELLA: Fii liniştit dumneata: m-a adus chiar până aici la colţ chiar coana  bucătăreasă a dumitale –  a spus că ştie precis unde iei masa la ora asta.

HERR DIREKTOR (nervi): Ce?!!! Cuuum!!! Bucătăareasa?!!! Ba să nu mai auz de bucătărese nemţoaice! Mai ales după ce le-am dat afară! (se ridică, bănuitor) Mina asta nu avea cumva oarece-ceva în mână?

CELLA: O floare. Nu ştiu cum se numeşte floarea. E aşa, ca o…

HERR DIREKTOR: Lasă floricelele! Bucătăreasa asta fioroasă nu  avea cumva la ea vreo boccea mai mare? Sau… vreun pachet suspect-ceva? Nu ascundea vreun plic gros, vreo pungă adâncă, vreo punguliţă, vreo cutiuţă, vreo sticluţă, vreun plic… măcar vreo frânghie de rufe furată?

CELLA: Desigur, nu! Aş fi văzut…

HERR DIREKTOR: Aiurea! Nu ştii tu ce viclene mai pot fi femeile când vor ele; altfel, îs destul de neroade…  (realizează că şi Cella este fată) Iartă-mă, sunt şi excepţiuni notabile!… Cine ştie ce ţinea dumneaei Mina asta pe sub fuste! Păi ce-ar fi căutat altfel ea la mine în lipsă acasă, după ce-am concediat-o cum am concediat-o?!

CELLA: Ei, nu, nene… pare fată atât de bună, veselă…

HERR DIREKTOR:  Să nu care cumva să-mi fi aruncat, cu veselie, în draci, cu vitriol pe manuscripte! Ştii, lucrez – e secret, să nu mă spui! – la  „Titircă, Sotirescu et Comp.”, încerc să continui adică, după vreo 20 de ani, acţiunea „Scrisorii” şi „Nopţii furtunoase” într-una singură… Nu merge însă cum aş vrea şi în timp mai notez la cealaltă: c-am început şi-o piesă despre destinul princesei Didona, cea din Cartagina… O dramă, vezi bine! În versuri! Ştii, primele mele aprecieri le-am primit pentru o piesă tradusă din francesă – tot în versuri! Dacă mi-ai cânta mai des, aşi scrie şi eu mai lesne! De terminat, termin eu oarece! Ei, Caragiale n-a murit, oameni buni, Caragiale mai scrie! Cafea să fie destulă, că nopţile-mi ajung! Doar c-am ajuns să scriu precum… herr Caragiale! Şi să fiu precum scrie herr Caragiale!

CELLA: Dar o domnişoară mare ca mine are şi ea voie acum la o cafeluţă slabă şi mic-acolo, cu caimac şi apă rece-alături?

HERR DIREKTOR: Eu am zis că mai dormi, la cât ai cântat şi ne-ai încântat ieri, aşa că n-am făcut nici sgomot, nici curent dimineaţă când am plecat… Dacă mai dormeai cum se cade, nu-ţi trebuia acu´ şi dumitale cafea, cum le trebuie vicioşilor ca Ion Luca Caragiale! (se arată pe el însuşi, cu degetul mare de la mâna dreaptă)

CELLA: La ce gazde mărinimoase aţi fost cu mine, cât m-aţi găzduit atâta timp la Berlin, acum şi pe tata, măcar să fac ce ştiu şi eu să fac… cânt! Şi bucuria e, dreptu-i, în primul rând a mea atunce când cânt.

HERR DIREKTOR: Ba eu îţi zic mulţămesc şi bogdaproste la aşa musică!  Pentru mine musica este maximul de confort, de lux! Visez de jumătate de veac să fiu într-un loc aşa ca acesta, plin de musică!

CELLA: Ce-mi place la dumneata e că simţi musica, iubeşti pictura şi-o înţelegi… Dar şi că tare mai umbli elegant, pe cât de comod îmbrăcat: cu jiletca asta de catifea aşa plăcută s-o atingi, cu manşete de cauciuc şi cu tocuri moi şi cu gulerul schimbat pedant, zi de zi, cu portţigaretul din chihlimbar autentic şi pălăria neapărat moale şi cu boruri mari, cu pince-nez-ul vestit… Dar ce-i cu masa aceasta? Masă de scândură simplă la restaurant central?

HERR DIREKTOR: Nu-i a lor, e a mea. Venită tocmai din ţară!

CELLA: Moştenire?

HERR DIREKTOR: Ei, moştenire! Că ce moşteniri am primit şi eu într-un târziu la viaţa asta a ea, a trebuit să mă judec ani buni, am arvunit destul din viitorul câştig mult înainte de a primi oarece şi puţinul primit vine, iată, când nici nu mai sunt… Ia, eu a tot  trebuit  să muncesc şapte ore pe zi ca să câştig un 400 lei – acolo!

CELLA: Atunce, e un dar?

HERR DIREKTOR: Ai ghicit!  Păi, m-am tânguit eu odată la prietenul Vlahuţă, înainte de a ne certa…

CELLA: Păi prea l-ai oropsit şi dumneata, pentru „Dan” – mie chiar mi-a plăcut cartea ceea…

HERR DIREKTOR: Şi tu chiar ai putut s-o citeşti TOATĂ?!

CELLA: Ei, dreptu-i, nu chiar toată… Dar am avut şi mult de studiat la pian…

HERR DIREKTOR: Eu zic… cartea a avut atât succes şi pentru că… în anul acela nu prea apăruseră altele… Mă rog. Chiar el recunoştea cândva: „De multe m-am apucat, şi nimic n-am isprăvit”… În România nu poţi să-ţi spui părerea fără să curgă sânge?!

CELLA: Pentru prieteni, o minciunică dulce se cere mai degrabă  decât un adevăr acru…

HERR DIREKTOR: Hai că el m-a iertat! E aşa el, schimbător, ca şi pseudonimele gazetăreşti pe care le-a tot schimbat: auzi, Ada! Alecu, mai merge, dar şi  Ave… ori… Jehovah?          Sau… Decor! Jacotă…  Lupu. Mirmidon, Spic, Minuzio. Vlahul… Mi-a îngăduit exactitatea crudă, dar s-a supărat că l-am apreciat, l-am firitisit chiar, când mi-a trimes cartea – de, am şi eu minutele de slăbiciune prietenească, ce poţi să-i faci? –  şi l-am ofensat apoi  criticându-i tomul în cronică. Păi, era în altă zi, vedeam lucrurile mai limpede… Ce-i drept, el mi-a replicat elegant: mi-a scris, tot în gazetă, că adică nu-şi pune el mintea cu mine, mă lasă ca să rămâi singur genial pe partea asta de Evropă, că el se mulţumeşte ca să scrie, bine-rău… Apoi ne-am mai întâlnit, ne-am mai pupat ca pe vremuri, că prietenia nu se şterge aşa, chiar dacă-s şi eu uneori mai aşa, mai negru-n ceru´ gurii!

CELLA: Şi ce-i cu masa aceasta aşa… simplă?

HERR DIREKTOR: Acu´, uite că nu mai poate Sandu Vlahuţă de grija mea, că de ce n-am mai scris adică nemic de vreo cinci ani… I-am zis şi eu că  nu poci scrie pen´ că-mi lipseşte… instrumentul: masa aia de brad, de care aşa frumos mai scria în poezie alde Mihalache… Eminescu! Ştii că Mihai chiar scria pe o masă de brad, una ordinară…

CELLA: Şi uite-aici pohta ce-o pohtii dumneata! E nobilă, e mobilă, e aproape ca un pian… de brad!

HERR DIREKTOR (loveşte cu halba în blat): Păi ce, vezi tu c-ar fi chiar din brad?! E de tei! Cum să scriu eu comedie pe masă de tei?! Na, că s-a şi murdărit!!! Îîîîh!

CELLA: Parcă nu-i pătată de la bere… Are şi miros de cerneală!

HERR DIREKTOR: Toate meseriile necurate lasă pete…  

CELLA: Dar mai întâi iată ce surprisă ţi-am adus eu, nene, că nu mai am răbdare! Este drept, n-am adus-o eu tocmai din ţară, ca masa domnului Vlahuţă, dar… N-ai să ghiceşti ce este! (Se uită, cochet, în marea oglindă, face o piruetă, se aproprie de masă. Ea scoate mapa de la spate, fluturând-o în timp ce-şi pune pălăria pe masă; el e captat de pălărie…)

HERR DIREKTOR: O pălărie! Chiar voiam o pălărie nouă… Că asta…

CELLA: Nţ, acesta-i de damă! Şi e a mea… Hai de ghiceşte înainte!

HERR DIREKTOR: Să nu-ţi fi aruncat iar banii pe cine ştie ce! Tu nu ştii, măi Aghiuţă, că nen-tu Iancu are chiar de toate? Numai zile să mai aibă…

CELLA: Ei, haaai, nu mai vorbi aşa, ca-n melodrame, că mă-ngrozeşti!

HERR DIREKTOR: Lasă, măi, că la noi nu încape drame! Când juna vrea a se sinucide cu chibrituri dizolvate-n spirt, spirtul e prea slab, iar fosforul, defunct… Uite dramă la mine: ce, Tipătescu, cu Zoe, nu-i tot un fel de Romeo şi Julieta? Ce, familiile lor îi lasă să se cunune? Dar mai bine Veta şi Chiriac – ce, ei au voie la dragoste împărtăşită? Ia, atâtadramă putem da noi ca naţiune – la noi Romeo şi Julieta nu se termină prost, nu-i mai bine aşa?

CELLA: Să-l lăsăm pe Shakespeare să-i plictisească pe cheflii şi să revenim la viaţa de azi! (Scoate de la spate mapa şi o vântură) Ia, ghici ce anume e aici înăuntru? (bate mapa cu palma) Mi-ai dat flori minunate, dar îţi ofer şi eu altceva…

HERR DIREKTOR (se joacă): Vreo notă de plată de la croitor. O fi renunţat acesta la restul banilor, că ştie el: nici că-mi plăcea  coloarea…

CELLA: Nţ! Mai preţios!

HERR DIREKTOR:  Atunci…  o fi demisiunea Ministerului de la Bucureşti?

CELLA: Nţ, mai important!

HERR DIREKTOR:   Doar n-oi fi scris şi tu versuri, mititico? Ei (se înfierbântă, scoate pince-nez-ul de pe nas şi îşi face cruce), să nu-mi spui… Să nu-mi spui c-ai scris şi tu o poezie! Halal hatâr împărătesc! Te iei după POETUL Caragiali, zâna pianelor ce-mi eşti? Ţi-am zis-o pe asta nouă? Iată, bre, poesie de Caragiali, autentică sută-n sută (declamă exagerat, minimalizându-şi poezia):

„Sub fosforescenţa sumbră
A unui vechi candelabru,
Iată un schelet, o umbră,
Este bardul cel macabru.

Ceasul bate miez de noapte,
Şi din negre galerii
Se arată-n triste şoapte
Ai macabrului copii,

Şi s-aude ca de clopot
Un glas surd şi subteran
Resunând funebru-n ropot:
Leg an d-an, leg an van d-an!”

CELLA (se tulbură doar o clipă): M-a… cam luat cu frig, nene! Îţi stătea aşa bine atunce când erai mai vesil… Eu zic să lăsăm acuma poezia poeţilor şi scriitorilor şi elevilor de gimnaziu înamoraţi bine! Eu ţi-am găsit însă ceva care-ţi va place garantat dumitale… o partitură.

HERR DIREKTOR:  Hai că mă dai gata! Cred că nu mă jigneşti cumva cu… vreun Chopin, cu alde Ceaikovski!

CELLA: Nţ! E… Grieg!

HERR DIREKTOR: Parcă ai fi ştiut! De fapt, ai ştiut! Că doar eu ţi-am spus ieri, gură spartă ce sunt! Şi astfel te-am împins ca să cheltuieşti!

CELLA: Şi bine că te-am tras ieri de limbă!

HERR DIREKTOR (ia cu mâini emoţionate mapa şi o deschide): Nu, nu m-ai păcălit! E chiar o partitură de Grieg!!! Acu´, chiar sunt bogat, Cellica dragă, sunt bogat – urechile mele vor fi bogate! Am cărat aici pianul din ţară, partituri posed, ureche musicală am, dar sunt la mâna prietenilor din ţară care ştiu mânui clapele. Eu îi găzduiesc doar când vin, dar ei mă farmecă şi mă întineresc!  Numai să prinz eu şi acuma pe cineva să mi le cânte, că tu ne părăseşti mâne pentru Parisul cela rău…

CELLA: La Paris se ascultă câtă musică!

HERR DIREKTOR:  O fi, da´ lumea-i prea largă şi ostenitoare pe-acolo! Eu mă duc tocmai la Lipsca la concerte, mă informează Herr Doktor…

CELLA: Aha, e bine să fii în relaţie cu un doctor…

HERR DIREKTOR: Nu, aşa-i spui eu, pen´că-i doctor în Filologie… Ei, de Paul vorbesc, de Paul  Zarifopol. Mergem cu familiile la concerte, la birt… Avem masă reservată, cu abonament…

CELLA: Ştiu setea dumitale de frumos…

HERR DIREKTOR: Sete-sete, dar ce să spun de foame?! Dar, ia, crez c-ăi fi, desigur, flămândă…

CELLA: Ba m-a servit tante Alexandrina cu dulceaţă şi apă rece. Dulceaţă de nuci nemţeşti cu apă rece…

HERR DIREKTOR:  Apă rece, pe inima goală! Nu se ţine ditai Principesa Sgomotelor Dulci şi Minunate doar cu dulceaţă nemţească şi apă chioară!  Nevastă-mea Didina mi-a dat, e dreptu, şi mie niscai  dulceaţă de dimineaţă, odată cu cafeaua, că iar nu avem bucătăreasă…

CELLA: Iar bei dumneata tutun şi sorbi  cafea en gros?! Cafea  peste cafea peste cafea şi ţigare de la ţigare şi altă ţigare?!

HERR DIREKTOR (schimbă vorba):   Aci o să luăm masa şi eu, şi Barbu, aşa că şi tu. Că şi taică-tău a plecat fără să mănânce. Nu ştiu de ce-o fi fost el aşa de misterios, să plece singur în oraş străin, cu noaptea-n cap!

CELLA: Păi, azi nu mâncăm acasă?

HERR DIREKTOR:  Păi, nevasta mea Didina mi-a şi zis dimineaţă: „Jean, azi te rog găteşte  tu pentru domnul Barbu şi domnişoara! Eu am să încropesc ceva acasă pentru după amiază”…

CELLA: Tante Alexandrina găteşte excelent, ne-.a gătit o dată…

HERR DOKTOR: Acum e musai să mâncăm şi noi cumva, fără bucătărese! Aşa că… am gătit, în felul meu: numai ce-i poruncesc lui fraulein Goethe şi ne şi pune pe masă bucatele. O supă de orez, o tocană şi-un ţap de bere fac tocmai o marcă în cap! E economic şi bunişor… Doar să vină şi Barbu, să-i zică el exact pe nemţeşte lui Goethe ce şi cum…

CELLA: Păi Goethe… nu-i mort bine, săracu´?!

HERR DIREKTOR: E vorba despre fraulein Goethe, fata care ne serveşte la masă.

CELLA: Nu ştiu cum poate cineva trăi în ţară străină făr´ să ştie, te rog să mă ierţi, boabă nemţeşte!

HERR DIREKTOR:  Păi, ştiu ezact cât îmi trebuie: Bitte, şi apoi Danke, şi Was is das şi apoi iar Danke, Danke schon… Şi apoi, primesc atâţia prieteni din ţară, cât să uit de restul lumii de pe-aici…. Mai rău e iarna, când e prea frig, iar prietenii nu pleacă în vilegiatură prin Europa…  Dar una peste alta merită să înduri şi o limbă atât de împletită, dacă ai aici muzică atât de mare, ai respect pe stradă şi microbii de care fug eu nu trec de vameşii nemţi… Aici, dacă poţi plăti, nu trebuie să dovedeşti că eşti domn – eşti servit pe măsură şi cu supramăsură!    (brusc atent, privind spre sală) Nu, nu te întoarce! Vezi… cu coada ochiului… pe cineva în haină întunecată? Cu demijoben? Cu barbă cam falşă, pare-se…

CELLA (întoarce capul): Nu, nu e nimeni… Sa nu văd eu…

HERR DIREKTOR: Ei, te-o fi văzut că te uiţi şi s-o fi pitit. Eu mă uit numai cu coada ochiului şi-l tot văd…şi când nu e! Şi ieri l-am văzut, cred… (râde) Ei, o fi vreun… neamţ!

CELLA (râde şi ea): Păi, de unde nemţi în Germania? Ei, nenea meu, pot să stau şi eu la masă pân´ ce vine tata, sau să merg în urmărire de spioni cu bărbi falşe?

HERR DIREKTOR (cam pentru sine): Lucru de noapte, oboseală, nicio pesă terminată… Şi iată rezultatul: cred c-am început să văz  şi eu peste tot cai verzi pe pereţi negri –  spioni bănuiţi, anarhişti nebuni şi complotişti moftangii, întocmai ca… sărmanul Mihalache, Dumnezeu să-l ierte! (tare, ceva mai refăcut) Iartă-mă, dragă Aghiuţă! Hai, urc-aici lângă mine, pe scena cârciumii! (strigă) Goethe dragă, o limonadă la domnişoara, că se usuc-aice!  Eine limonade, bre, bitte! (voce BĂRBĂTEASCĂ dinăuntru: „Ja, ja!”)    

CELLA (Se uită atent în jur, după spion”; tot nu vede nimic şi preferă să schimbe vorba, spre destinderea atmosferei – îl atinge pe mână pe Caragiale, care nu-şi desprinsese privirea fixată în sală.): Ţi-a spus tata ce succes mare a făcut în ţară cu piesa lui?

HERR DIREKTOR (mai întorcând doar de vreo două ori capul, scurt, după „spion”): Am auzit întrucâtva… că doar eu primesc aci orice ştire telegrafic, dar de cetit… n-am cetit piesa, ce să zic? (râde) Văz că taică-tău nu scrie acu´ teatru, el face… astronomie: auzi – dramele „Apus de soare”, „Luceafărul”… Cică „Apusul” ar fi  chiar „pesă historică”…  „Cea mai mare piesă historică a românilor”? Eu îl ţineam de mare dramaturg historic  pe singurul, pe Haşdău, cu a lui „Răsvan şi Vidra”!  Mă rog, monsieur Delavrancea, numai cu dicţionarul ăla de cuvinte medievale şi tot ar putea preschimba în teatru istoric fie  şi  nota de plată a lui fraulein Goethe… Aşa i-o fi mers şi cu „Apus de soare”: poate-a pus binişor cuvintele ălea de acu´ patru veacuri, cuvinte care trăiesc însele de bogate ce sunt, bune precum vinul vechi de pe vremea  Muşatinilor, şi gata – lumea a şi crezut c-ar fi piesă de teatru! Publicul de-acum, fără şcoală multă,  cască gura la frumoase vorbe vechi şi împlătoşate, la săbii şi coroane, la flamuri şi platoşe, nu-i mai trebuie adică şi truda autorului să aleagă întâmplări meşteşugite, tărăşenii cu sufletul la gură… Uite, dacă îţi arăt eu Shakespeare, cum îi spuneam ieri şi lui fie-meu Luki… La sdravănul acesta ingles, pe lângă vorbe cu miez adânc, sunt şi…

CELLA: Nu-ţi place nici „Apus de soare”? Spune deschis! Oare să fie ceva… amăreală la dramaturgul Caragiali? Că pizmă pe tata, prietenul dumitale, nu crez să ai…

 HERR DIREKTOR: Aaaa! Delavrancea al nostru e cel care-a scris, draga mea, „Sultănica”… O capodoperă! Restul… nu fac nici o ceapă degerată. Iartă-mă dacă-ţi spui adevărul franc! Aşa sunt eu! Sunt o fiinţă foarte complexă! Capriţioasă şi statornică;  impresionabilă ca un copil incult, bla­zată ca un filozof istovit, mahalagioaică şi aristo­crată; aci primitivă, aci ultra-rafinată. iau în glu­mă împrejurările cele mai grave, şi sunt gravă faţă cu cine ştie ce nimicuri.  Mă înnebunesc după eveni­mentele de senzaţie, vesele sau funebre, parade, ac­cidente, crime, sinucideri, scandaluri… îmi tre­buiesc dimineaţa cum deschid ochii ştiri palpitante, dacă nu adevărate, măcar… altfel. Cam acesta mi-s eu… Uite, nu vorbesc nice măcar de Eminescu, ca poet, dar iubesc pe Coşbuc… Mă dau în vânt după bătrânu´ Sofocle, cu lacrămi în ochi, să ştii. Admir pe Dante, Plutarh, pe Herodot ori Machiavelli. Clasicii francezi? Nişte moftangii! Romanticii? Abuz impardonabil de adjective!  Delavrancea? Mare prozator! Ei… Hei, acu´, după ce-am spus toate astea, mă mai iubeşte cineva?… Poate Tuşki şi Luki: copiii ăştia ai mei de mici au fost mintoşi – o dată citeau o poezie şi-o şi ţineau pe de rost! I-am învăţat pare-se şi niscai poezii despre taţi amărâţi iubiţi însă de copii buni şi uite că tot nu se desprind de aripa dragostei mele…

CELLA: Mon oncle! Cum să nu te iubim cu toţii?! Doar dumneata nu prea te iubeşti! Mi s-a plâns tante Alexandrina, dar văz şi eu: prea multă ţigare, prea multă cafea!

HERR DIREKOR: „Prea mult aer!”, „Prea mult soare!”, „Prea mult…<>”  Cellica, nu mă spune lui taică-tău că nu mi-ar place adică piesa aia a lui; nici nu l-am cetit încă, dar prea zice lumea că-i peste tot elogiată, mă-nţelegi… Şi eu lucrez numai pe dovezi, ca avocaţii… Ca eminent avocat, şi Barbu ar trebui să fie de acord cu mine…

CELLA: Dovezile-s chiar în cronicile din presă…

HERR DIREKTOR: Cum să scriică piesa unui avocat n-ar fi bună?! Glumeam… Însă, domnişoară, dă-mi voie să mă îndoiesc şi de presă, că ziarist ce-am fost şi eu. Aşa c-am să suflu adică şi-n iaurt fierbinte!

CELLA: Neîncrederea în gazetari să fie cumva doar o rea amintire  de la celebra… gazeta „Naţiunea română”?…

HERR DIREKTOR: Touche! Touche! Chiar că m-ai ruşinat acum!

CELLA: Că doar nu mai e durere la o zgaibă atât de veche!

HERR DIREKTOR: Diabolic!!! Şi pe asta ţi-a spus-o taică-tău?! Că cine-şi mai aminteşte de-acu… 35 de ani? Doar avocatul nu uită! (visează parcă, în timp ce umbrele fac pantomimă pe geamurile din spate) Prinţesă musicală, de-aşa un faliment glorios ca al meu chiar n-o să aibă nimene parte „în veacul vecilor” – vorba marelui Ştefan al prosatorului Delavrancea!

CELLA: Ce pişicher! Ştiam eu că în adevăr l-ai cetit pe tata!

HERR DIREKTOR:  Să ştii că, înainte de a omorî gazeta aia minunată, am reuşit să o rădicăm la un tiraj fenomenal! Nu era pe atunci gazetă mai mare de două mii de copii zilnic – ei, noi am scos „Naţiunea” chiar şi la optuşpe mii de bucăţi!

 

Scena 6

Herr Direktor, Cella, Matei

 

Intră Matei, care se opreşte puţin, captat de interesul pentru propria imagine din oglindă. Cată să nu fie vizibil că se priveşte, dar îşi ia seama, devine hieratic. Se apropie de masă şi se opreşte încurcat când, rupându-şi privirea de oglindă,  o vede pe Cella.

HERR DIREKTOR: A, păi vină încoace, băiete!

MATEI (sieşi, cu obidă): „Băiete”! Bine că nu strrrigă la mine: „Ţal, adă două beri!”

HERR DIREKTOR: Stăteam aici cu Cella şi tocmai ziceam că bine-ar fi dacă ai fi în drum şi ne-am vedea… Nu ziceam aşa? Fiul meu cel cu minte cât pentru doi, studinte la Drept, viitor avocat şi, prin consecinţă, şi mai viitor deputat… Va fi singurul din familie care să urmeze  Universitatea…

MATEI (graseiază şi pronunţă greu „r” – îi iese „v”): Je vous pris… Tocmai despre Universitate… voiam să vovrrrbim ceva. Papa, nici n-am vrrrut să te devrrranjez acum, davrrr… De altfel, pot veni mai tâvrrrziu, mai suferă amânarrre…

HERR DIREKTOR: Pe cine să deranjezi?! Ia mai bine stai cu noi! Niciodată nu stai! Sau, când şezi, parc-ai fi singur cu nişte străini, nici nu ne cunoşti…

MATEI: Papa! (Cellei) Mes omages… Săvrrrut-mânurile, domnişoavrrră. Îmi face plăcerrre, cum se zice…

CELLA: Bună ziua. Păi, aţi putea rămâne acum singuri, în familie, căci eu am prea stat deja…

HERR DIREKTOR: Dar nici n-am apucat să-ţi povestesc cum am dat eu faliment ca gazetar, independent care va să zică… Uite, să vază şi Matei că mă pot lăuda şi cu căderi, nu numai cu gloriile care, crede el, le tot capăt nemeritat. Poate tu tot mai crezi că taică-tău a fost răsfăţatul sorţii…

MATEI: Ce creşte la umbvrrra stejarului? Ciupevrrrcuţe! Un Mateiu I. Cavrrragiale nu va răsbate acolo unde vecinic  va fi compavrrrat cu I.L. Cavrrragiale, om mavrre, cu peste tot cunoştinţe, mavrrre publicist, cu ceva piese jucate…

HERR DIREKTOR: Băiete, te rog, nu fi obraznic, nu se potriveşte cu manierele tale franţuzite! Dacă ţi se pare că tatăl tău se împăunează, că ia tot, iată, tocmai voiam să povestesc Cellei, fără încongiur, din contra, de falimentul „Naţiunei”…

MATEI (rânjeşte rău, fără control): Voila! Păi, dacă-i vorrrba de un faliment, rrrămân şi eu cu plăcevrrre. (Dă să se aşeze)

HERR DIREKTOR: Dar mai întâi du-te aici, înăuntru, şi roag-o pe nemţeşte lui fraulein Goethe să ne mai dea un rând, iar ţie ce pofteşti. Şi promit să nu încep povestea fără tine.

MATEI (trufie abia ascunsă): Eu nu poftesc nimică… Ce poftesc eu nu mi se poate da, chiarrr de-i legitim şi de aşteptat! Doarrr că e ciudat să mă văz într-o astfel de speluncă…

HERR DIREKTOR: O „speluncă” de-aici e mai curată decât Peleşul lui Carol, iar la un restaurant nemţesc de-antâia n-are loc nici măcar avocatul Barbu, după ce câştigă un proces gras: toate-s pe cât de bune pe cât de scumpe. În schimb, n-ai să găseşti aici nici  apă în vin, bere subţire, caltaboş vechi…

MATEI: Enfin… ei nu fac însă caltaboşi…

HERR DIREKTOR: Mă rog, du-te, du-te! Nu mă învăţa, rogu-te, pe mine, care sunt înscris în Societatea Internaţională a  Chelnerilor, da?!

(Ca să întrerupe conversaţia neplăcută pentru el, Matei iese, oftând. Cella încearcă să se ridice, însă Caragiale o apasă pe umeri.)

HERR DIREKTOR: Dor n-ai să mă laşi singur în faţa inimicului! Glumesc… Ne iubim, suntem, nu-i aşa, o familie unită! Dar orişicât, dacă eşti şi tu, poate se mai înseninează şi Matei acesta! Tu-l mai îndulceşti, văz eu, şi pe mână gingaşă s-o mai deschide şi el, deh, ca o carte cu foile pân´ acu´ netăiate…

CELLA: Oh, mon oncle, mon oncle, chiar nu măhiar  pricep la toanele domnişorilor. Şi zău că am de făcut acuma, cacuma un drum…

HERR DIREKTOR: Dacă mă iubeşti, mai stai, măcar până mă obişnuiesc cu spaima de copăcei a lui Mackbeth…

CELLA: Nu pricep…

HERR DIREKTOR: Lasă, nu-ţi încreţi fruntea asta belă, lasă gândurile slobode pentru musică şi pentru soare! Şi pe mine să văz cum măasediază tufele de le credeeam ferme în pământul lor, îngrijite de mine ca să crească în sus, nu să mă lovească în somn…

Matei revine. Herr Direktor schimbă vorba, tuşind încurcat.

HERR DIREKTOR: Cella dragă, am uitat să-ţi spui că şi Matei publică! Poesie! Dar… e mai rafinat şi mai liric decât tatăl lui…

MATEI: C´est notre afaire!

HERR DIREKTOR: Să nu ne sfiim, băiete, şi aşa au cetit poesiile tale toţi abonaţii gazetei din Bucureşti! Iată ceva care tare mi-a plăcut să cetesc: se cheamă „Curţile vechi”…

„De veacuri, părăsite pe-ascunsele coline,

Zac curţi pustii… Acolo tăcerea stăpâneşte

Şi-n verde mantă muşchiul cuprinde şi-nveleşte

Surpata zidărie şi frântele tulpine”…

MATEI (tuşeşte încurcat): Cvrrredeţi că o să plouă?

HERR DIREKTOR: Rar aşa atmosferă! Pare îndelung şlefuit, lucrat… Scrisul, măi băieţi, e meseria cea mai grea din lume. (…) Numai la noi se împrovizează toţi în scriitori şi miniştri. (…) Când mă gândesc că peste 100 – 200 de ani lumea cultă şi înţelegătoare o să citească o carte a mea, mă îngrozesc la gândul că voi fi pus un cuvânt impropiu sau o întorsătură de frază neîngăduită. Când public cea mai mică nuvelă sau schiţă uşoară, ironia posibilă a cititorilor de mâine nu mă lasă noaptea să dorm. Nu vezi tu că eu sunt călăul tipografilor? Când tipăresc un articol, stau toată noaptea pe capul lor…

CELLA: Ne-ai promis, nene, frumoasa poveste a unui faliment de presă…

MATEI: Afevrrrim!

HERR DIREKTOR: Aşa, da… Aveţi puţintică răbdare! Vă vorbesc despre cea mai de succes gazetă românească, cea mai bine vândută din toate timpurile noastre… E drept, că n-am scos-o decât şapte zile şi-am şi dat faliment… cu Plevna!

CELLA: Păi… cum a fost în realitate? Tata mi-a spus cândva povestea alusiv, doar aşa, pe scăpatelea…

HERR DIRECTOR: Păi, cum să fie? Tocmai începuse Resbelul de Neatârnare, în ´77, şi ce-mi zice un prieten: ia să cultivăm entuziasmul popular şi să facem, în sfârşit, şi nişte bani. Zice: e o „afacere foarte importantă, care ne poate face norocul la amândoi”!  Amicul, gazetar franţuz, da´ de calitate, până a început acu´ şi el să mă atace în jurnale – poate ai mai auzit de Frédéric Damé – el a umplut ziarul, ajutat de mine, jumătate cu articole de entuziasm şi jumătate cu depeşi şi corespondenţe de pe teatrul războiului, iar Damé făcea strategie cu steguleţe înfipte pe hartă. (…) Ştirile le traduceam din gazete străine şi le localizam. Luam dintr-o gazetă de la Viena o corespondenţă lungă de război, în care se vorbea de lucruri petrecute la Poradin, la Rusciuc, la Varna, la Vidin, la Constantinopol etc. Ei bine, din această corespondenţă făceam tot atâtea corespondenţe câte lucruri conţinea ea, şi le datam pe fiecare ca din localitatea unde s-ar fi petrecut lucrul. Astfel, aveam corespondenţe din Stambul, Vidin, Varna, Rusciuc, Poradin etc. şi, ca să dăm o dimensiune convenabilă fiecărei corespondenţe, peste faptul de care era vorba, turnam multă zeamă de fantazie, ş-apoi descrierea localităţii, notiţe istorice şi date statistice, mai toate luate dintr-un vechi, dar excelent pe vremea lui, dicţionar de conversaţie.

CELLA: Eu credeam c-aţi fost chiar pe front, cum a fost pictorul Grigorescu, cum a fost prefectul Candiano Popescu…

MATEI: Tata trrrage bine şi de după colţ, n´est-ce pas?

HERR DIREKTOR: Junimiştii nu voiseră să intrăm în resbel de partea ruşilor – şi câtă dreptate-au avut, că ăştia, muscalii ne şi luară, drept mulţumită de ajutor şi sânge vărsat de noi în contra bieţilor turci, scumpa Basarabie! Ei, e dreptu, noi pictam în vorbe de acasă… Însă Damé era un om cu deosebite calităţi – foarte harnic, neobosit şi înzestrat cu o fantazie rară. (…) şi ce e drept, în cele mai multe cazuri nimerea mai dinainte mişcările, ghicind gândurile conducătorilor războiului. (Herr Direktor urcă pe masa de brad, părând a conduce oştile, taman precum un general!)

CELLA: Un corespondent viteaz de la faţa locului v-ar fi salvat reputaţia, nu?

HERR DIREKTOR: Ba chiar acela ne-a şi înfundat!!! … Da, aveam şi corespondent de la… spatele feţei locului… De colo până colo am găsit unul – un om cu un nume binecunoscut în societatea noastră, binecrescut, afabil şi inteligent, dar boier scăpătat. Am hotărât aşa: corespondenţe prin poştă să ne trimeată în toate zilele (…) Pentru telegrame am aranjat un dicţionar cu cheie. I-am dat boierului bani de drum, de cheltuială şi leafa pe o lună înainte (…)

CELLA: Deci el a trimis acea ştire, cu căderea Plevnei?

MATEI: Eu cvrrredeam că tata a născocit-o, cum îi place dumnealui să născocească…

HERR DIREKTOR: Nu, corespondentul nostru ne-a făcut un ceas fericiţi şi ne-a aruncat apoi jos de cât mai sus, de pe culmi… Stai numai´ să-ţi povestesc: într-o zi, pe la începutul lui noiembrie, merg foarte de dimineaţă la redacţie, înaintea lui Damé (…). N-apuc să-mi scot haina, şi intră factorul de la telegraf. Nu pot zice c-am presimţit ceva, dar mi-a trecut un fior prin tot corpul. Am iscălit tremurând ţidula, iar depeşa am aruncat-o pe masă fără s-o deschid. Mi-am făcut o ţigară, am fumat-o, şi tocmai apoi am luat încetinel depeşa şi fără pripă nervoasă am deschis-o. Iată-i cuprinsul, pe care nu i l-aş putea uita vreodată: „Medoc fini. Votca, Tzuica, dedans.” Cetesc de zece ori, ţinând alături dicţionarul cu cheie: „Medoc – Plevna; fini – luată; Votca – ruşii; Tzuica – românii; dedans – înăuntru. (…) Alerg în tipografie şi strig: – Să nu se strice zaţul numărului de-aseară! (…)  Ieşim tot cu foaia de-aseară într-o nouă ediţie cu depeşa! În câteva minute, maşinile pornesc, şi vânzătorii aleargă nebuni pe strade zbierând: – Naţiunea română cu căderea Plevnei! Bucureştii întregi în picioare: fierbe lumea toată; încep să se arboreze drapelele tricolore… Un entuziasm furtunos… Damé, bătându-mă pe umeri, îmi zice radios: – Notre fortune est faite, mon bon! (Herr Direktor coboară de pe masă şi se plimbă în jurul acesreia.)

 

Fraulein Goethe aduce câteva gazete pe o tavă şi le aşează într-un suport vertical de lângă masă. Caragiale se simte dator să se arate interesat: culege un ziar, se aşează, apoi îl  frunzăreşte. Goethe, care dădea să iasă, se întoarce doar pentru a-i răsuci lui ziarul în mâini: era ţinut cu susul în jos! Ospătăriţa iese, satisfăcută.

 

HERR DIREKTOR (aruncă ziarul pe masă): Dar n-apucă Damé să termine, şi auzim un zgomot infernal afară. Publicul dă năvală în înfundătură; huiduieşte, loveşte, sparge geamuri. – Fugiţi! ne strigă un băieţel de la tipografie, intrând prin dos. Fugiţi! vă omoară! L-am văzut pe Damé galben ca un mort…

CELLA: Şi ce fusese în fapt?

MATEI: Ce să fie? Orrri omul acela evrrra mincinos, orrri îl plătise concuvrrrenţa să vă scufunde…

HERR DIREKTOR: Ce fusese? Din nenorocire, Medoc nu era încă fini, nici Votca şi Tzuica încă nu erau dedans. Corespondentul nostru făcuse un chef straşnic, toată noaptea cu nişte muscali, care-l asiguraseră că, pe când ei beau, Osman-Paşa se preda armatelor crucii. Despre ziuă, afumat de şampanie, ne expediase telegrama cu alte băuturi… (…) Peste o lună, când a capitulat în sfârşit Gazi-Osman, eu şi tovarăşul meu am plâns de emoţie, ca fiecare român gândindu-se la naţiunea sa… Medoc fini!..

CELLA: Bietul oncle Iancu! Eu zic şi că turcii au fost de vină: puteau să capituleze şi ei mai din vreme…

HERR DIREKTOR: Ba, dacă puneam în continuare zeamă de  fantezie plus câteva lacrămi simţite  şi nu aveam corespondent, n-aveam noi curajul să anunţăm căderea Plevnei şi eram poate şi acu´ la „Naţiunea”…

CELLA: Şi adio piese, adio povestiri! Ce, nu ştiu eu ce viaţă rea duc gazetarii?

MATEI: Şi e la fel de desonorrrant ca şi ALTELE…

HERR DIREKTOR: Poate că scriam piese şi aşa, lucrând la gazetă… Dar ai dreptate, „gazeta înghite cartea”, dar şi pe gazetari! Uite, ce era trudnic la „Timpul”, acel „Die Zeit” bucureştean unde-am lucrat cu Mihalache  Eminescu şi cu Slavici… Şi câţi amici nu mi-am făcut din acea vreme!

CELLA: Mărturisesc eu că aştept întotdeauna să aduci vorba puţin şi de tata…

HERR DIREKTOR: Barbu-i cel mai mare avocat din lume, i-am şi spus-o de mii de ori; ei, de zeci de ori!

MATEI (îndesat, cu efect, răutăcios): Cel mai mare dvrrramaturrrg rrromân! (Herr Direktor îşi lărgeşte gulerul cu degetul, se uită circular, dar nu spune nimic.)

CELLA: Tot amărui, tot răutăcios îmi eşti, nene Iancu! Barbu Ştefănescu Delavrancea nu e numai un excelent avocat, chiar e un mare scriitor! Da´ ştiu eu că eşti cinic numai de faţadă: sub coaja de chinină ai o inimă de miere!

HERR DIREKTOR: Ca să vezi! Acu´ mă lauzi, ori mă critici? Vorba ceia: „Îi dai mierea cu linguriţa şi-i scoţi ochii cu codiţa!”

CELLA: E mai bună dulceaţa decât otrava!

HERR DIREKTOR: O dulceaţă bună face otrava mai acceptabilă… Da´ otravă bună face inutilă cheltuiala pe dulceaţă! Prefer otrava de calitate, siropului zaharisit… (Deschide partitura, priveşte, apoi o strânge la piept). Pentru marii muzicieni şi pentru muzica lor am lăsat ţara mea  tristă, da´ aşa plină de umor, ş-am venit eu la Berlin! Ei, mă rog… şi pentru sănătate, că aici nu te mai bat, ca pe plaiurile dâmboviţene, molimile ori praful sau mirosurile plus neam-prostia… şi pentru că de aici găsesc respectul cuvenit oricărui om… Dară musica… Musica! Ştiu că românii sunt poporul cel mai muzical din Europa.

CELLA: Pentru mine, Parisul înseamnă Musica…

În continuare, discuţia despre muzică e însoţită de un fond sonor din compozitorii pomeniţi, secvenţe scurte îmbinate, în timp ce tânăra „cântă” la clapele invizibile ale mesei de brad, în faţa căreia el a tras un scaun. Caragiale ascultă, transpus, sprijinit de spătarul scaunului ei, şi îngână cu ochii închişi, uneori chiar fluieră.

HERR DIREKTOR:  Uite, luna trecută chiar, am fostără iar la concert la Lipsca, în sala Gewandhaus! Un vis! Programul cu Ceaikovski şi Saint Saëns nu-l votez, nici de hatârul lui Ysaye şi al lui Bach… Cine i-a înfundat însă pe toţi a fost Grieg. Irezistibil! Suita danţurilor norvegiene, cari au o fizionomie de o depărtată asemănare cu a celor naţionale româneşti, a umplut de veselie – se-nţelege, numai prin părţile lor alegre – toate inimele; danţurile nordice au smuls, prin ritmul lor tropăitor, cea din urmă umbră de melancolie din sufletele auditorilor, aşa că Grieg a fost acompaniat, afară din partitură,  de tropăieli, mai mult sau mai puţin în tact, dar toate, fireşte, sincere şi dezinteresate…  Cât despre Beethoven, am vizitat la Bonn, chiar de mai multe ori, cu sfială, casa titanului… I-am văzut şi masca mortuară… parcă mi-s eu!  Ştii, dacă n-aud măcar de două ori a Patra, mă împuşc! (…)

MATEI (se strâmbă): Grrrieg? Pvrrrea rece, pvrrrea norrrdic, prrrea…

CELLA (îl ignoră pe Matei): Dar Mozart, Mozart?

HERR DIREKTOR: Îţi mărturisesc şi că, deşi ascult de vreo 40 de ani uvertura la „Falutul fermecat” a lui Mozart, niciodată voi reuşi să mă satur. Iubesc şi  liedurile lui Schubert şi Schumann, delicioase pentru spontaneitatea şi curăţenia sentimentului şi parfumul lor fără  prihană, dar nu suport Chopin sau Franck: prea multă melancolie! (…) Ştii bustul acela mic al lui Verdi, din iatac? Arată cât de mult îl preţuiesc şi pe Verdi!

Scena 7

Herr Direktor, Cella, Matei, Barbu

 

Barbu intră furtunos, cu capul pe spate, părul vâlvoi şi ciocul în vânt, îşi face loc de parcă n-ar avea destul, în slalom, printre mese, se priveşte mulţumit în marea oglindă, trânteşte bastonul pe altă masă, pălăria pe o alta, îşi sărută fata pe frunte, trece prin spatele lui Caragiale şi îl bate prieteneşte pe ambii umeri: Barbu e o furtună jovială! Caragiale se fereşte, precaut de atingere: vreun microb? Scoate batista şi şterge un umăr al hainei atins de Barbu. Matei face o grimasă furioasă: tot nu poate vorbi cu tatăl său singur!

BARBU: Stai liniştit, n-am adus microbi de la telegraf!

HERR DIREKTOR: Dar ce-ai cătatără tu la telegraf?! Puteam trimite pe Luki!

MATEI: Luki! (lui Barbu) Bonjourrr, monsieurrr, mes omages…

BARBU (lui Matei): Da´ ce, tată-tău îţi dă voie de-acu´ şi cu musteţi îndoite?!

HERR DIREKTOR: E flăcău mare, are 27 de ani şi, iată, un început frumos de operă… Eu la vârsta lui abia de scrisesem şi eu ceva, puţin şi prost, nu eram eu prea însurat, dar aveam tuleie…

MATEI: Pavrrrcă are îndrrreptăţire carreva să mai scrrrie? Nu SCRIA destul tata?! (încet) Mai avrrre loc cineva loc de tata? (tare) Dumnealui e singurul cu opevrrră şi darrră cu drrrept la mustăţi de pe-aici… Să-i punem darrră musteţi!

BARBU: Eu nu te lăsam cu musteţi până la primul volum publicat, da?! Şi tatăl tău chiar are o operă, uriaşă chiar: non multum sed multa – nu multe, ci mult, deci, daaa?!

CELLA (încearcă să schimbe subiectul): Tatăl meu tocmai  încerca să spună ce a făcut acolo, la telegraf, cu noaptea-n cap.

BARBU (lui Caragiale): Las´ că-ţi spui eu unde-am fost, numai să mai adăst puţin! (Îl ia pe după umeri, dar Herr Direktor se scutură) După cum văz, şi aici, în raiul doftoricesc şi al higienei, tot te temi de boale!

HERR DIREKTOR (se albeşte, ridicându-se tremurând de nervi): Să zică numai cine n-a pierdut şi el, ca mine, Barbule. doi prunci!…

BARBU: Iartă-mă, frate! Dar asta ai suferit demult… Şi la Bucureşti, aici nu sunt boli, nu capătă ele paşaport!

HERR DIREKTOR: Tu nu ştii ce înseamnă molima?! Ţin minte ca şi ieri, la holera din 1890… Treceam cu Bacalbaşa pe lângă Hotel „Union” şi am văzut cu ochii mei cum hamalii scoteau de acolo un cadavru… Mi-a fost rău de la inimă… Ştii că sunt şi slab de constituţie, una-două iau boala din aer: acolo unde alţii strănută, eu tuşesc măgăreşte!

BARBU: Nu ştii tu că de ce ţi-e frică tot nu scapi?! (Cellei:) Omul acesta, să mă ierte, dar prea e superstiţios şi impresionabil. Se teme de răceală, de curent, de microbi, iar când merge cu trenul, imaginaţia lui începe să şi depene amănuntele unei catastrofe posibile şi când pleacă la drum, îşi obligă familia să-i depeşe zilnic, pentru a fi sigur că nu s´a întâmplat ceva neaşteptat în lipsa lui. Îl înnebuneşte nesiguranţa şi nu poate să scrie dacă nu e sigur că ei sunt bine…  La cinema nu se duce, că se teme de incendiu, şi-şi obligă şi familia să se abţină. Nici copiii nu i-a lăsat la şcoală, să nu se molipsească.

HERR DIREKTOR: Au învăţat cu mine, au învăţat cu profesor particoler acasă, i-am învăţat ce să citească şi singuri – acum, uite că acum sunt şi sănătoşi, sunt şi geniali!

BARBU: Îţi mulţămesc că mi-ai adus-o şi pe Cella într-un local care nu-i pentru domnişoare, chiar dacă ea a învăţat cu dascăli fără să se-mbolnăvească şi, dupe demonstraţia ta, nici nu poate fi genială ca tine şi-ai tăi! (o pupă din nou pe tâmplă şi se aşează greoi, fără să-l mai atingă şi pe Caragiale)

HERR DIREKTOR: Ba ea e perfecţiunea în musică, deja! Numai că azi n-am adus-o eu: singurică a venit!

CELLA: M-a adus Mina…

BARBU: Cum asta? Mai are Luca bucătăreasa aia? N-am văzut-o ieri când ne-a delectat madame Caragiale cu bucate proprii!

CELLA: Dumneata, papa, n-ai văzut-o, pentru că Mina e acum de profesiune… congediată!

HERR DIREKTOR: Bucătăresele de aici cad ca şi ministerele, doar că la ministere se găsesc întotdeauna dornici să le ia locul preşedinţilor de Consiliu şi miniştrilor…

CELLA (schimbă repede vorba): Chiar, cum ai avut dumneata inimă s-o dai afară pe biata Mina? Cu ce-a păcătuit, sărmana, o fiinţă atât de veselă? Atât de…

HERR DIREKTOR: Atât de… trupeşă, de altfel. Pentru că mânca din cămara noastră şi nici graţioasă nu era! Ia mai bine să lăsăm păcatele şi veselia şi religia şi încântă-mă! Şezi aci la pianul acesta cadrilat şi cântă-mi ceva din Grieg!

CELLA: Ei, cum adică… să cânt pe blatul acesta gol?

HERR DIREKTOR: Gol? Mda… Îndată poruncesc nişte limonade… Fraulein Goethe nu m-o fi auzit. Şi, dacă te lasă părintele tău, o să bei şi cafea, dar una  botezată…  Tu numai cântă! Matei, fii drăguţ, eşti la margine, spune-i stupidei să vie! (lui Barbu) Eu fac cinste, tu îmi faci cinstea…

CELLA: Tot umorist rămâi şi dimineţile!

HERR DIREKTOR: Nu mă jigni! Mi se tot spune că sunt un mare umorist, dar eu sunt un biet sentimental… Ei, hai să vedem ce  menu au az. (face semn rugător lui Matei, care se scoală îmbufnat şi intră în restaurant)

CELLA: Ah, quel drole de type,  mon oncle!…

HERR DIREKTOR: Mda, aş putea să-ţi fiu şi unchi, de vreme ce tată-tău mi-e ca un frate bun… Aghiuţă, adu tu mâna astă măiastră să ţi-o sărut… şi p-a stângă! Aia e cea deşteaptă, o lasă pe cealaltă să lucreze, dumneaei doar  meditează sprijinită, ca o floare, pe tâmplă…

CELLA: Papa, herr direktor este pesemne încredinţat că eu pot a face minuni… iară eu… Nice măcar Conservatorul parisian nu dă genii dacă n-au intrat acolo genii!

HERR DIREKTOR: Măi Aghiuţă, păi doar dacă-ţi văd degetele, de-ndată îţi aud şi clapele! N-am nevoie eu de urechi profane pentru ca să ascult muzică divină şi să plâng!

BARBU: Iancul meu e om sucit: aici e bun să-l pui la rană, aci e mai rău decât un câine de stână!

HERR DIREKTOR: Oi fi eu câine de stână, dar unul cu ureche musicală! Nu ştiu cânta la clavir, am glas de ţârcovnic, dar mi  ţi-i fluier de mai mare dragu´ pe marii componişti! Pe Barbu îl fluier pen´ că mi-i antipatic!

CELLA: Oare? Tata mi-a spus ieri că i-ai trimis câte-o telegramă care l-a aşteptat în fiece gara de pe drum până la Berlin! Cu urări de bun-venit şi cu descrierea împrejurimilor gării din fieşce oraş!

 BARBU: Chiar aşa! Chiar mi-era dor de nebunul meu! Cum dracu´ să nu-mi fie! Aşa bibic nu se mai află!

HERR DIREKTOR: Linguşitorule!

BARBU: Fugi, Cella mea, de-ţi face bagajele pentru mâne! Ai mulţămit pentru găzduire?

CELLA: Oui, papa.

HERR DIREKTOR: Ştii ce? Mi-a plătit în concerte! Am pian, am partituri, o ureche muzicală sclipitoare, dar nu ştiu cânta. De când o avem pe Cella, doar cât mi-am dorit Mozart şi am avut Mozart. Mi-am dorit Beethoveen  şi ea mi-a oferit Beethoven. Mi-a dat zâna asta şi  „Nozze di Figaro”, şi „Cosi fan tutte”, şi nemuritorul „Zauberflote”…  Fata asta-i o minune, oare cu cine-o fi semănând?

BARBU: Siktir de insinuare!

CELLA (ca să-i împace iar): Şi ce pofteşte anume gurmandul sunetelor?

HERR DIREKTOR: Uite, de pildă: o picătură de Beethoven! Simfonia a IV-a a Babacului este, orice s-ar zice şi orice s-ar face, una minune neîntrecută; iar la Lipsca domnul maestro Sigmund von Hausegger este un mare artist. Aşa conducere de orchestră, mai rar (…). … (fluieră) am onoarea de a vă anunţa că am intrat în starea de beatitudine… Bucata muzicală care te tachinează  (o gavotă, desigur) o ştiu cu toate cele trei părţi ale ei şi cu toate detaliile de desen. Dar mi-este peste putinţă să-mi aduc aminte de cine este. Înclin a crede că e de Händel, dar nu m-aş prinde… ori Gluck… ori Scarlatti… dumneata, ca şi mine, crezi desigur că poezia şi muzica sunt două surori divine, menite de zei să meargă totdeauna mână în mână ca, prin îndoit farmec, să minuneze pe muritori, îndulcindu-le moravurile din cea mai fragedă a lor juneţe şi până se zaharisesc complet…

BARBU: Ba cred că muzica bună ar merge acum fericită la braţ cu o tochitură pe cinste!

HERR DIREKTOR: Vulgar, dar se aprobă. Doar că nemţii ăştia nu fac tochitură!

BARBU: Nu fac?!

HERR DIREKTOR: Uite că omul care mi-a salvat obrazul în faţa lumii şi m-a apărat de ticăloasa acuzare de plagiat, habar n-are că nemţii nu sunt levantini!

BARBU: De unde să ştiu? Noi cu turcii ne-am bătut şi apoi i-am şi slujit, nu cu nemţii!

HERR DIREKTOR: Este loc şi de asta, în viitor – zi Doamne-fereşte!

BARBU: Aşi! Nemţii n-au vână, nu-s în stare de revoluţii, ca franţuzii, bunăoară!

HERR DIREKTOR: I-au bătut ei nemţii „mei” pe franţuzii „tăi”, la 1870, de le-au mers fulgii!

CELLA: Ha-ha-ha! Mi-a povestit papa cum aţi petrecut la Paris, când a vrut să te convingă şi pe dumneata să te strămuţi pe cheiurile Senei: „Barbule, îmi vrei peirea!”, i-ai spus atunci tatei, neînduplecat să rămâi. Parisul ăsta-i un infern, perspectivele astea imense parcă vor să te înghită! În Piaţa Concordiei ţi-a venit rău, statuia marelui poet Alfred de Musset ai găsit-o greţoasă…

HERR DIREKTOR: Barbu, cu glasul cel corupător al  Satanei parisiene,  mi-a zis: „Nu fi prost, măi, ai să te obişnuieşti. Aşa e primul contact cu frumosul, te zăpăceşte. Să locuieşti în oraşul Giocondei – îţi dai tu seama ce înseamnă asta, s-o poţi vedea în fiecare zi?” Da´ mie nu mi-a plăcut agitaţia, nici restaurantul cu stridii, nu-i ordinea asta ezactă de la Berlin, unde nici vrăbiile n-au aushweise ca să cânte în orele de repaus, de siestă. Parisul nu-i decât „un mai-mare Bucureşti”, aşa cum Bucureştiul e „micul Paris”…

BARBU: Bag samă că aştepţi să te înnobileze ăştia de pe-aici, la câtă propagandă îmi faci!

HERR DIREKTOR: Ba eu îmi cunosc bine lungul nasului! Uite, fie-meu Matei ar fi vrut să aibă şi el, dupe urma mea, un titlu, nobleţe, cevaşi sânge albastru… I-am spus: „Puiule… (se bate cu palma peste creştet) Uite, a rămas aici urma tavei cu plăcinte pe care au purtat´o strămoşii noştri la curtea lui vodă Caragea!

 

Intră Matei cu meniul pe foi. Îl împarte, doar Cella îl refuză.

 

HERR DIREKTOR: Pardon un moment! (se ridică) Mă iertaţi, trebuie… (jenat doar atât cât se cere) să… trimit o telegramă importantă. Numai un minut să lipsesc! (intră în restaurant, cu graba cu care se merge la… „Herren”)

Matei  se ridică pentru a se plimba nervos mai la o parte, încercând să-i ţină apoi calea tatălui la reîntoarcerea acestuia.

 

 

Scena 8

Cella, Barbu, Matei (separat)

BARBU: Frumoşi copiii lui Caragiale… Dacă nu-l pui la socoteală şi pe oul de cuc…

CELLA: Ştii dumneata că uneori plânge şi spune că i-a intrat văzduhul în ochi? Iată că, după mai bine de douăzeci de ani, îşi plânge fetiţele, sunt sigură de asta… Aşa e dumnealui, cloşcă pentru toţi din copii, tot stăruie şi pe lângă Matei…

CELLA: Bietele micuţe! Erau mici atunci când au…, nu-i aşa?

BARBU: Una împlinise doar un anişor numai, cealaltă, abia doi… Pojar şi rubeolă, tuse măgărească! Se mai moare, iată, azi, în epoca noastră modrernă, şi de pojar, şi de rubeolă! Uneori îl înţeleg de ce a fugit mâncând pământul de microbii bucureşteni! Da´ uite că, în ciudă, l-au găsit şi aici!  Iancu, cu nevralgia lui sciatică şi, cum zice chiar el adevăr făr´ să ştie câtă dreptate mai are, „complicată cu ipochondrie”, nu e fericit, desigur, nici aici… Da´ te aştepţi să recunoască el greşeala şi să se reîntoarcă-n ţară?! Nu-l cunoşti pe căpăţânos! Nu recunoaşte nici că Mateiu trebuie trimes la oaste, că degeaba bagă bani-n el, să facă Dreptul! Cap are, da´ nu se duce la cursuri! Nu i-a plăcut la Berlin, nu i-o plăcut nici la Bucureşti! Vrea să facă, vezi bine, carieră politică, să-l facă oarecine rege în vreo insulă cu maimuţoi!

CELLA: Matei e acelaşi împietrit, nu se deshide deloc spre tatăl său! Se vede că îl arde încă ruşinea că  nenea Iancu nu s-a căsătorit în lege cu mama sa…

BARBU: Dar i-a recunoscut la moment naşterea! Şi l-a tot chemat la el, l-a ţinut cu ăilalţi copii, cât s-a lăsat Matei împreună şi n-a fuget la mamă, la Bucureşti… Alexandrina n-a făcut diferenţa…

CELLA: Un tată care nu e în casă cu tine, pe care îl vezi tipărit pe carte poştale şi în gazete, vorbit de rău şi de bine, e o poveste, nu un tată adevărat! Şi cine ştie ce i-o fi zis Constantineasca despre el, cu mintea ei de amploiată la Regie?! Dar… nu de doamna Alexandrina mi-a fost teamă, că este fragilă, însă tare, nu de copiii care uită, de nenea Iancu m-am temut, că n-o trece peste pierderea fetiţelor. Nu vezi că nici acum nu mai scrie mai deloc?!

BARBU: Da, de el îmi era şi mie frică. E numai suflet, chiar dacă se arată el aşa, mai tare… Mi-a scris atunci prietenul Duiliu,  după tragedie, când le-o perdut pe Ioana şi Agatha, că-l întâlnise pe Iancu pe la poarta Ministerului de Externe: cu gulerul paltonului răsfrânt, cu căciula, de imitaţie de astrahan, din care ieşea cleiul, cu ochii lăcrămaţi de ger… „Era aşa o trivială deznădăjduire în bietul om, încât mi-am zis: haiti, a zburat păsărica şi a rămas numai cloşcăria” – chiar aşa mi-a scris Duiliu… Zicea că n-o să-i uite privirea ceia niciodată! Cum să-i ceri lui Caragiale să mai scrie comedie?! Lovit de boală, lovit de oameni, chiar dacă nu se lasă nici el mai prejos… Acum îi aduc vestea că e aşteptat în ţară, că vor să-l sărbătorească ÎN TOATĂ ŢARA, dar nu ştiu cum să i-o dau… Chiar dacă o spune „da”, până mâine tot se răsgândeşte dumnealui de vreo opt ori şi jumătate!

Scena 9

Aceiaşi, Caragiale

Se întoarce Herr Direktor, mai vesel

HERR DIREKTOR: Eu, cu toată reputaţia de nebun pe care mi-au făcut-o câţiva neghiobi, sunt un om cuminte. Vă invitez la o masă împărătească, da´ ceva mai subţire, de vară, uite-aici, în inima bine măsurată a Evropei! În ţara cea mai curată şi mai bine-crescută din lume!

BARBU: Dar or fi având ăştia carnea proaspătă? Eu nu prea am încredere…

HERR DIREKTOR: Ei, şi cine anume-i acum ipochondrul?!

CELLA: Pe mine vă rog să mă iertaţi, mi-am luat deja masa: am ajuns şi la dulceaţă…

HERR DIREKTOR: Şi a fost bine gătită apa aia rece?

BARBU: Cum să pleci singură? Te însoţeşte Matei.

MATEI  (de la distanţă): Ba eu am o vorrrrbă… Quelques paroles…

HERR DIREKTOR (atent la Cella, lui Matei): Puiule, ai doar puţintică răbdare, ce dracu´!

CELLA: Mă aşteaptă, uite, fata aia, bucătăreasa Mina, la colţ… A zis că  trece-napoi şi poate să mă însoţească unde am treabă, căci ştie bine cartierul…Uite-o!

HERR DIREKTOR: O prinţesă democrată lângă o bucătăreasă dictatoreasă!

MATEI (încet, pentru el, cu disperare): Şi eu sufevrrrind în tăcere lângă vocile mahalalei! Carrri n-au vrrreme penvrrru mine şi nu mă văz!

HERR DIREKTOR (lui Matei): Puţintică răbdare, mon cher, doar puţintică! (ei) Numai să nu vorbeşti cu ea, Cella mică, pen´ că-i periculoasă!

BARBU: Iancule! E o biată bucătăreasă! Ce-ai tu acum şi cu bucătăresele? În ţară, te-ai certatără cu partidul roşilor, te-ai înfruntat cu vodă Carol, te-ai contrat cu o seamă de plastrografi, cu pretenii, cu duşmanii, ce-ai acum şi cu bucătăresele d-aici, cu meseriaşii adică?!

CELLA (la urechea lui Caragiale): Ba mi se pare şi mie că… am văzut umbra aceea cu demijoben… Se uita încoace!

HERR DIREKTOR: Uite, Barbule, că nu mă-nşel! Un mişel mă persecută prin prezenţa de la distanţă şi nu poci să scap de el!

BARBU: Poate te admiră…

HERR DIREKTOR: Mă admiră? Atunce, de ce poartă barbă falşă?

Cella profită că nu se mai vorbeşte direct cu ea ca iasă sprintenă, în fugă, din scenă, aruncându-le în urmă bezele. Mina intră şi o aşteaptă lângă un arlechin. Ies amândouă.

BARBU: Acum măcar mă luminezi şi pe mine? De ce naiba mâncăm noi la blestematu´ birt nemţesc iar nu acas´ pe  Hohenzollerndamm, în specific naţional. De ce nu ai bucătăreasă?!

HERR DIREKTOR: Pentru că de o vreme sunt victima unor nesfârşite agresiuni cumplite şi umilinţe! Cât am fost puţină vreme plecaţi la Lipsca, Mina Zimmermann, ilustra mea bucătăreasă, s-a certat în lipsa noastră cu Wanda Winkler, servitoarea, şi a părăsit postul său. La întoarcerea noastră nu am mai găsit-o […]  pe banca ministerială. A doua zi a venit să ne declare categoric că nu mai poate continua a servi decât cu condiţia licenţării Wandei. Ca suveran imparţial (…), am respins condiţiunea, n-am acceptat s-o congediez pe Wanda… Interimatul îl exercită pe rând M-me Caragiale şi „Nietzold” – un restaurant destul de bun, la cât de ieftin, doar s-o păstrăm pe Wanda… Da´ crezi c-a plecat bucătăreasa? Aşi! A rămas, fără să gătească, ba mânca şi ea tot ce-i aduceam noi de la restaurant şi i-am tot dat leafă de teama răclamaţiilor, aşteptând să se hotărască să plece…

BARBU: Păi, să gătească atunci Wanda, dacă-i cătaţi în coarne!

HERR DIREKTOR: Păi abia ieri am reuşit s-o dau afar´ şi pe Wanda, iar ăstea două nu se mai bat – chiar s-au şi aliat împotriva mea! Tot ieri am mers la Polizei – Revier, cu Gusti, pentru formalităţi… Astă fată, Wanda  Winkler, servitoare, a fost în serviciul meu doi ani şi vreo trei luni. Am tratat-o  totdeauna cu multă bunătate.  O sumă de lucruri pe care le poartă le are în dar de la mine. În două rânduri am fost nevoit să plec din Berlin (…). Da´ i-am plătit leafa, i-am plătit congediu, biletul de călătorie până acasă la Posen. I-am adus pe socoteala mea doctor… Era prea voluntară; cu orice altă servitoare se certa;  (…) cu Mina, s-au şi bătut. Pe toate celelalte le-am congediat, ca s-o păstrez pe ea.

BARBU: Arăta… aşa de…  pardon, atât de… estetic, că nu ţi s-a îndurat ochiul ori inima s-o congediezi pe ea şi să le laşi pe ălelalte mai puţin obrasnice?!

HERR DIREKTOR (face semn că a întrecut măsura – îi poate auzi Matei!): Nu, prinseserăm toată familia mea un fel de prietenie pentru ticăloasă! Ştii dară că eu sunt familist!

BARBU: Păi, dacă o fi fost aşa, mai… lipicioasă, vorba ceia, ca marca de pe scrisoare… Sunt unii servitori de ţi-e mai mare dragul, iar servitorii nemţi sunt, cică, cei mai corecţi!

HERR DIREKTOR: Ba să te ferească Dumnezeu de servitori în Germania! Wanda… Lipsea  foarte des de acasă, ziua şi noaptea fără să spună când pleca. Adesea venea la 5-6 dinspre ziuă. De două ori (…), întorcându-mă acasă din călătorie noaptea, a trebuit să alerg la portar ca să-mi deschidă casa pe din dos cu un passe-partout. Toate acestea i le îngăduiam făcându-i mici observaţiuni, deoarece ne onbicinuisem cu serviciile ei. Ba încă (…), din propria mea pornire, i-am mărit leafa.

BARBU: Păi, atunci?!   Te-ai aliat cu Wanda asta împotriva bucătăresei clonţoase, ori ce?

HERR DIREKTOR: Una-i mai rea decât alta! Şi de bucătăreasa Mina Berndt, ce să mai spui? La orice observaţie cât de neînsemntă răspundea ameninţător şi strigând  foarte tare. Nevastă-mea i-a spus să nu strige aşa tare. Mina a răspuns: „Trebuie să strig fiindcă eşti surdă!”  Apoi fiind de faţă şi cealaltă servitoare Wanda, care râdea tare, a spus că românii sunt nişte sălbatici şi hotentoţi (…)

BARBU: S-o dăm în judecată! Nu se poate să nu găsim câteva mii de români care să nu se simtă îndemnaţi s-o tragă la răspundere că i-a făciut, auzi, „hotentoţi”! La o adică, găsesc eu şi nişte hotentoţi mai cu stare, care s-o dea în vileag în justiţie pentru că i-a făcut români!

Matei se simte în sfârşit bine, s-a ridicat şi râde făţiş.

HERR DIREKTOR: Să zic ceva? Păi, ne-a spus scorpia şi că aici în Berlin servitoarele sunt foarte îndrăzneţe; astfel, chiar aci în casa mea unde locuiam, o altă bucătăreasă supărată a bătut pe stăpâna sa straşnic. Asta-i acum, să umblăm şi cu vânătăi dupe servitorii pe care-i plătim cum ar veni să ne bată! Aici ar trebui să ne protegeze armata, cu tunurile, faţă de servitorii obraznici, nevricoşi, fără manere, mein herr!

BARBU: Eşti cam nervos, se vede… Poate că luate mai cu binişorul, cu vorba bună, mai puţin aspru…

HERR DIREKTOR: „Aspru”, zici? Parcă ele erau stăpânii şi noi, servitoarele! Şi mai cu seamă (…) de când m-am mutat Hohenzollerndamm 3, unde trebuie să facă şi focuri la sobe, Wanda asta a devenit din ce în ce mai ostilă, neascultătoare şi necuviincioasă. Deşi, uite,şi de Weihnacht  i-am făcut nişte daruri mici, afară de bani.

BARBU: Frumos, frumos, Herr Direktor… S-a mai îmbunat deci?

HERR DIREKTOR: Ba nemulţumită, le-a rupt, le-a aruncat şi le-a călcat în picioare, Această ingratitudine şi necuviinţă m-au ofensat în sfârşit şi am congediat-o.

BARBU: Şi, în sfârşit, aveţi linişte-n casă…

HERR DIREKTOR: Ba n-a vrut în ruptul capului să plece nici ea! Şi a început chiar să se poarte din ce în ce mai necuviincios: îmi râdea în faţă şi-n spate, răspundea cu aroganţă, nu venea la serviciu până n-o chemam în persoană de mai multe ori; până în fine am aflat de la bucătăreasa Mina Berndt că în bătaie de joc i-ar fi spus să toarne în bucate nişte vopsea de vopsit stofe. Din acel moment le-am oprit să-mi mai prepare vreo mâncare, am mers să mănânc la restaurant, dându-le fiecăreia câte 1,50 M. [ărci] să mănânce afară. Atunci amândouă au început să mă insulte în gura mare, râzând cu hohote că mi-e teamă să nu mă otrăvească. Le-am spus să-mi părăsească casa.

BARBU: Şi astfel ieşirea din scenă a fost în sfârşit scrisă cum se cuvine de Herr Direktor Caragiale…

HERR DIREKTOR: Ba… finalu-i scris tot de alde Winkler! Mi-a spus că nu vrea să plece şi cealaltă – la fel! Am cerut atunce poliţiei să le expluzeze pe revoltate. Dar chiar de faţă cu wachtmeisterul Scheller de la poliţie şi cu domnul doctor Gusti de faţă – îi rugasem să mă protegeze de-un nou scandal –  nu ne-au scos din „unferşemt” şi „ausferşemt”. Auzi, tot noi – neruşinaţi! Şi  amândouă ca după obicei ne-au râs în nas şi ne-au insultat zicându-ne ţigani!

BARBU: Ce le-a mai dus mintea!

HERR DIREKTOR: Ce crezi tu, pe urma cui am suferit în viaţă? Pe urma deştepţilor? (…) Săracul de mine, măi băiete, când văd câte un prost, mă doare… Zău, am dureri fizice!

BARBU: Bietu´ Caragiali! Noi îl ştiam în ţară victima ministerelor, a celor de sus, al scriitorilor cu invidie, iar aice a ajuns ciuca bătăii celor pe care îi şi mai plăteşte el să-l servească! Halal general, care cară bagajele trupei!

HERR DIREKTOR: Măi Barbule, dacă nu-s în stare să înjur ca lumea-n nemţeşte! (se schimbă la faţă) Măi, tu nu vezi acolo (arată în sală) pe unu´ mic cu barbă parcă falşă, cu strai întunecat şi demijoben?

BARBU: Parcă văd eu pe careva, da´ cu ţilindru şi redingotă albastră… Şi mai e unul, dar are şorţ alb şi bonetă… Doar nu te-i fi certat şi cu vreun bucătar!

HERR DIREKTOR: Poate mi s-o fi părut… da´ credeam că l-am mai văzut pe acela cu barbă… Şi Cella zicea c-a zărit ceva…

BARBU: Care barbă? Toată lumea are az barbă or musteţi, doară femeile nu poartă încă, sunt, slavă Domnului, fără drept de vot! Păi, cine să te urmărească tocmai aici, departe de Bucureşci, mon cher? Fii serios!

HERR DIREKTOR: Păi, la câţi duşmani mi-am mai făcut şi eu… Poate fi bunioară vreun spion chezaro-crăiesc – mi se pare chiar că l-am văzut şi la Arad, când am fost la bietul Goga la închisoare, la Seghedin, unde-l puseseră ungurii, să nu mai scrie în contra lor…

BARBU: Păi cum să vrea împăratul unirea Transilvaniei cu ţara? Iar tu ai şi avut de-a face şi cu unioniştii… E adevărat că i-ai mituit pe gardieni, cum se spune, să aibă grijă de Goga?

HERR DIREKTOR: E rău că nu se înţeleg unioniştii români cu cei ce vor intra în Parlament la Pesta pentru a ne susţine drepturile! Fiecare din părţi are o cale, dar ei între ei se sfădesc, se împart…

BARBU: Ei, când o fi românul unit? Doară sub stăpânire străină!

HERR DIREKTOR: Şi, iată, nice aşa… Eu am vrut să vin cu pana mea, să ajut… E drept că şi pentru sănătatea mea, am mai voit să plec din ţară, mai întâi în Împărăţia chezaro-crăiască: voii  să predau francesa la şcoală, la Braşov, că tot a fost mama braşoveancă… Dar  nu mă lăsară, sub pretexte… Şi tot de ăştia cu bărbi falşe mă priveau de pe sub ziar când intram la masă şi-mi numărau vorbele de la distanţă! Mă gândisem înainte să mă stabilesc la Sibiu, am încercat apoi şi la Cluj… N-a mers… N-am avut loc, că veneam din ţară! Îi şi spuneam lui Horia: „Măi, am vrut să viu la <> din Sibiu, să-mi dau acolo ce am eu mai scump, mai frumos, mai bun. De leafă n-am prea întrebat. Ei, cât era să capăt? 60 – 70 – 80 de florini pe lună. Da´ scriam pentru voi, pentru români… Mă săturasem de viaţa pe care o purtam. Voiam să trăiesc între voi.  S-a dus. Nu am putut ajunge de acord. Erau câteva chiţibuşuri. Că nu ştiu ungureşte, că ici, că pe dincolea… Parcă aici ştiu nemţeşte? Ei, n-a fost să fie. Da´ ştiu că v-aş fi ţinut numai cu miez de nucă. De-a mai mare dragul! (…) Veneam la ei ca un ceasornic fin, de precizie, dar pe care trebuie să-l şi „ungă” gazeta, ca să meargă helveţian…

BARBU: Mai degrabă o fi vreun poliţai de-aici, că nemţii sunt mână-n mână cu austro-ungarii…

HERR DIREKTOR: Sau o fi spionul lui Carol, că l-am mai încondeiat în ziare şi neamţul nostru nu înghite! Sau or fi ruşii – spionul Okhranei? Poate-a urmărit „Potemkinul” cu revoltaţi socialişti ruşi până la Constanţa, apoi  pe Gherea şi de acolo… pac la mine! Nu-s eu prieten bun cu el şi nu mă întâlnesc mereu cu gineri-său, doctorul Zarifopol?

BARBU: Mai degrabă…

HERR DIREKTOR: Sau or fi naţionalişti de-ai noştri…  Mai  ales după ce-am publicat la Viena broşura ceia nesemnată, „1907. Din primăvară până-n toamnă”… În n”Die Zeit”, am mpublicat – de, jurnalul „Timpul” al lor…  S-au găsit destui să mă acuze că  de ce-am luat apărarea răsculaţilor în faţa guvernului criminal… Şi încă publicând în streinătate, fie şi cu pseudonim!

BARBU: Nu pricep cum un citadin ca tine să se priceapă la chestiuni de pământ!

HERR DIREKTOR: Păi, eu nu văz? Eu nu auz? Eu nu ştiu ce se-ntâmplă? Păi,ţăranii sunt sărăciţi, arendaşii, mare parte streini fără obligaţii, lacomi. Partide politice, în înţelesul european al cuvântului, nu există în  România. Asministraţia este compusă din două mari armate. Una stă la putere şi se hrăneşte, alta aşteaptă flămânzind în opoziţie”. Poporul nu crede în Justiţie, şcoala fabrică tâmpiţi…Uite, am scris chiar şi nişte versuri în chestiunea ţărănească, iată-le:

A tot răbdat Ion, răbdat,
Până când foc s-a supărat,
– Că prea-şi bătea joc toţi de el,
Ba că-i nerod, ba că mişel,
Şi câte alte, fel de fel! –
A scos un par din gard, şi – feri!
De-or hi mojici, de-or hi boieri;
Că a pornit ca un netot,
Şi dă-i la cap şi strică tot!
O zi întreagă a sbierat
Şi val-vârtej a alergat
Pe toţi în spaime i-a băgat…
Când tocmai seara-ntr-un târziu,
Hop! Iată dete de zapciu,
Şi aoleu! Şi vai! Şi chiu!

BARBU : Aştia, „patrihoţii” noştri, totdeauna te-au blamat…

HERR DIREKTOR: Mi-aduc aminte când s-a jucat pentru prima oară Noaptea furtunoasă în teatrul din Bucureşti. Ce indignare din partea patrioţilor. Un ziar [„]patriotic[„] mă denunţa a doua zi ca un trădător care denunţ străinilor micile noastre mizerii. La a doua reprezentaţie, am fost fluierat, huiduit şi ameninţat de o droaie de patrioţi din Garda civică, cu bătaia în faţa teatrului.

BARBU: Să nu ne gândim la rău! Până una-alta, eu nu văz pe nimeni cu barbă!

HERR DIREKTOR (face semn, cu degetul pe obraz lui Matei, care bate pasul pe loc, să mai aibă răbdare): Ar fi trebuit să fiu prieten cu toată lumea: am încercat în politică şi cu junimiştii, şi cu liberalii, şi cu conservator-democraţii… de, ca tot românu´ imparţial.

BARBU: Da´ mai potoleşte-te cu pamfletele şi-o să dormi mai adânc! Ai supărat şi când ai publicat „Jalba hoţilor din închisori”! Să nu zici că nu te citesc: am chiar aici ziarul! (Se caută prin buzunare până găseşte ziarul împăturit şi îl desface. Caragiale mişcă din buze în timp ce Barbu citeşte, privind amuzat cum se perpeleşte Matei, care ba pleacă fioros, ba se întoarce spăşit):

Daţi-ne drumul din puşcărie,
Daţi-ne posturi,
Cu bune rosturi,
Daţi-ne voie la tâlhărie,
C-a sta în lanţuri
Când alţii danţuri
Trag fără frică sus la putere,
Şi când ei fură
Fără măsură,
E anarhie!… însă… tăcere:
Ei au putere!…

Daţi-ne drumul, căci, cum se poate
Noi în catene,
Pe când în pene
Dânşii se umflă, şi peste gloate
Pun pungăşeala
Şi târnuiala?…
Noi stăm la umbră pentru nimica
Şi… dânşii fură
Fără măsură
Şi, ei sunt liberi!… Nu cunosc frica,
Nu e nimica!…

HERR DIREKTOR: De asta, mă, am băjenit eu la Berlin, că acasă nu mai aveam speranţă!

BARBU: Mai bine scriai şi tu poesie de iubire, ca alţii…

HERR DIREKTOR (amar): De acum, ce vrei să fac? Să promit că voi critica numai bucătăresele şi stăpânele, flaşnetele şi amatorii lor, lor, chelnerii, birjarii şi muşterii, (?!) … sunt sigur că se vor găsi oricum mulţi compatrioţi să facă aspră critică criticii mele. Parcă-i auzi: „Cum, domnule, dumneata denunţi străinilor micile noastre mizerii?! Şi încă unde, în Universul, care are un tiraj colosal? Vrei să împrăştii în toate unghiurile lumii veninul pesimismului dumitale? Rufele murdare, domnule, trebuie spălate în familie – cum zice francezul. La toate astea răspund anticipat: Domnilor (…) asta nu-i judecată de bărbat, e curată ţachismă muierească! (…) O, iluştrii mei  patrioţi, dar străinii, oricât am tăcea noi despre micile noastre mizerii, ni le ştiu mai bine decât ni le ştim noi!  Şi pe cele mici, şi pe cele mijlocii, şi pe cele mari.

BARBU: O fi pâinea mai rea pe la noi, dar măcar o mănânc acasă. Ei, eu n-am primit moştenire, ca tine, de la coana Momuloaia. Şi umblă vorba că mătuşa ta avea casă de randez-vous, cu fete vesele, aici, la Berlin, că aşa a prins ea cheag…

HERR DIREKTOR: Ba a avut un bărbat cu stare şi s-a priceput ea, ca femeie aprigă, să i-o înmulţească… Cât priveşte critica mea de mai ´nainte, trebuie să vezi şi faţa cealaltă a paralei şi zic: dar de ce să ne facem spaimă şi inimă rea degeaba: la noi nu e nici mai multă, nici mai puţină stricăciune decât în alte părţi ale lumii şi nici nu s-ar putea altfel. Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretutindeni aceleaşi, oamenii sunt peste tot oameni. (…) Între un polinezian antropofag şi cel mai rafinat european altă deosebire hotărâtă nu există decât modul de a-şi găti bucatele.

BARBU: Trebuie să ne ascundem, să nu tragă-n noi cu revolverul! Eu unul, mă ascunz după masa aia… (îl pufneşte, în sfârşit, râsul, copios) Mă, pe noi ne bălăcăreşte lumea, ne înjură, ne arată bastonul, dar anarhiştii strică glonţul numai pe boierii de viţă, fie ei sănătoşi!

HERR DIREKTOR  (râde îndelung): Măăăi, şi eu credeam că te-ai speriat… De fapt voi, acocaţii, sunteţi mereu ameninţaţi de clienţii pe care-i apăraţi atât de bine, că ajung după gratii…

BARBU: Doar dacă nu te caută, dragă, or fi masonii tăi, care te reneagă! Ai făcut şi tu băşcălie, întocmai ca Mozart în „Flautul fermecat”! A făcut el băşcălie, dar a murit de tânăr. Ce-ţi trebuia ţie să-l pui pe Trahanache să spuie „Stimabile” în sus, „Onorabile”-n jos, pângărind bunătate de titluri masonice?!

HERR DIREKTOR: Nu începe şi tu! Poate e un neamţ din Târgu Neamţ care se uită la mine nemţeşte cum mai semăn şi eu cu un neamţ din Piatra Neamţ…

MATEI (se aproprie, sumbru): Papa, nu se va supăvrrra domnul Delavrrrancea că am să vovrrrbesc fără înconjurrrr… Il s´aggite de mon droit!

HERR DIREKTOR: Ja? Jawohl!

Scena 9

Barbu, Herr Direktor, Matei, doi cetăţeni gălăţeni în delegaţie, fraulein Goethe

 

Din sală vin, cu pas sacadat, doi figuranţi: cetăţeni „gălăţeni” îmbrăcaţi cu redingote şi meloane – mai întâi par ameninţători, abia apoi realizăm că sunt emoţionaţi. Caragiale se ridică în picioare, încordat. Barbu îi face semn lui Matei să tacă. Caragiale desprinde chiar, pe furiş, un picior al mesei de tei şi dă să se apere. Cei doi delegaţi se opresc la distanţă, se foiesc, tuşesc. Se ridică şi Barbu, punând mâna pe furculiţă. Intră şi fraulein Goethe, atrasă de tăcerea tensionată. Unul dintre cei doi gălăţeni se apropie şi depune pe masă, sfios, o scrisoare, apoi sec retrage înclinându-se. Scoate melonul şi salută reverenţios. Al doilea face la fel. Barbu se întinde după scrisoare şi citeşte fără să o atingă.

BARBU: E de bine, Iancule! E de bine! Nu ne arestează, bre! O delegaţiune… O delegaţiune de cetăţeni gălăţeni… Intelectuali independenţi… Uite, te roagă să-i reprezinţi în Parlament. Să candidezi adică la Colegiul II de Cameră, să fii ales din partea Covurluiului…

HERR DIREKTOR: Da´ cine mi-s eu, Agamiţă Dandanache, să fiu trimes din capitală în provinţie, să candidez pe unde s-o mai găsi vreun loc? Când mi-am oferit eu spada, Take Ionescu a preferat alţi ofiţeri şi alte cătane electorale… Păi bine măcar că te-ai ales deja tu, Barbule, în Parlament!

MATEI:  Mon pere! Tată!  O vorrrbă doar…

HERR DIREKTOR (se întoarce spre Matei, căruia nu-i înţelege tensiunea şi foloseşte prilejul pentru o lecţie rău primită): Împrejurările prin care a trecut şi trece ţara noastră şi care-mi întristează aşa de adânc bătrâneţele mie să-ţi fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ţi facă ţie parte de vremuri mai bune la bătrâneţe! Noi am început cu veselie şi sfârşim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeţi nici un rău arătându-se pe biata noastră ţară.

MATEI: Escuse-moi! Je part… Il doit! Văz că nu ai vreme şi pentru ale mele…

HERR DIREKTOR: Păi, vezi şi tu… Trebuie să mă hotărăsc grabnic, oamenii ăştia aşteaptă… au venit de departe cu trenul. Ar trebui să le dau un rând…

 

Matei îşi pune supărat melonul pe cap şi iese, băţos, caraghios; aproape se împiedică…

 

BARBU: Cred că acu´ n-ai să zici „nu” gălăţenilor! Ai ocazia să te întorci în ţară, să fii respectabil, şi asta vine la timp!

HERR DIREKTOR: Da, sigur! Dar… ştiu şi eu? Eu parcă nu… Nu mă lasă sănătatea! Ei, eu când să mai scriu, dacă fac politică la Bucureşci? Şi iarăşi la Bucureşci, când poate să-mi fie dor de ei şi de aici şi să-i iubesc mult mai bine de aci, chiar şi cu păcatele aste ale lor, pe-ai mei confraţi? Zici să accept?… (se duce lângă cei doi şi le strânge mâna apoi, cu emoţie, poate jucată, se urcă pe masa de tei şi se adresează delegaţilor ca la miting) Oameni buni, vă mulţumesc! Sunt mândru că vreţi să vă reprezint în Parlamentul ţării! Propunerea dumneavoastră atât de graţioasă îmi face nespusă onoare însă pe care trebuie să o declin; căci eu nu fac de capul meu; eu sunt membru nestrămutat al partidului conservator-democrat, şi, ca unul atare nu-mi este, fără ordin categoric al forului nostru competent, permis nici un pas politic, mai cu seamă în împrejurări turburi cum sunt cele de astăzi.  Spuneţi  acasă prietenilor, spuneţi prietenului Urechia, senatorul, spuneţi-i doctorului Alecu Urechia, ziaristului Burbea… spuneţi-le la toţi: nu mă votaţi pe mine – dacă mă iubiţi, fiţi binevoitori şi votaţi lista domnului  Take Ionescu, că e un bărbat de excepţie, marele nostru bărbat de stat!  (…)  Aceasta ar fi, în adevăr, pe lângă o faptă patriotică, şi o mare dovadă de dragoste pentru mine din partea d-voastră, în schimbul căreia n-aş şti niciodată cum să vă fiu mai recunoscător.  Vă rămân devotat servitor…

 

Cei doi delegaţi se retrag cu spatele şi ies din scenă.

Scena 10

Herr Direktor, Barbu

HERR DIREKTOR: Dar ia spune-mi acum, mon cher, că tot am terminat cu conţii, ce atâta mister? Ce veste era musai s-o întâmpini tu, cu noaptea-n cap chiar, la telegraf?

BARBU: Bucură-te, Iancule: ţi se face Jubileul în ţară şi eşti poftit să vii să te omagieze tot poporul, chiar de ziua ta! Peste tot în ţară o să se ţină serbări, chiar şi la Palat! Da, şi la Palat! N-o să spui şi acum că eşti bolnav şi o să laşi să-l omagieze tot pe conu´… Take Ionescu!

HERR DIREKTOR: Că oi fi eu vreun prinţ străin şi mă vrea poporu´ anume pe tron!

BARBU: Ba tronu-i ocupat, inima românilor este însă cu tine!

HERR DIREKTOR: În sfârşit, mă cheamă! Făr´ să fiu eu conte, doar cât am „arat” şi eu cea hârtie cu bietele mele uneltele de scris, mă cheamă O-FI-CI-AL! Mă  cheamă cu adevărat! De data asta cred că mă întorc, Barbule, că mă întorc cu scut, nu pe scut! (se ridică, răsturnând masa, de pe care Barbu abia are vreme să salveze halba. O fanfară se aude VENIND.)

(Sfârşitul actului întâi)

În pauză, o actriţă citeşte, pe fond muzical, din poeziile lui Caragiale.

ACTUL AL DOILEA

Acţiunea actului al doilea  se petrece într-o grădină publică din Berlin: copaci, felinare, bănci, statui militare neclare în depărtare, un havuz… Pe fundal se vor proiecta, în timp ce Caragiale va relata despre vizita lui Barbu, imagini alb-negru din Berlin. Spre rampă, oglinzi felurite, atârnate de crengi.

 

Scena 1

Herr Direktor, Herr Doktor

La ridicarea cortinei, se aude o tuse rea. Herr Direktor merge la braţ cu Herr Doktor. Caragiale este, se vede, ostenit, la sfârşitul unei crize de tuse, Tuşeşte de câteva ori, cocârjat.

HERR DOKTOR: Herr Direktor, asta-i de la ţigare!

HERR DIRELTOR: Ce ţigare, Herr Doktor?! Nici zece groase pe zi – e aproape un deloc!

HERR DOKTOR: Orişicât… Uite, eu m-am lăsat…

HERR DIREKTOR: Că dumneata te-ai fi lăsat şi de lăsat! Ia nu-ţi  mai da fumuri şi nu mai vinde sfaturi dacă nu ai experimentul fumatului! Că-i fi cumva doftor-doftor? Nu, eşti doctor de cărţi, în filologie adecă – vorbeşte-mi dară cum să scriu cărţi mai sănătoase, nu cum să nu beu eu tutun!  Paul, dragule, încă nu m-or înveşmânta alţii! Ştii ce crez? Că până azi n-am scris mai nemică!

HERR DOKTOR: Ei, nu… Cum adică?!

HERR DIREKTOR: păi, de-abia de-acu´ urmează! Am eu nişte planuri…! Abia am 60 de ani, o nămica toată – îmi încep, cum s-ar zice, viaţa adultă, coaptă, cu ştiinţa de a voi ce trebue să voieşti! Doar… chef nu prea am… Azi, nu.

 HERR DOKTOR: Herr Direktor, eu unul cred că totul se trage de la lipsa de musică-n sânge! Fără concerte, fără piano, piere inspiraţiunea, vine tusea… De când n-am mai fost împreună la un concert?! V-am tot aşteptat la Lipsca, să veniţi şi cu doamna Alexandrina, mein herr direktor! Doamna mea a fost cam desamăgită…

HERR DIREKTOR: Herr doktor, drăguţul meu doctor în filologie, v-am desamăgit, desamăgită a fost şi consoarta mea că n-am mai dus-o la alt aer nemţesc, da´ ce desamăgit am fost eu, c-am amânat vederea voastră şi concertele de la Lipsca! Dar parcă am aşa, nişte rădăcini adânce de mă tot ţintuiesc pe loc… Mă tot uit la masa aia de tei şi parcă mă şi văz întins pe ea, cu mâinile uite-aşa…

HERR DOKTOR: Puşche pe limbă! Aş, asta-i ipohondrie!

HERR DIREKTOR: Da´ parcă eu nu ştiu? Ştiu! Da´ tot mă uit cu mânie la masa aia! Ei… mi-e dor şi de doamna ta, şi de Lipsca  ceia, şi de concertele de-acolo, mi-e dor ca de ţară… mde, doru´ de Lipsca uite, cată să ţie locul dorului de ţară! Da´ uite, tusea asta care îmi tot ţine de urât, credincioasă ca o nevastă ţinută fără acte, cu chirie… (se aşează pe bancă) Tusea asta a mea e mai vrăjmaşă chiar şi decât Fiscul românesc! Aşa că rămân şi eu aici la Berlin, în ţară streină, uitat de lume, bine că mai vii dumneata pe româneşte, ca să mă vezi şi să-mi dai veşti noi şi din ţară, când mergi şi prin ţară! Dar ia zi drept: cine să-şi mai amintească astăzi de săracu´ Caragiali în ţara aia?!

HERR DOKTOR: Vă alintaţi, maestre! Iubite Herr Direktor, cum „cine să-şi amintească”?! Dacă vreţi să vă sfâşiaţi anteriul şi să vă puneţi cenuşă-n cap, precum dervişii, n-aveţi decât! NOI ştim cine ne sunteţi, herr direktor! Nimeni nu vă uită acolo! Abia m-am întors…

HERR DIREKTOR: Că cine-oi fi şi eu? Ia, acolo, unul fără de noroc! Plin de datorii precum javra Papadopoloaei de pureci, bolnav pe la colţuri şi bârfit de neprietini…

HERR DOKTOR: Or să-l înveţe pe Caragiale în şcoli!

HERR DIREKTOR: Ei, nu mai spune! Când am fugit aici, acum câţiva ani, sătul de vacarmul lor, ziceau că scriu pornografic, că-i corup pe tineri, că n-am decât personagii abjecte, niciunul heroic, că un sunt satyr, un deşuchiat, mahalagiu, penibil, scandalos, umilitor, asmuţit împotriva românilor, a valorilor strămoşeşti româneşti,  a istoriei noastre, a bărbaţilor şi femeilor în genere, că satirizez până şi animalele de familie bună din România, precum domnii căţei Bismark şi Bubico…

HERR DOKTOR: Ba, în anii ăştia de absenţă a maestrului societatea a evoluat, l-a ajuns din urmă pe creatorul ei din paginile de hârtie şi încearcă să-l şi depăşească în imaginaţiune! Cum nsănumeşti astăzi, în România, „pornografie” ceea ce s-a deprins a face mai toată lumea, nu numai declasaţii satitizaţi cu artă de dumneata?  Lumea a aflat din ziare în anii aceşti că acei ce declamă castitatea de la tribună îşi înşală amantele cu servitoarele, că apărătorii dreptăţii populare iau şperţ de la tâlhari înstăriţi ca să jăcmănească văduvele şi orfanii, că şi cei mai buni or devenit mai răi, crimele şi adulterele umplu două-trei pagini în fiece ziar, dacă nu-s destule sinucideri, hoţii, înşelăciuni, sau incendii, popii merg la teatru, teatru nou nu s-a mai inventat, iar cel de Caragiale pare că e clasic de-acuma…

HERR DIREKTOR: Păi, bine-a spus poetul: „Partir c´est mourir un peu! Mi se întinde gloria ca la poarta ţintirimului, dupe atâta plecare, de parc-aş fi murit de câţiva ani… Dar dacă aş fi continuat să trăiesc şi să scriu în ţară, unde-ar fi fost numele meu acum?!

HERR DOKTOR: Nu mă provocaţi! Aveţi în sfârşit recunoaştere naţională, dar văz eu că nu vă trebueşte nici aceia, poate internaţională s-ar cuveni… dar vine şi ea!

HERR DIREKTOR: Păi, mie-mi trebuie şi recunoaştere la buzunar, că-i mai sigură! Cheltuieli mari la Berlin, lume scumpă, aştept şi eu să mi se dea ceva pe ce mi se joacă, nu, pe veresie, de ani şi ani de zile? Acasă, lumea râde la pesele mele de atâţia ani în şir, acum au succes şi pesele care au fost fluierate cândva… Şi spectatorul aplaudează, pleacă  acasă cu lacrimi în ochi, a plătit biletul… Teatrul e mulţămit… Cevaşi-cevaşi să primească însă şi bietu´ autor, nu? Nu-i negustorie cinstită aşa? Ce, eu dădeam bere pe datorie la „Gambrinus”?

HERR DOKTOR: Păăăăi, cam dădeai dumneata pe datorie. Altfel, de unde-aşa un faliment sănătos?

HERR DIREKTOR: Ei, n-a fost tocma´ un faliment-sadea, doar că n-am mai ieşit în câştig, că lumea era mai săracă, mulţămită guvernanţilor, nu mie, şi-aşa am închis şi eu… Ei, eu, când e să am noroc, închid câte ceva! Când mi se deschide o uşă, pesemne c-a deschis-o vântul numai aşa, ca să mi-o trântească la loc mai tare! Uite ghinion, de-o pildă: când am găsit şi eu odată pe-un bun samaritean´ să-mi deie, auzi, ORICÂT cu împrumut, pe termen de retur vecin cu vecinicia, crezi că mi-a mers?! Şi omul acela chiar că avea numai cuvinte de laudă despre cât mă vorbise de bine la el careva care cică mă cetise în mare admitaţiune… Ei, şi când m-am dus eu a doua zi  dupe bani, aflu… că samariteanul tocmai mi-a murit de cu noapte! Nu putea să-l mai amâne moartea măcar o noapte?

HERR DOKTOR: Ei, nu se poate! Asta chiar că seamănă a nuvelă!

HERR DIREKTOR:  Aşa am zis şi eu, dar e purul adevăr! Nu mai putea adăsta câteva ceasuri-acolo şi să decedeze şi el ca omul, pe deplină lumină şi mulţămit de-a-mi fi făcut ultimul bine?! Că nu-mi trebuiau parale atât pentru mine, carele am familie grea, cât pentru soru-mea Lenci, care era sărmana, ştii, pe moarte şi voiam să viu şi eu o vreme în ţară, la Leordeni, lângă ea până când… Dar de unde atâtea parale de drum?!

HERR DOKTOR: Rămâne, întreagă, gloria eternă, nene Iancule!

HERR DIREKTOR: Dacă-i eternă, atunci poa´ să mai aştepte! Tu, iată, îmi dai acum glorie, dar eu acu´ te-întreb, că acu´ am nevoie: mă împrumuţi cu o mie de lei?

HERR DOKTOR: Păi… până prin martie, nu-mi prisoseşte nici măcar un franc! Trebuie să pun şi eu ceva caimac la loc: abia ce-am fost în ţară şi…

HERR DIREKTOR: Păi vezi, măi doctore? Gloria nu dă şi pe datorie!  Ai? Eşti! Nu ai? Nu eşti!

HERR DOKTOR: Se pare că, deocamdată, nu prea… SUNT nici eu!

HERR DIREKTOR: Unii, iată, au în viaţă parte de drum bătătorit, iar alţii nu se bucură barem de… ipotecă! Uite, eu am ajuns ca  să mă-ndatorez până şi la Vodă Carol… Îi zic: „Dă-mi Măria Ta şi mie cu împrumut o mie de lei!” Zice: „Păi regele nu împrumută, regele dă!” Eu îi zic însă: „Caragiale nu ia, Caragiale împrumută!” Şi-am plecat fără bonjur. Şi fără sfanţ, dar decorat cu Steaua României în grad de cavaler.

HERR DOKTOR: Păi, cum aşa? De unde până unde?

HERR DIREKTOR: …După ce-am pus pe scenă, la Peleş, cu amatori din anturajul palatului, mai multe cioburi din piese cunoscute, pentru primirea prinţului de Wales. Au jucat din lumea bună, din anturaj, mosafiri străini… Candiano, doamna Văcărescu şi domnişoara Fearn şi domnul Mavrocordat şi Kennedy şi…  50 de voluntari au fost cu toţii în scenă! Toţi au fost încântaţi. Şi Alecsandri spunea că a fost o reuşită. S-au jucat atunci bucăţi din Shakespeare, din Musset… Regina mă aprecia pentru ce scriam, dar şi ca director de teatru şi mă tot invita pe la serate culturale…

HERR DOKTOR: Păi, a fost dară bine…

HERR DIREKTOR: Bine, dar am primit decoraţiunea, nu şi mia de lei!

HERR DOKTOR: Şi ce-aţi făcut?

HERR DIREKTOR: Păi, m-au dat pe urmă afară şi de la Teatru…

HERR FOKTOR: Ştiu că a fost – fără supărare! – bucurie mare c-au scăpat de un director, cică, autoritar… catastrofal în istoria Teatrului… Iartă-mă dumneata, herr direktor, spun dor ce s-a scris!

HERR DIREKTOR: Când am stins, pentru prima oară în istorie, luminile din sală pe timpul spectacolelor la Teatrul Naţional, ca să nu mai stea spectatorii la sfadă, să nu mai bea şi să mănânce în sală timp ce actorul se concentra pe scenă, mi-au scos vorbe că „grecul e zgârcit, face economie la luminaţie!”… Că sunt Hagi Tudose… Ei, oamenii îţi vor răul exact când le vrei binele! Că nu mai vedeau să mănânce, să se scarpine şi să se sfădească în loc să se emoţioneze! Păi de aia am inventat eu întunericul, ca să-i potolesc, să le dau ocaziunea să se concentreze numai pe lumina dulce a scenei… Mă purtam în frac alb la fiecare reprezentaţiune ca să dau exemplu de respect, nu ca să mă vază lumea că m-am ajuns cu mănuşi albe şi ţilindru! Tot eu i-am învăţat pe actori, ca regisor, cum să intoneze ca în natură: cât am avut berăriile, mai ales la „Gambrinus”, furam vorbele muşteriilor şi le treceam pe dosul caietului cu socoteli, pe când actorul e învăţat cu declamaţia pompoasă, nenaturală…  Le viceam actriţelor tinere: „Măi, dacă plângi pe scenă, în rol, şi nu plângi cu muci, însemnează că nu ştii ce joci, că nu te transformezi!” Ştii dumneata că publicul, dacă era mulţămit cu ce decor îl uimeam la rădicarea cortinei, aplauda întâi de toate acel decor? Şi asta cu sacrificii, căci bani puţini veneau de la budget, trebuia să ne vindem bine biletele şi abonamentele. De asta am renunţat, nu din zgârcenie, la biletele de favoare, la invitaţiuni. Care şi aşa nu erau onorate…

HERR DOKTOR: Dar au plecat, trântind uşa, actori mari… V-aţi certat, şi-au cerut drepturile în judecată…

HERR DIREKTOR: Poate am fost prea aspru, însă am şi descoperit noi glorii ale scenei, care s-au impus mult mai târziu, abia în directoratul altora, că nici pepenele nu se coace pe loc, nici Dumnezeu n-a clădit Lumea într-o singură zi… Numai´ că Dumnezeu n-a predat mandatul, să se laude următorul cu Geneza! Am descoperit talente, căci mă pricepbine  la actori! Eu am fost la viaţa mea şi copil de trupă, şi sufler în turnee prin toate ţinuturile româneşti, şi copist, da! Copiam la mână textele ce urmau a fi învăţate de trupă, iar textele, să ştii, erau pe atunci un prim capital preţios, ajungeai chiar şef de trupă dacă te îmbogăţeai cu astfel de hârtii scumpe nouă!

HERR DOKTOR: Trebuie să te simţi ca un cârmaci de corabie, ca un general în luptă, conducând un teatru mare!

HERR DIREKTOR:  Ba cel mai liber eram când deschideam câte-o cârciumioară. Berarul Caragiale a fost liber! Liber să dea faliment, este dreptu… Nu mai eram eu „Director general al teatrelor”, adică mai-mare peste Naţional, da´ am avut berărie de succes chiar în Piaţa Teatrului! Şi-mi amintesc… chiar venea câte unul, emoţionat de aplauze, traversa la „Gambrinus” la mine, să mă cheme adică la aplause, că mă ovaţiona publicul alături şi nu contenea fiara dacă nu-i dădeai carne de autor în frac, pe scenă… Dar eu ziceam: Lasă-i mă să aplaude! Cum îţi permiţi să vii să mă superi pe mine, când stau liniştit cu prietenii! În ţara asta, dacă ai scris o piesă de teatru, nu mai poţi bea o bere liniştit! Lasă-mă´n pace! – îi ziceam eu ăluia, ha-ha.

HERR DOKTOR: Nu ştiu cum ai suferit să pogori dumneata, un mare artist, printre muşterii de rând! Eu mereu mi-am zis o dată, când am intrat şi cât pe ce să mă calce un cetăţean turmentat: O! Mutrele de-acolo! Parc´ am să văd consilieri comunali burtoşi  (..,) privind pe Caragiali şi spunându-i cu aerul acela de bun protector: „Mă, vere  Caragiale, cum făcuşi comediile alea? Ia să-mi faci şi mie una pentru dumneaei, – că grozav e de mucalită la piesele altuia!” Apoi, golind halbele, edilul comunei va clama. „Mă, eu sunt negustor vechiu! Pe mine nu mă iei peste briceag, că te zmeiesc.”

HERR DIREKTOR: Ei, n-am fost un berar oarecare: am fost regele berarilor, aveam respect, aşa să ştii, doctore!

Câţiva plimbăreţi trec alene prin parc. O femeie se oglindeşte într-o ramă.

HERR DOKTOR: Să nu sparg vreo oglindă! Cine le-a atârnat aici, să se-ncurce omul în ele?!

HERR DIREKTOR: Tot un faliment! A falimentat rămarul şi misiţii îi vând acum ramele oglinzilor, cui îi trebuie la portret. După cum vezi, e ieftin, ca şi recunoaşterea generală.

HERR DOKTOR: Cum adică, vinde rame? Şi cu oglinzile dinăuntrul ramelor ce fac?

HERR DIREKTOR: Dacă întrebi, nimic. De totuşi cumperi, poci să le spargi liniştit şi să cari rama acas´, e mai uşoară fără sticlă! Cui îi mai trebuie az, auzi, oglindă, să-i arate limpede viciile?

HERR DOKTOR: Ăstea le-aţi cumpărat?

HERR DIREKTOR: N-am eu atâţia bani nici pentru astfel de ocazii… Prefer să investuiesc în tutun…

HERR DOKTOR: Atunci, poate mai scrieţi, mai vindeţi ceva pese… Pe când terminaţi piesele cele noi? Gazetele de Bucureşti scriau că lucraţi  de zor chiar la două: ha-ha, una c-o mână, alta, cu altă mână! Că au cică subiecte mai interesante decât ălea vechi, că-s cică din lumea politichiei ungureşti…

HERR DIREKTOR: Parcă nu ştii cum scriu gazetele? Când n-au ştire, scriu în neştire!

HERR DOKTOR: Atunci să le-nchiză pe toate!

HERR DIREKTOR: Cum să închizi, bre, glasul gazetelor?! Atunce va fi şi mai rău, or să rămâie doar svonurile! Ştii ce zic eu? Că, totuşi,  gazetarul este brutarul inteligenţii.

HERR DOKTOR: Atunce chiar că nu mai înţăleg: scriţi ori nu scriţi – mint ori nu gazetele noastre?

HERR DIREKTOR: Eu… nu mai scriu teatru! Am căzut în patima povestirilor – cu mare pornire. Prin urmare, pentru câtva timp, până-mi trece furoara senilă, nu trebuie să vă mai aşteptaţi la teatru din parte-mi! (…) Ironia posibilă a cetitorului de mâine nu mă lasă să dorm! (…) Pământul e moale, domnule! Şi ne primeşte pe toţi… Te duci uneori la spital ca să te faci bine… aşa cum am venit eu la Berlin, departe de boalele Bucureştilor. Dar oare… poci să scii literatură bună într-un spital, să faci comedie? Ia, scrii doar scrisori, scrii bilete şi te tot plângi în zadar…

HERR DOKTOR: Atunci? Tante Alexandrina îmi spune mereu că lucraţi seara, noaptea până târziu… Sau o fi Istoria ceia promisă?

HERR DIREKTOR: Lucrarea de istorie populară a românilor pentru uzul bibliotecilor săteşti am putut s-o ridic doar până la prima capitolă, despre originile Romei. Până la Dâmboviţa n-a fost însă vreme să mai ajung. Da´ cum să scrii numai despre fapte eroice, când mai toate au în spate câte-un Candiano?! Ministerul mi-a trimis prompt 7.000 de lei, ce-i dreptu, da´ atâta m-au jăcmănit în ţară în toţi anii aceştia, că asta nici că se mai pune, domnule!

HERR DOKTOR: Dar „Epoca” parcă scria că lucrarea-i ca şi gata… Da, chiar aşa se va şi chema istoria dumitale: „Patria şi neamul – povestiri şi icoane din trecutul poporului românesc”…

HERR DIREKTOR: Nu ţi se pare cam prea înlăcrămat titlul? Nu că n-aş putea s-o fac, dar parcă-i glasul lui Delavrancea aci, nu al  meu! Trăim într-o ţară tristă, plină de umor – n´est ce pas?

PAUL: Adică n-aţi scris Istoria…

HERR DIREKTOR: La fel de adevărat că am isprăvit-o ca şi căderea Plevnei!

PAUL: Dar bine, Plevna a căzut!

HERR DIREKTOR: Până la urmă. Dar noi, când eram la „Naţiunea română”, noi  am dat-o înainte, cu prea mult înainte…

Scena 2

Herr Direktor, Herr Doktor, Didina

 

Didina intră, cu un coşuleţ şi o umbrelă de soare în mână. Herr Doktor se ridică şi-i cedează locul pe bancă; el râmâne în picioare.

 

DIDINA: Vai, ce bucurie, domnule Paul! Cum de n-aţi venit pe la noi mai întâi?

HERR DOKTOR: Numai ce am picat şi eu de la gară şi-am luat-o dirept prin parc… Mă gândeam eu că poate dau pe-aici… de vreun fumător invederat, care se ascunde pe dupe copaci ca să scrie pese de teatru…

HERR DIREKTOR: Şi uite că m-a şi găsit dupe fum! Cu tutun, nu şi cu pese, însă… Are ştofă de spion, dumnealui!

HERR DOKTOR: Cum nu viu de la Lipsca, viu dirept de la Bucureşti, pot să vă zic şi ce-am spionat acolo pentru dumneata…

HERR DIREKTOR: Că doar nu s-o da acum la Bucureşci berea la liber şi nu l-o juca din nou pe Caragiale, după atâtea oprelişti de scenă! Că tot sunt eu autor vulgar şi piesele mi s-au învechit…

DIDINA (îl priveşte cu dragoste învăluitoare, protectoare; schimbă subiectul amar cu actualităţi): Gazetele de aici au tot scris de… revoluţiunea antifrancesă de la Bucureşti!

HERR DOKTOR: Nemţilor le-a plăcut, de bună seamă, războiul limbii române cu limba franceză. Dar li se putea întâmpla şi lor şi nu le-ar fi plăcut!

HERR DIREKTOR: Noi pe-aice n-avem multă distracţie, când nu trag prieteni care să ne cânte la pian sau nu mergem la concerte la Lipsca… Aşa că ia fii bun şi povesteşte cum a fost comédia cu revolta antifrancesă, să afle şi dumneaei de la rădăcină – că, bănuiesc, ai fost de faţă, nu puteai să nu te duci măcar să vezi…

HERR DOKTOR: Ca filolog, nu puteam să nu fiu de faţă. Ca om cuminte, nu puteam să dau şi eu cu pietre… Aşa că, doar am strigat împotrivă…

DIDINA: Mi-i frică, Matei să nu cumva… Cum este el cam nevricos… să nu fi intrat cumva în zaveră! Că n-avem ştire de el…

HERR DIREKTOR: Aş, soro, eşti copilă? Ce să care el cu arma-n mână împotriva limbei francese şi a ciocoilor?

DIDINA: Păi, asta-i: el poate să lupte până la… Doamne-fereşte, ticmai casă-i apere pe francezi!

HERR DOKTOR: Staţi liniştiţi, nu e pe lista morţilor!

DIDINA: Da´ cum începu zavera asta?

HERR DOKTOR: Păi a început ca oarece obişnuit, atunce când Societatea de binefacere „Obolul” a dat un şir de reprezentaţiuni în beneficiul  văduvelor, orfanilor, mă rog, faptă creştinească mare… Două zile cu câteva piese franţuzeşti la Naţional. Tânărul profesor Iorga a publicat însă în „Epoca” „O rugăciune”:  că îndeamnă adecă „trecutul şi viitorul unui neam”, să nu vină la teatru în seara francesă. Au luat bilete – e bine, e pentru binefacere, e faptă bună pentru săraci! –, da´ la teatru să nu calce, dacă vor să îi mai pomenească urmaşii în limba strămoşilor! Preşedintele Ligii Culturale, Petre Grădişteanu, ceru să se ţină anume peste zilele cu teatru frances două conferinţe despre primejdia naţională a înstrăinării claselor diriginte. Cari vorbesc acasă francesa ori o stâlcesc precum coana Chiriţa în provinţie. „În lipsa unităţii politice, cea mai trainică legătură între românii din Regat şi cei din afara lui este limba română”, le-a spus domnul Iorga în conferinţa pe care o ţinu în ziua fatidică. Exact pe 13, 13 martie! În sală plutea răzvrătirea, mi-a povestit Mitică – Dimitrie Anghel. Marghiloman (explică Didinei), şeful junimist, apare şi roagă pe Iorga, în numele „Obolului”, să ceară studenţilor să se împrăştie, sub promisiunea că de-acum în veci nu se va mai juca franţuzeşte la Naţional. Iorga zice însă că ar fi bine să se renunţe chiar pe loc.   Seara, de la conferinţă, studenţii s-au bulucit pe strada Sfântu Ionică şi pe Calea Victoriei, spre Teatrul Naţional, cântând „Deşteaptă-te române!” Câţiva studenţi deştepţi ajung în hol. Îi întâmpină directorul, Alexandru Davila, fiul franţuzului care a inventat medicina nouă, de stat, pentru români. Studentul Săvescu îl insultă, iar fiul francezului, foloseşte bastonul românesc împotrivă-i! Aşa a început, înăuntru, bătălia de afară!

DIDINA: Se putea încheia discuţia acolo…

Pe fundal sunt proiectate umbre în încleştare…

HERR DOKTOR: Da´ de unde, dacă se putea şi mai rău! Românu-i convins, doar să înceapă ceva, greu se mai lasă el! Ei, şi vin apoi şi bravii sergenţi de stradă, şi jandarmii, şi războiu-i, iată, gata! Studenţii scot pietre din trotuar şi le aruncă în capul oamenilor stăpânirii – ce mai, curat ca la Revoluţiunea francesă! Patul puştilor şi baionetele n-au stat nici dumnealor degeaba! Fluierături, urlete, tropotul de cai ai jandarmilor călări fac vuiet asurzitor în piaţă! Eu, de pe trotuar, lângă „Cooperativa”, eu mă feream de cioburi…

HERR DIREKTOR (Didinei): Berăria cooperativă am deschis-o chiar eu, în fostul local al Coftăriei Fialkowski…

HERR DOKTOR: Aşaaa… Din berăria „Gambrinus” şi „Cooperativa” vin întăriri: patrioţi însetaţi de dreptate, supăraţi împotriva Guvernului şi cam confuji, dar… chiar dacă  nu se ştia, de toată lumea consumatorilor, ce se cere, numa´ împotriva săpânirii să fie! Vin şi muşterii Hotelului „Continental”, ies oamenii de prin case, că rar ai ocaziunea unei mari revoluţiuni pe loc. Se aruncă cu farfurii şi tingire, scaunele devin arme.  Jandarmii dau şi primesc, primesc şi dau! Pe strada Regală, lângă „Union”, manifesanţii au răsturnatără patru vagoane de tramway şi le-au făcut baricade. În spate-au adunat „moniţie”: grămade de bolovani, lemne şi cărămizi. Strigau bucureştenii „Jos ciocoii!”, şi „Jos înstăriţii!”, fluturând tricolorul nost´! Ciocoii, pas´ să coboare, că erau la beci laManuc, degustau vinuri rare cu altă sărbătoare… S-au spart atunci toate geamurile din Piaţa Teatrului Naţional: la Băcănia Subănescu, la Friseria „High-Life”, la ”Cooperativă” şi la Hotel „Continental”… Au venit apoi în ajutorul poliţiştilor companiile Batalionului 6 Vânători şi un batalion al Regimentului Mihai Viteazu. Voevodul Unirii mai lipsea, cu barda sa, să facă cărare: jandarmii cam mâncau bătaie, căci n-aveau voie nici să tragă, nici să se retragă… Piaţa Teatrului – complect înconjurată! Se împart răniţii: civilii, mulţi răniţi, sunt transportaţi la Spitalul Colţea şi prin case, jandarmii şi militarii, şi mai mulţi cu răni, în holul teatrului. Aşa ajunge şi Ordinea la Teatru… Prefectul Poliţiei, Morozzi, dă satisfacţie mulţimii: cică nu se vor mai ţine reprezentaţiunile, să plece dară lumea de bine acasă!  Studenţii acceptă parcă, dar numai după ce vor defila şi prin faţa teatrului frances învins, cântând „Deşteaptă-te române!” şi nu „Marseillesa”! Moruzzi acceptă, iară cortegiul impunător merge la statua lui Mihai Bravu care, după cum am spus, doar el lipsise la zaveră dintre bucurăşteni. Rămân pagubele, răniţii, chiar morţii – ca la Wateroo, mon Dieu! 121 răniţi, dintre cei în uniformă; dintre manifestanţi – un grav rănit şi alţi 13, aşa-ş-aşa… Morţi? Câţiva, ca la orice manifestaţiune bucureşteană din vremea noastră. 33 arestări, parte studenţi… cred să fi fost şi cete de alegători printre noi, căci aceştia nu lipsesc la zaveri. A doua zi, manifestaţiune la staua Voevodului, la legaţiile francesă şi  englesă, la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunei Publice, cu „Jos asasinii studenţilor!”, „Jos franţuzomanii!” Păi,  bref: „În acea seară de 13 martie s-a născut conştiinţa românească”, spuse Iorga la sala ”Dacia”, a doua zi.

HERR DIREKTOR: Chiar crezi că acu´ ni s-a născut adică nouă conştiinţa? Asta-r însemna că… îmi vin în sfârşit toate paralele datorate mie pentru pesele mele jucate-n ţară?

HERR DOKTOR (încă înfierbântat de amintiri): „Ne obişnuisem a ne considera noi înşine ca un popor de iloţi şi nu ieşeam o iotă din poruncile mamei Europa”, aşa le-a  spus domnul Iorga…

HERR DIREKTOR: Dacă prin „popor” înţelegem numai pe ăi cu drept de vot, mde, suntem franţuziţi în adevăr. Eram odată în preajma reginei Elisabeta când spunea ambasadorului francez la Budapesta  că românii… gândesc în francesă. Ba chiar, ţin minte, povestea: „încât eu, care sunt în România o prinţesă germană, înainte de a deveni româncă a trebuit să devin franţuzoaică ca să pot să-mi îndeplinesc misia în această ţară.” Că doar n-o fi vorbind românaşul nostru nemţeasca, măcar ca mine-acum? Şi, evidement, badea Gheorghe, nea Ion, moş Vasile nu gândesc în francesă, dar bine, ei nici nu votează…

DIDINA: Bine măcar că n-a fost resbel în regulă, cu tunuri ori măcar cu gloanţe, căci mă temeam să nu păţească ceva Matei.

HERR DIREKTOR: Am să-l întreb, când o veni, dacă afost şi el, cu colegii lui studenţi…

DIDINA: Şi te aştepţi ca să-ţi şi zică?! (lui Zarifopol) Ştiţi cum e Matei: te aude, dă din cap că a înţeles şi tace, şi tace, ca şi cum nu te-ar fi auzit ce l-ai rugat… Bine că nu s-a trasără cu tunul! Aşa, doar cu vorbe tari, fie ele şi cu ceva pietre de caldarâm pe deasupra, cu jandarmi şi geamuri sparte, ţin de pace şi de distracţie…

HERR DIREKTOR: Ar trebui să mă simt răsbunat pe concurenţa francesă în teatru, dar nu-i aşa: prefer să-i înving pe scenă! Zavera nu trebue pusă la inimă! Sublimul se ofileşte şi iese gunoiul. Ca untdelemnul la faţa apei ies numa´ adevărurile grase, omule! Uite de pildă ce bine a ieşit omul Republicii de la Ploieşti, Candiano Popescu, după ce-a scăpat revoluţiunea din mână şi era să înfinde ocna de sare! În loc să-l pună-n fiare, i-au pus tinichele cu panglică pe piept!… Acum zice că îi priise lui şi  sub Cuza, dar a pus umărul la complot în fevruarie acela, cică numai ca să-i fie bine ţării, nu lui… Pe urmă, el şi ceilalţi din Monstruasa Coaliţie l-au pus pe Carol pe tronul liber, da´ Candiano şi roşii s-au săturat iute şi de principe strein şi au făcut revoluţiune publică republicană la Ploieşti. Drept răsplată, Carol l-a făcut  însă aghiotant ceva mai încolo şi uite-l acum şi mare prefect de Bucureşti! Iar mie nu mi-a dat o mie de lei, ci o decoraţiune!

HERR DOKTOR: Îl văzusem eu decorat pe Candiano Popescu…

HERR DIREKTOR: E drept, a luptat vitejeşte la Griviţa, săracu´, în ´77! Cele mai înalte medalii le-a primit: „Virtutea Militară” (el, care-a avut virtutea să-l dea jos pe Cuza şi să rateze detronarea lui Carol!), „Steaua României în gradul de ofiţer, „Crucea Sfântului Gheorghe” şi câte altele! De, nu găseşti nici lichea fără greşeală în ţara asta, care să nu scape şi câte-un act de eroism! Tot aşa cum marii noştri bărbaţi, după ce-şi pun pieptul sub gloanţe şi fac ani de carceră pentru libertatea poporului, mai uită de obraz şi cer şperţ de la câte-o vădană… La Ploieşti, Candiano a făcut revoluţiune pentru că i-au spus roşii  că se va revolta toată ţara în aceeaşi zi. Parol! Au uitat însă ca să-l anunţe că se răzgândiseră capii resmeriţei, desigur, bine împecaţi, pe favoruri, cu Majestatea Sa între timp… vorba ceea, pupat toţi Piaţa Independenţi…

HERR DOKTOR: Eu sunt totuşi mândru c-am avut şi noi, măcar o zi, republică, chiar şi ploieşteană, că n-am mai fost o zi supuşi, ci liberi…

HERR DIREKTOR (dă spectacol pentru Herr Doktor şi pentru Alexandrina Caragiale): Libertate?! Vorbe, mon cher! Palavre, ma cher! Voi să vorbesc despre Republica de la Ploeşti, un stat care, deşi a durat numai vreo cinsprezece ore, a marcat desigur o pagină celebră în istoria contemporană. Născută din, prin şi pentru popor, pe la două ceasuri în dimineaţa zilei de 8 august 1870, tânăra republică a fost sugrumată în aceeaşi zi pe la ceasurile patru după-amiazi. Nu face nimica! Eu m-am lecuit de atunce de revoluţii! Şi numai cine participă sincer poate spune că nu-i mai trebuie! Că eu am fost cetăţean al acelei republice. Am asistat la mărirea şi decadenţa ei, şi nu în calitate de gură-cască, ci în calitate oficială. Când poporul a călcat poliţia, eu m-am repezit şi am dezarmat pe un subcomisar de serviciu, luându-i sabia din cui. M-am încins cu ea, şi am avut norocul să treacă atunci pe lângă mine Prezidentul Republicei. Eram de şaptesprece ani; înfăţişarea mea hotărâtă atrase privirile Prezidentului – mă numi subcomisar în locul zbirului pe care-l dezarmasem. Astăzi, când sper că s-a prescris vina mea contra monarhiei, am curajul s-o spun cu mândrie. Da, am fost unul dintre cei mai aprigi susţinători ai ordinii în Republica Ploeştilor. Ceasuri glorioase, n-am să vă uit! Şeful meu a fost alături de Garibaldi – volintir în Italia, volintir într-o revoluţie polonă, vrăjmaş jurat al tiranilor şi frate pasionat al poporului. Cu astfel de şef, mergi în foc bucuros pentru o idee mare. Dae s-a beut „la chilometru” în revoluţiune, multe clondire de vin! La 6, în Piaţa Unirii plină de popor – tocmai pe locul unde se ridică astăzi mândră statua Libertăţii (cetăţenilor ploeşteni, Naţiunea recunoscătoare!) – Prezidentul, urcat pe un scaun de tocat cârnaţi, citeşte actul solemn al întemeierii Republicii. La 7, se desfundă în toate răspântiile boloboace, în sunetele marşului eroic de la ’48.

HERR DOKTOR: Păi, de ce-ai ofilit aşa cumplit revoluţiunea, nene Iancule, în „Conu Leonida”? Să nu fi fost momente înălţătoare pentru tânărul înfierbântat care erai dumneata pe-atunci, desigur?

HERR DIREKTOR: Stai să vezi şi-ai să ştii…   La 8, o parte din popor, cu poliţaiul şi un taraf de lăutari, mergem la grădina Lipănescului. Aci, pe iarbă, se-ncinge un ziafet nepomenit în analele celor mai bătrâne republice. Grătarele sfârâie aruncând în aer valuri de miros fierbinte şi gras, ca nişte altare antice pe cari se ard ofrande unui zeu tutelar. Canalele o dată deschise nu se mai închid. Boloboacele golite se rostogolesc hodorogind departe, ca nişte ruginite instituţiuni ce nu mai corespund exigenţelor moderne, şi, în locul lor, se-mping cu greutate alte boloboace pline, ca nişte reforme pe cari le reclamă spiritul progresist al timpului şi interesele vitale ale societăţii. Ce veselie! ce avânt! ce entuziasm!… A! sunt sublime momentele când un popor martir sfarmă obedele şi cătuşele tiraniei şi, aruncându-le departe, tare de dreptul său, fără ură, uitând trecutul odios, închină des, dar sincer, pentru sfânta Libertate şi – te pupă! O! (…)  Încet-încet, cu ultimii cârnaţi, cu ultimele fleici şi oale, se strecură şi poporul martir… Probabil cheltuiala frugalei gustări populare rămase să fie trecută în viitorul buget al Republicei.

HERR DOKTOR: Eu n-am apucat clipe aşa înălţătoare la revolta în contra cotropirii francese: luptătorii nu aveau cârnaţi…

HERR DIREKTOR: Mi-adusei aminte că am părinţi, cari m-aşteptau, şi mă dusei degrab acasă încins cu sabia mea peste jiletcă. Răposata mama era foarte bună, dar o femeie de moda veche, un spirit reacţionar; era departe de a-nţelege importanţa politică a formelor democratice. Aflase tot ce se petrecea în oraş şi tremura de grija mea văzând că nu viu la dejun. Mi-a făcut o scenă grozavă – că de ce m-am amestecat cu derbedeii, că doresc s-o fac de râs în mahala, că vreau să grăbesc, poate, sfârşitul lui tata, care era greu bolnav; pe urmă mi-a poruncit aspru să rămân acasă; în zadar am protestat; în zadar i-am spus, arătându-i arma, că am o funcţiune publică de îndeplinit: mi-a luat sabia, pe care a aruncat-o, unde? nu ştiu, şi mi-a încuiat ghetele şi pălăria în scrin. O săptămână m-a ţinut astfel captiv, până s-a potolit primejdia. Atât mai bine! A urmat arestarea Republicei, procesul, eu eram acum angajat la Tribunal, de… Ce era să fac, să mă împuşc bărbăteşte-n gât, după ce mă lăsasem arestat de mama, trădând astfel republica, sau să iau mai bine leafă ca ajutor de grefier la procesul foştilor mei tovarăşi de revoluţie… şi să-i plâng discret? În fond, cu toţii au fost arestaţi şi mai cu toţi capii au fost apoi avansaţi… Eu aş fi fost lăsat în arest de acel Candiano,şeful republicei, acum prefect, de nu mă aresta mai ´nainte mama… Ei, revoluţiune, zaveră, război  de neatârnare, toate au şi comic dincolo de sângele lor vărsat, din piept ori din nas. Şi Burbea, iată, gazetarul gălăţean, are şi o piesă care vesejeşte pe îmbuibaţii războiului şi falşii martiri pe spinarea bieţilor eroi de la ´77.

HERR DOKTOR: Şi aşa a apărut „Conu Leonida”… Parcă nu e drept totuşi să creadă românii că istoria lor a fost numai´ zoaie, fum şi moft!

HERR DIREKTOR: Şi fum, şi vin, Herr Doktor, şi vin bun, ca pe la noi, unde sublimul şi ridicolul îşi pun adesea pirostriile! Ai să vezi, c-or mai fi şi înainte revoluţiuni şi resboaie, cu sânge şi tobe şi ridicol şi fasoane şi statui şi cocoţaţi cu tupeu şi pe întâmplare şi eroi uitaţi sărăciei… Unde va fi sânge, curs ofrandă din pept sau măcar din nas, va fi şi distracţie…

(Alexandrina i-a tot făcut semn în acest timp lui Herr Direktor, discret, că vrea să-i vorbească separat.)

 

HERR DIREKTOR: A propos de distracţie… Nu te superi dumneata doctore – am rămas fără tutun şi eşti mai tânăr, mai sprinten… Nu te superi?

HERR DOKTOR: Se poate, maestre? Doar că mai bine mă trimiteai după picături, după hapuri, după ceva sănătos…

DIDINA: Aşa-i dumnealui, nu poate fi înduplecat…

HERR DIREKTOR: Ba dumneaei mi le taie în două, să trag tiutiun mai din scurt adică… Ascultă-mă, dragă, să nu te mai însori!

HERR DOKTOR: Prea târziu, dar eu am ales între tutun şi soţie – a pierdut tutunul…

 

Herr Doktor ridică pălăria a salut, refuză banii lui Caragiale, le lasă un ziar pe bancă şi pleacă.

Scena 3

Herr Direktor, Didina

 

Caragiale trece brusc la corectura unui manuscris, Didina trebuie să se mulţumească cu ziarul, pe sărite, fără prea mult interes, se vede.

HERR DIREKTOR: Ce-i, duduie? Te-a răzbit pesemne dorul de mine…  (o sărută pe tâmplă, apucându-se de citit, fără să o îndepărteze ostentativ) Sau… ţi-era frică să nu muncesc prea tare? Dară nu ştii dumneata ce sănătos mă aflu şi câtă putere de muncă m-a găsit! Sigur termin eu şi pesa asta şi-o să fie cea mai mare glumă din veac, dacă nu şi mai şi!

DIDINA: Nu spionez, fii fără de grijă dumneata! Aşa cum nu număr nici noaptea ţigările ori cănile de cafea – bine mai zice vorba românească: „cum îţi aşterni, aşa vei dormi”! Mă gândeam eu doar că de mila mea măcar vei lăsa mai puţin fum şi…

HERR DIREKTOR: Mai puţin nu se poate, Didină, mai puţin nu se poate! Ar însemna să nu mai respir! Să trag în piept numai de la alţii… Şi ce-ar spune? Că-i păgubesc!

DIDINA: Să-ţi spun repede de ce am venit: mi-a scris Zoe  că  Matei… Mă rog, ar fi trebuit să fie aici, ea mi-a scris că el luase bilet de tren pentru  Berlin. Şi domnul Zarifopol spune acum că e nevătămar după zaveră. Aşa că o să staţi bine de vorbă, atunci când va ajunge. Ca bărbaţii între ei, că e bătbat de-acum!  Mie, ca femeie, mai cu seamă ca… mămă streină, vez bine că nu mi se deschide, dar dumeata, ca tată…

HERR DIREKTOR: Ce-a mai făcut? Doar nu s-a duelat!

DIDINA: E mai bine să afli chiar dumnesta ce, dacă e chiar adevărat…

HERR DIREKTOR: Păi, Alteţa Sa Mateiu I. Caragiale – auzi, îşi zice chiar Mateiu, se îmătrâmeşte ca hrisovul falşificat pe hârtie nouă! Nu prea voieşte dumnealui să deschidă gura în faţa noastră, înhaţă doar pitacii, cam în silă, dar numără cu degetele în buzunar, să nu-l văz… Zâmbeşte apoi aşa, cam de sus, se uită cu milă la taică-său de mine, cape unul care face şi lucruri înjositoare pentru câţiva franci, pe dumneata nu are putere să te vază bine… Ce să-i fac, Didină, de toate-am încercat să-l mai îmblânzesc! Că pentru mine, famelia-i sfântă! Şi ce să vezi?! L-am luat pe lângă noi, l-am adus să urmeze Dreptul aici, a plecat… l-am trimes să facă Dreptul la Bucureşci, n-a voit, l-am trimes să facă serviciu militar în ţară, să se mai coacă, să se îmbărbăteze pe lângă alţii, să înveţe greul, ordinea, să facă diferenţa între visări şi ce poate omul să fie… nu s-a dus: cică nici ei n-am fost în rezbel, în Bulgaria! Dară i-a fost mai dor de mă-sa de la Regie şi-a mers ca să-l lege ea de gard la Bucureşci… Bani? I-am tot dat, şi când nici noi nu aveam pentru copiii cei mici! Îi ia şi acu´ aşa cum luau peşcheş turcii, fără bonjour, fără merci, că, cică li se cuvenea… Ce să-i mai dau, baclavale?

DIDINA: Parc-aţi fi Strauss bătrânul şi fie-său, care s-au rivalizat în artă şi s-au duşmănit pentru că seniorul a părăsit pe mama tânărului artist… Vezi cum seamănă lucrurile?! Dea Domnul să nu se ajungă la fel!

HERR DIREKTOR: Strauss Senior a murit singur ca un câine şi fie-său nu l-a iertat…

DIDINA: Cu Matei… Aş fi vrut… să simţă ca şi când l-aş fi născut eu… Vrea să te simţă tată iubitor…

HERR DIREKTOR: Şi nu-i cânt eu adică în strună?

DIDINA: Ba da, dară te prefaci, ca să scapi de el. Şi parcă… te cam temi de Matei, văz eu… Ţi-e frică să-l mustri, iar un tată nu se fereşte să mângâie, dar să şi mustre ce-i al lui…

HERR DIREKTOR: Nu-i pot fi şi mamă! Iartă-mă, doamnă Caragiale, acu´ lasă-mă să lucrez măcar până se întoarce omul ăsta! Să vină să vorbim. Dar, despre ce? Nu l-am văzut de când m-au chemat să candidez. A plecat şi dus a fost… Sigur, o să stăm de vorbă. Da´ numai să vree! Ştii ce vra ?

DIDINA (nu răspunde întrebării): Iar lucri, chiar şi aici, în linişte?

HERR DIREKTOR: Păi unde să lucrez mai în linişte decât… în linişte?

DIDINA: Vreun articol la ziar?

HERR DIREKTOR: Ba dreg poezeaua unui moftangiu care se crede poet mare! Ei, la vreme de secetă, e bună şi ploaia cu piatră… Din ceva trebuie făcuţi şi banii… din amenzi pe prostie! Uite, mai nou, Caragiali…  repară versuri! Uite, mi-a trimes trogloditul acesta de poetaş, nici că-l cunosc!, poema să i-o văz – na, că-i şi răspund, că nu se cade să nu răspunzi la scrisori.

DIDINA (se uită peste mâna lui): Parcă faci aritmetică-acolo dumneata, nu poesie…

HERR DIREKTOR: Păi, să-i răspund mangafalei cât i-aş lua dacă l-aş corecta ca să tipărească el iar nu doar ca să citesc eu ceva corect… Aşadar, pentru repararea versurilor sunt următoarele: a) Taxe 1. Pentru fiecare cuvânt schimbat: a) în corpul versului 1 leu; la coada versului, adică la rimă, cum ziceţi dv., poeţii, 10 lei. 2. Pentru îndreptarea fiecărei greşeli de gramatică, 25 lei. 3. Pentru îndreptarea greşelilor de punctuaţie, se face, după caz, deosebită învoială cu ridicata. 4. Meşterul capătă de la client, o dată cu înaintarea manuscriptului, o sumă fixă, socotită astfel: 20 de bani de fiece vers – adică 20 de lei suta. Că n-o să-l taxez la kilo, nu-i cerneala îndestul de grea!

DIDINA: Parcă te-ai mai înseninat la glas… Şi vocea…

HERR DIREKTOR: Ce-i, Didino? Ai bătut drumul numai ca să mă vezi vesil?

DIDINA: Ba m-am gândit că poate e nevoie să-ţi mai tălmăcesc dacă mai şade careva, vreun amic neamţ, pe bancă, nu te supăra dumneata.

HERR DIREKTOR: Cui s-o supăra, să-i taie popa nasu´! Hai, spune drept, ce te îngrijorează?

DIDINA: Ei, tare mi-e teamă că Matei umblă acum şi cu înşelăciuni!

HERR DIREKTOR: Doar pe sine se înşală, dar de cinstit cu alţii, e cinstit: seamănă cu taică-său! (se arată pe sine cu degetul mare).

DIDINA: Uite! (îi arată o carte de vizită)

HERR DIREKTOR: Şi-a făcut alte cărţi de vizită? Costă, dar are şi el 27 de ani, n-are un rost, trebuie să se prezinte în societate, să…

DIDINA: Dar uite ce scrie: „Mathieu-Jean Caragiale, conte de Karabey”!

HERR DIREKTOR (se mai uită odată): Karabey ! Kara-Bey – beiul cel negru! Cara-giali-bey! Şi are o literă greşită la adresă! Mda, mare ruşine îi e cu mine… Cu mine, cu „mahalagiul”, cum mi-a zis de faţă cu el maică-sa, marea „doamnă contesă” – lucrătoarea  de la fabrica de tutun Belvedere!

DIDINA: Poate… dacă aţi fi stat de vorbă, ca de la bărbat la bărbat… am afla ce aşteaptă. Eu una n-am făcut diferenţa: ceilalţi copii nu sunt beizadele, întâiu pe el l-am servit la masă, el primea bani de buzunar, ca mai mare… E tare închis, însă, tare închis şi negurat, parcă-i mai bătrân decât noi.

HERR DIREKTOR: Şi de ce crezi că m-ar căuta chiar astăzi Matei?

DIDINA : Nu ştiu, am presimţit… Avea buzele aşa, aproape strânse, scrâşnite, ca o tăietură proaspătă-n carnea unui soldat…

HERR DIREKTOR (strâmbătură: îl doare inima): Că tare ai mai văzut dumneata soldaţi!

DIDINA: Ion Luca Caragiali e un soldat! Trage cu condeiul şi nu stă pitit în tranşee! Dar văz că iar te supără inima…

HERR DIREKTOR: Ia, mă mai supără lumea asta, când nu pot s-o scriu pentru cei ce n-o văd!

DIDINA : Nici nu te-am întrebat cum te simţi, că era domnul Paul aici…

HERR DIREKTOR: Nu te feri de Paul! Herr Doktor îmi ştie el multe…

DIDINA: Numai că domnişorul e doctor de litere, nu de oameni…

HERR DIREKTOR: Ba nici pe-acelea nu le îndreaptă, numai le studiază, ha-ha, le face disecţie, deci le omoară mai întâi, le cercetează şi apoi le declară perfect sănătoase – păcat că le-a tăiat înainte! E ca şi cum m-aş duce la doftor să mă vază iar doftorul mi-ar trece bolile-n catastif la el şi-apoi mi-ar da o cafea şi m-ar da frumuşel afară…

DIDINA: Ba ia nu mai bea şi dumneata atâta cafea, că strică…

HERR DIREKTOR: Ce să fac, nevastă, că ea mă be pe mine!

DIDINA: Ăpoi, as noapte… când… nu te-am auzit tuşind…
HERR DIREKTOR: Şi ce ţi-ai zis dumneata: dacă nu mai tuşeşte el, o fi murit şi bine c-am scăpat şi de bărbat şi de grijă…

DIDINA: Zi-i „Doamne-fereşte”, că-ţi mor eu înainte de câteva ori…

HERR DIREKTOR: Aşa ai zis că „Doamne-fereşte” şi de biata de Lenci, că adică mă laşi  înaintea ei… Şi iată că s-a şi prăpădit, sărmana, sărmană să fie de păcate! (veselie chinuită, dar… exactă)  Am şi moştenit-o, aşa că tot eu o duc acu´ mai binişor de pe urma ei, în loc s-o ajut să-şi ţină zilele mai blând până la sfârşit!

DIDINA: Cât ai putut, i-ai ajutat, şi ai dumitale mereu ţi-au mulţămit…

HERR DIREKTOR: Şi mulţămită ţie – niciodată n-ai zis nimic rău: eu le trimiteam bani cât puteam, tu rupeai de la gură şi mai porunceai Elenei să mai adauge apă-n supă şi să cumpere cartofii mai mici… Ei, las´, măi nevastă, să trăieşti şi să te bucuri măcar tu de-acum încolo, că eu sunt deja bucuros, m-am văzut cu sacii în car, sărbătorit în ţară! Şi mai ales cu banii primiţi în sfârşit de la Gârleanu acela!

Scena 4

Herr Direktor, Didina, Herr Doktor

Se întoarce Herr Doktor. Alexadrina se ridică şi îl îndeamnă blând să şadă.

DIDINA (demonstrativ): Îţi adusesem şi eu ţigări de acasă: am numărat şi-am crezut că n-o să-ţi ajungă… Ia, măcar fumează din ăstea tăiate, mai scurte…

HERR DIREKTOR: Vezi, de aia sunt eu încă înnamorat de tine,  dupe atâta vreme că am şi uitat câtă! (lui Paul) Ştii, a fost coupe de foudre cu dumneaei: venise la mine la teatru o reprezentaţiune cu Sarah Bernhardt  şi i-am făcut rostul de loc acestei distinse fete a marelui achitect Gaetano Borelly. Era cu soră-sa şi vestitul cronicar Claymour ascris atunce la gazetă despre surorile Burelly: „les deux belles andalouses roumaines”. Şi-acum spui că-i o tânără princesă spaniolă!  Uite că atunci şi-a coborât privirea, ea, o frumuseţe şi de bun neam, la un nepot nebun de plăcintar ca mine, neam de actori şi de conţopişti de tribunal…

DIDINA: Nu mă firitiseşte dumnealui pe degeaba – musai să gătesc pentru deseară… Ei, rămâneţi dară liniştiţi, ca băieţii. Iancule, dumneata te încumeţi să te întorni singur acasă?

HERR DIREKTOR: Îl însoţesc eu, doamnă Alexandrină… Cât mă bucur să vă văz! Cella nu-i?

DIDINA: Concertează la Salzburg chiar acum. Jean o să taie cronicele din ziar şi o să ne cetească…

HERR DOKTOR: Păcat că nu este şi conul Delavrancea, rar îl prinz, chiar şi în ţară…

HERR DIREKTOR: Eu zic mai bine… că ai scăpat cu bine tocmai pentru că nu-i Barbu aici! E greu de trăit cu Barbu alături, ai să înţelegi într-o bună zi…

DIDINA: Jean!

HER DOKTOR: V-am văzut de atâtea ori împreună…

HERR DIREKTOR: Uneori, e greu să fii prieten cu cineva multă vreme. Stau singur-cuc aici la Berlin şi mi-e dor de voi toţi. Când vă văpz, drăc´şoru şi meteahna mă împing să vă iau în răspăr, să vă critic… Aşa mi-s eu! Sigur, abia aştept să vină prietenul Barbu, dar atunce când vine…Să-ţi povestesc! Cu el… Am păţit (…) o mare ruşine. (…) Dar, rogu-te, sub secret de jurământ,  numai-ntre noi să rămâie. (…) Ai, te conjur, răbdare şi acordă-mi câteva minute de atenţie. (…) Am compromis Berinul, am compromis imperiul şi naţia germanilor, compromis pe mine, familia mea, în fine!

HERR DOKTOR: Cum aşa? Că doar n-aţi spart Reichbank!

HERR DIREKTOR: Eu! Eu, lipsitul de cel mai elementar instinct de conservare a reputaţiei naţionale-germane, –  eu l-am îndemnat să treacă pe aici! (…) Abia a coborât şi-a şi găsit că bere-i caldă. Administraţie, armată, arte, ştiinţe, litere tramvaie, drumuri-de-fier, birji, chelneri, frizeri, public, prăvălie, case, monumente, mâncare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil. Numai un lucru scapă, ca prin minune – apa – nu înţeleg de ce. Mă ierţi, Didină, că reproduc mizeriile verbului domnului Barbu, dar altfel cum să mă înţeleagă Paul?

DIDINA: În caz că mai continui şi cu altele, îmi astupai urechile. Amândouă!

HERR DIREKTOR: Acuma vezi-ne, mă rog frumos d-le doctor, în vestitul parc Tiegarten. Uite cum oprim trăsura şi ne săm jos (imită coborârea şi plimbarea), ca să fiu eu supus la un examen de silvicultură (La grădina zoologică!) şi cum d. Profesor, triumfător asupra ignoranţei mele, îmi arată cu bastonul una câte una toate deosebitele esenţe: – Acesta e brad, boule! Acesta mesteacăn, acesta stejar, paltin, frasin, gorun, arin, fag, oţetar, jugastru, plută, pleop, alun, corn, salcâm turcesc, tei popesc, lemn jigărit, lemn-căinesc, lemn păduchios, râia pădurii – und so weiter. Eu urmez cu atenţie, iar birjarul priveşte la noi cu mult respect, crezându-ne negustori străini, veniţi să luăm în tăiere pădurea împărătească a oraşului.

HERR DOKTOR: Dacă se pricepe, chiar, n-ai ce zice…

HERR DIREKTOR: Da´ la ce nu se pricepe dumnealui?! A luat la rând arhitectura. Mai vezi-ne d-ta ce figură facem în faţa Reichstagului (Parlamentul imperiului) între statua lui Bismarck, şi Siegessaule. Eu stau umilit, ca un şcoler incapaţe, mă rog, iar d. Profesor mă muştruluieşte la estetică: făcând cu bastonul gesturi indicative foarte largi, îmi arată („Uite, boule!”), una câte una toate ereziile artistice ale grandiosului palat. Zice: Il a voulu faire grandieux… Mprţ!… Stup´pizi!  Nu vezi mă, că sunt imbecili! N-au talent, mă!

HERR DOKTOR: Herr direktor, după cum spune neamţul, „Un om are o singură vorbă!”, dar după cum spunem noi,  „Doi oameni o vorbă au”… Bine că nu vorbeaţi nemţeşte, să auză careva!

HERR DIREKTOR: Aşi, herr doktor! Toate astea pe un diapazon potrivit cu vastitatea peţei… (…) – Nu fi bou!… Uite, mă! Uite, mă! Uite, mă! Şi, lucrând foarte volubil şi larg cu amândouă braţele, m-ajunge cu mâneca stângă peste obraz (actorul îşi aruncă ochelarii în public şi-i va recupera vorbind  în continuare) şi-mi zboară ochelarii cât acolo; îi culeg repede… M-a chiorât! Un geam spart ţăndări. Toată lumea ne face mare haz.

HERR DOKTOR: Şi gata, n-aţi mers apoi la o bere?

HERR DIREKTOR: Mai apoi. Întâi, m-a târât la Poarta Brandemburg. Măiculiţă!  Ce iritaţiune! Ce nobilă indignare şi ce înjurături!  Cică: Partenonul şi Tezeionul lipite! Îngemănate! Asta e prea mult! (înjurătură murdară, mimată decent)… lor de nemţi stup´pizi!… Mizerabilii!

HERR DOKTOR: Asta cam aşa e, sunt nevoit să-i dau dreptate…

HERR DIREKTOR: Dumneata ţii cu duşmanul?

HERR DOKTOR: Păi, domnul Delavrancea vă era prieten… V-a apărat în procesul acela cu… Mă iertaţi că amintesc de acel Caion.

HERR DIREKTOR: Un ticălos! Ticălos Caion, nu Delavrancea! Să acuzi un autor ca mine de plagiat?! De pla-gi-at!…  Sigur, Herr  Doktor, Barbu-i prietenul meu. Cel mai bun! Da´ prietenii şi mai buni ţi se dau în cantităţi mai mici ca să-i suporţi: otrava la picătură e medicament, mierea la kilogram e curată otravă! Iar prietenii nu te judecă aşa în public, ca pe slugi…

HERR DOKTOR: Nu l-a mai îmblânzit doamna Alexandrina?

HERR DIREKTOR: Stai de vezi ce-am păţit apoi cu el şi acasă, un´ l-am ţinut ca-n România! Norocul nostru că ne-a cântat la sfârşit Cella, că el…  Vin ochiurile cu mămăliguţă şi brânză de burduf, şi, după ele, Madame Caragiale, autoarea, foarte convinsă de un frumos succes. Da´ ce să vezi?! Ochiurile – „prea răscoapte”. Mămăliguţa – „prea pripită”. Brânza – „iuţotă”. (…) Ciulamaua – „lăbărţată, nu destul de închegată şi de prăjită, rumenită”. (…) Friptura de porc (altă specialitate locală, să zici că e piept de curcan) „n-are a face cu purcelul nostru românesc de casă”… (…)  Piersicile – mălăieţe”. În fine, şvarţul – „apă chioară”.  (…) Berea  (iarăşi o specialitate, Pfungstaedter Export – Bock, articol hors-concours, finisim) – „n-are a face cu berea franceză St.-Jean”.

HERR DOKTOR: Păi şi dumeata zici că nu se compară berea berlineză cu berea de Lisca…

HERR DIREKTOR: Ei, asta-i: atunci de ce-a secat-o, dacă se strâmba că nu-i bună?  Dacă ar fi fost St.- Jean, poate c-am fi băut mai mult; Pfungstaedter n-am putut bea decât vreo zece sticle, a 700 gr.

HERR DOKTOR: Şi, bănuiesc, v-aţi hodinit şi împăcat în sfârşit…

HERR DIREKTOR: Ba după amiazi m-a scos iar. Zice: Ia ascultă-mă, nene, ce mă tot porţi pe la prăvălii? Muzeuri serioase n-au măgarii ăştia? – Ba da. Şi-ncep a enumera, după [ghidul] Baedeker, toate muzeurile, pe cari eu nu le-am văzut. Îmi zice atunci: – Nu vreau clasic, domnule! Mă-nţelegi? Vreau să văz de ce sunt dumnealor capabili. Şi  zic eu: – Atunci hai la National-Galerie – moderni. – Arată-mi, domnule, pe celebrul Menzel al dumnealor, de care fac atâta caz – zice. Mă rog de gardian să mă-ndrepteze. – Uite-l, HERR DOKTOR. Un pas mare înapoi, o încuntătură, cu mâna la sprincene en guise de visiere: apoi o ricanare fieroasă: – Acesta e Menzel?… Hahaha! Ei, sunt ridiculi, pe onoarea mea!… Acesta? … mă-sii de stup´pid! Scuipăm pe Menzel şi ieşim foarte scârbiţi… (…) Şi sărmanului Dimitrie Gusti, că îi adusese bagajele, Herr Proffesor le lăsase taman la bietul Gusti, că stă chiar lângă gară… Băiatului, ditai doctorul Filozofie şi Drept, un tânăr savant, i-a retezat-o: „nu-l înţelegeţi deloc pe Sshopânhauer!… dar absolut de loc!” Şi bietul Gusti, ruşinos cum o fată mare, să moară acolo!

HERR DOKTOR: Doară nu v-aţi certat definitiv…

HERR DIREKTOR: „Definitiv” ne-am certatără noi altădată, înainte, când i-am încondeiat atunci piesa… Acum, bune, rele, nemţeşti, au tot curs berile… Şi la urmă, când venea venea Gusti trăgînd din greu la bagajele Barbului, ne-a găsit pe peron cu şampanie, mde,  franţuzească, după ce băusem bere sur le zinc… Iată trenul… Einsteigen bitte! Ne pupăm cu muci şi ne despărţim foarte lăcrimoşi. Plecat!… Păcat!… 

HERR DOKTOR: E drept, cam greu de suportat un aşa răsboi…

HERR DIREKTOR: Noi suntem soldaţi viteji şi încercaţi, rămdăm pe Barbu şi pe alţii şi mai şi! Căci, ha-ha, şi ei trebuie să ne suporte răutăţile atunci când trebuie, nu?! Că doar n-o să plesnesc ţinând în mimn-o vorbă-două, doar pentru că se supără din an în Paşti dumnealui şi pe-urmă tot lui îi trece!

DIDINA: Ei, şi mie mi-a cam trecut timpul de libertate: trebuie să se fi încălzit numai bine cuptorul acasă… Atunce, plec – petrecere frumoasă!

(Didina iese)

Scena 5

Herr Direktor, Herr Doktor

HERR DIREKTOR: Ia dumneata, te rog, ţigările astea şi dă-le încoace pe celelalte noi!

HERR DOKTOR: Dar eu nu mai trag tutun de doi ani…

HERR DIREKTOR: Hai, că ăstea-s deja tăiate… Fumează şi dumneata începând din partea a lipsă!

HERR DOKTOR: Am să plec iar puţin în ţară: să vă aduc tutun de-al nostru?

HERR DIREKTOR: Am provisii destule, să trăiesc eu să fumez tot! Dar mai cumpăr, ca acum, că-s mai fine…

HERR DOKTOR: Că… tot veni vorba de ţară, îndrăznesc şi eu: păi pe dumneata, nene Iancule, te-a lăudat toată ţara, dar… nici n-ai bgăgat-o în seamă! Însăşi principesa Maria a fost prezentă în sala ”Comoedia”, la Jubileu, se pregătise să te primească. S-au strâns fonduri să-ţi facă statuie… Într-o scenetă, Pe Caragiale, în rol de director al Teatrului Naţional, l-a jucat chiar Davila, directorul de acum al Teatrului!

HERR DIREKTOR: Statue? Herr Doktor, mai bine-îmi recunoşteau  munca şi plăteau cinstit, nu să mă fure ca-n codru! Statuia nu le cere însă şi parale, au scăpat cu o singură cheltuială: s-o facă…

HERR DOKTOR: Cine nu s-ar bucura, în afară de dumneata, să se vază imortalizat în bronz? Da´ eu cred că te bucuri şi te faci aşa, că eşti cinic, ca să ne strici nouă bucuria… Ori ţi-e frică să te bucuri prea mult, să nu apară apoi, ha-ha, vreo notă de plată…

HERR DIREKTOR:  Păi ia zi, domnule, dacă e sănătos la cap cine îşi rădică statuie  în viaţă! Sau trebuia să-mi dau duhul înainte, recunoscător iniţiativei? Pe mine să mă fi respectat înainte, nu să mă acuze de plagiat prin gazete!

HERR DOKTOR: Haide, Herr Direktor! Haide, nene! Pe dumneata nu ţara te-a terfelit, ci ticălosul acela de Caion! Şi l-ai bătut la proces, ai câştigat, ţara s-a luminat la cap…

HERR DIREKTOR: După cât timp?! Ştii ce-a fost în anii ăştia în sufletul meu?! Şi tânărul moftangiu a primit trei luni închisoare şi a scăpat apoi de tot de ele la recurs! Am câştigat despăgubiri pentru ofensă, de 2.000 de lei, da´ i-am luatără?! No, după recurs mi-a rămas dator numai cu jumătate! Şi ce proces fulminant, dat în toate gazetele! (alt ton) Mi-au dat mie dreptate, da´ l-au scăpat – cum vine una ca asta?! Bună ţară, rea tocmeală!  Să mă acuze, auzi tu, de furt literar! Şi acum scrie Caion peste tot că în România nu ai dreptul la opiniune, că l-a censurat Caragiali în justiţie, că tot am plagiat eu ceva, ori o să plagiez dacă mai trăiesc mult, că talent să mai scriu n-am şi că ce-am scris e vulgar şi însăilat! Eu să plagiez, să fur ştiinţa literelor altuia?! Ce înjosire! Din contra, eu sunt furat acu´: aflu acum că s-a jucat la Paris, la „Varietés”,

sub titlul „Un soir de Paques, legende roumaine”,  de Albert Keim şi Alfred Gragnon”, cu de Max în rolul titular: o piesă după nuvela mea „O făclie de Paşti”! Păi, nu m-a furat, acum vreo opt ani, şi André de Lorde acela, cu o adaptare după „Năpasta”? A dat-o pe numele său, ticălosul! Nemţii nu m-ar fi furat aşa! De aia nu stau eu acu´ la Paris!

HERR DOKTOR: Şi totuşi, nu sunt doi ani de când au jucat la Théatre National de l´Odeon, „Des yeux dans ombre”, e drept, semnată tot de Lorde, dar numită, explicit, „d´apres la drame roumain Napasta de Caragiale”…

HERR DIREKTOR: Nici nu m-au chemat – oricum nu mă duceam în Parisul ACELA, da´ orişicât…

HERR DOKTOR: Nene Iancule, trebuie să te întorci musai în România, lumea a început să înţeleagă măcar acum, după ani fără de Caragiale în ţară, ce trainice-s piesele maestrului…După ce te recunoaşte Europa abia, încep şi-ai noştri să-nţeleagă ce-au avut şi ce-au perdut!

HERR DOKTOR: Da´ ce, când m-a recunoscut ea Evropa? Ea m-a furat doar, ca şi-ai mei de acasă, doar că mai puţin; poate nu le place să râză la spectacole… De, chiar speram şi eu în ceva succes evropean… cu public mai destupat, învăţat din vreme cu Goethe, cu Heine… aci… După „Năpasta” de la Bucureşti, cu  insuccesul Aristizzei Romanescu, am fost şi la Berlin cu „succes superficial” datorat „trucurilor naturaliste” – regisorului, deci! M-au pus la Secessions-Theater Berlin, mi-au numit pesa „Anca” şi „aplauzele numeroase de la sfârşit era mai mult pentru actori decât pentru operă” –  chiar aşa a scris „Berliner  Tageblatt”…

HERR DIREKTOR: Ţara întreagă te-a aşteptat, nene Iancule, la jubileu! Aplauzele ar fi fost nu pentru actori, ci pentru dramaturg!

 

 

Scena 6

Aceiaşi, Wanda

 

Intră Mina, cu umbreluţă din dantelă,  îmbrăcată elenant. Herr Doktor rămâne cu ochii pironiţi. Ea trece foarte aproape, el scoate garoafa de la butonieră şi i-o oferă, transpus, în timp ce vorbeşte despre atceva (eventual, actorul tace şi ascultăm o înregistrare). Fond muzical cu text popular:

 

În pădurea cea stufoasă, cea stufoasă, cea stufoasă

Şade  mândra cea frumoasă, cea frumoasă, zău!

Vânătorul o vede, ah el o vede, ah el o vede,

La ea  se repede, el se repede, plin de dor:

„Bună ziua, fată mare, fată mare, fată mare!

Ceea faci singură-n cărare, în cărare, zău?

Nu vrei tu mai bine, nu vrei mai bine, să viicu mine?

Să vii cu mine-n lume, zău?”

„Bună ziua, bune-mi pare,

Umbra-i deasă, iarba, mare…

De vrei să mă dau ţie,

Să mă dau ţie, să  mă dau ţie,

Ia-mă de soţie, ah, de soţie, ah, de soţie,

Ia-mă de soţie – să fiu atunci pe veci a ta”…

Domnişoara Wanda, conştientă că e privită aşa cum priveşe bărbatul femeia, iese încet. Herr Doktor observă privirea şi urmăreşte şi el „defilarea”. Wanda iese.

HERR DOKTOR: Nu-i Wanda? Nuuu, că servitoarea dumitale nu se putea îmbrăca, crez, aşa bine… Măi, ce seamănă!

HERR DIREKTOR: Dragul meu, ştii cine-a inventat amorul înflăcărat, sacrificiul inimei, dragostea soţiilor, iubitelor, cea a metreselor?

HERR DOKTOR: Edison?

HERR DIREKTOR: Ba doar bancherii scoţieni, ca să nu mai plătească damelor…

 

Scena 7

Herr Direktor, Herr Doktor

HERR DIREKTOR: Vine-o vreme când trebuie să refuzi cu demnitate măgulirile… Ei, dar bine măcar că n-am ajuns şi eu la jubileul meu: e ca şi cum ai vorbi tu despre tine la propria înmormântare! Ar fi fost culmea moftologismului! Eu mai lipseam la „marea sărbătoare”! Mă şi văd lăcrămând  pe scenă, în faţa familiei princiare, mulţămind cu glas tremurat, mai ceva ca domnul Nae Caţavencu în faţa electoratului.

HERR DOKTOR: Chiar că ai fi lăcrămat şi dumneata dacă veneai, da´ de bucurie: te-au aşteptat la gară, credeau că vii, mari scriitori, dascăli, chiar şi olteni cu cobiliţe! Ministrul a dat ordin să se învoească elevi din şcolile superioare, studenţi, să vază, zicea el, „un adevărat Everest al literaturii române”!

HERR DIREKTOR: Un început bun pentru ca să se lase complet de carte! Rău a făcut ministrul! Nu toţi copiii sunt deştepţi ca ai mei, să facă bună carte fără profesori.

HERR DOKTOR:  Trei zile au fost serbări grandioase!

HERR DIREKTOR: Trei zile m-a omorât sciatica! Everestul umorului a avut o tristă criză de sciatică! Dacă mă lovea la Bucureşti, muream! Mai pune muştele, praful, apa rea…

HERR DOKTOR: Eih, în ianuarie… nu-s muşte!

HERR DIREKTOR: Mă rog, dacă nu-s muşte, te muşcă de picior cotarlele fără stăpân! Te muşcă fraţii! Eu mi-am scos obrazul: am telegrafiat fratelui Vlahuţă –  am păstrat, ca de obicei, copia! Că eu – e un alt secret al meu – fac ciorne chiar şi pentru ce scriu pe cărţi poştale, ca să-mi amintesc! Aşa mă respect eu … (scoate din buzunar mai multe foi şi frunzăreşte până găseşte) Iacă-tă: „Adevărat nenoroc. Acces sciatic. Imposibil mişca”… Şi ce jubileu, ce Festival Caragiali? Nu mi s-a jucat nicio piesă măcar, în afară de Naţionalele din Craiova şi Bucureşti; doar Manolescu mi-a interpretat monologul „Întâi Aprile”, în rest, aşa cum mă şi aşteptam, discursuri exagerate…

HERR DOKTOR: Păi, din câte se vorbeşte, chiar dumneata n-ai dat autorizare teatrelor ca să-ţi joace pesele. Atunce, cine-i duşmanul?

HERR DIREKTOR: Primeau ele îngăduinţă, numai să-mi fi cerut. Am aşteptat să-mi scrie la timp teatrele, să le spui condiţiunile mele, dar n-am primit nimic. Să fie de vină poşta, că au fost atunci şi sărbătorile? Mă rog… Nu eu răspunz şi de Poştă!

HERR DOKTOR: Bag seama că dumneata, Herr Direktor, bănui că toţi oamenii ăştia te pizmuiesc, că nu te admiră cu sinceritate…

HERR DIREKTOR: Ei, hai să-ţi spui! I-am scris lui Gârleanu, la Craiova, de nenumărate ori, să-mi trimiţă banii pentru reprezentaţiile de la teatrul lui. M-am umilit scriidu-i cu frumosul. Luni şi luni de zile am tot aşteptat de fiece dată când mă asigura că banii sunt pe drum! Când am ajuns la Bucureşti, acum două luni trecute, i-am mai scris să-mi trimiţă acolo cei 2.000 de lei – nu o avere! Dacă e bun şi amabil, să-mi trimiţă… Că altfel îl reclam Ministerului, Direcţiei Generale, Justiţiei. Şi abia atunce mi-a şi  răspuns, iute-iute, s-a dat bolnav, c-a fost adică la pat – o fi fost, şi eu am fost, dar de răspuns tot am răspuns la scrisori… Şi-a dat parola că îndat-o să-mi şi trimiţă cei bani, dar la Berlin. M-am întors la Berlin – nu veniseră banii! Nu-i vorba numai de bani, ci şi de obraze…  A promis că-i trimite imediat, ori, de la Craiova la Berlin, trebuia să facă 48 de ceasuri – am aşteptat zadarnic cinci, cinci zile! S-a jurat că-mi trimite banii şi, când am ajuns la Berlin, îmi scrie – asta în loc de dreptul meu pe creaţia mea jucată de nenumărate ori! – chiar cu vreo două săptămâni înainte de ziua când făceam anii, că vor să mă sărbătorească de anii ăştia în toată ţara, că „respectuos vă rugăm să faceţi jertfa de a veni în mijlocul nostru”, bla-bla-bla… Că mi-ar da adică banii personal, chiar de ziua mea. Păi, ce să se mai ostenească adică prin mandat, vinbe Caragiali cu mâna întinsă, se ploconeşte şi mulţămeşte cu lacrime-n ochiu?! Mai rămânea doar să viu şi să fac cinste cu bere şi patricieni la toată ţara de ziua mea, de jubileu!

HERR DOKTOR: Gârleanu nu este şi   preşedintele Societăţii Scriitorilor Români?

HERR DIREKTOR: Păi, cum altfel? I-am răspuns însă onor directorului Gârleanu, iară nu preşedintelui, cu telegramă: „Dacă voiţi cinstirea mea respectaţi întâi învoiala: expediaşi suma datorită; gândim apoi aniversarea neprevăzută contract.” A telegrafiat atunci iarăşi că musai primesc banii ezact de ziua mea, când deja ar fi trebuit adică să fiu în ţară, vesil şi făr´ de griji, gata de sărbătoare… Am mai telegrafiat de două ori… Mi-au trimis până la urmă 1.600 de mărci. Le-am mulţămit, le-am urat sănătate şi le-am comunicat de criza subită de sciatică. Merita să-mi transport eu biata sciatică pe calea ferată, la aşa purtare a dumnealor?! Vez´ bine că nu!

HERR DOKTOR: În schimb, domnul Gârleanu, care te admiră pe dumneata cu adevărat, chiar dacă o fi prins săracu´ de sărăcia teatrului său, mult s-a zbătut să iasă formidabil jubileul… Şi eu, ca şi mulţi alţi români, am tot aşteptat atunce la Bucureşti, să veniţi la jubileul dumneavoastră… Ce mai, sărbătoare naţională, mai mare ca 10 Mai! Se spunea peste tot, ziarele scriau că este aşteptat Caragiale, că va fi sărbătorit… Şi domnul Caragiale? Ia-l de unde nu-i!  Au fost şi unii care să spună că domnul Caragiale nu i-a iertat pe români, că ţine supărare şi-a vrut aşa să le dea cu tifla…

HERR DIREKTOR: Păi, eu cred că de când mă cunoşti n-ai dovedit la mine o clipă de vanitate; gândeşte-te bine şi  vezi că afirmaţia mea nu este de tăgăduit. Dar între vanitate şi renunţare perpetuă la demnitate, între îngâmfare nelimitată şi desăvârşită supunere la nenorocire şi la dispreţ, sunt, mi se pare, destule trepte – multe. Când intru într-o casă, nu pretind să mi se dea la masă anume loc de vază; mă mulţumesc şi la coada mesei să stau; căci, oriunde m-or pune, mai mic decât sunt n-am să fiu; ba pot zice că mi-a plăcut oricând să stau mai departe de frunte şi să las pe alţii a trece înainte, nepotrivirea cu un loc de onoare mi s-apărut întotdeauna mai onorabilă când este în paguba persoanei decât când este în paguba locului. Dar dacă nu mi-a plăcut deloc să mă vâr spre partea de sus a mesei, iarăşi nu pot primi să fiu trimis la bucătărie a linge talerele ca un nepoftit, numai ca să pot spune a doua zi celor de teapa mea că am avut cinstea să intru sub acoperământ de casă boierească. Şi asta, cred că e o dovadă că nu sufer de trista infirmitate a vanităţii.

HERR DOKTOR: Nu poţi împiedica oamenii să te cinstească, nu-i aşa?

HERR DIREKTOR: Doamne-fereşte de aplauze, că vine şi pizma din urmă! Până şi ca berar te pizmuieşte careva cu vadul mai rău… I-am şi scris doctorului Alecu Urechia: „Nu viu. Scrisoarea lui Gârleanu către tine, prin care mă îmbia la propriu-mi jubileu, m-a îngrozit. Eu nu sunt un erou – eu sunt un burghez. (Mi-e groază de mulţime.) N-am nici aplecare, nici le physique de l´emploi pentru un triumf. Şi pe urmă tu ştii că „fosilele” sunt deopotrivă nesimţitoare şi la scuipări şi la adoraţiune. Hotărât, nu viu” Şi l-am asigurat: „Află că ziua de 30 („o zi mare ca aceea”)  voi sta liniştit cu ai mei acasă la căldură”. Bun-înţeles, i-am cerut lui Alecu: „Conjur absolută discreţie” asupra scrisorii mele… Am telegrafiat că am un atac de sciatică. Trăiască sciatica, trăiască Berlinul!

 

(Fumează amândoi în tăcere: Paul Zarifopol congestionat, tuşind din când în când, Caragiale privindu-l amuzat, însă cu drag.)

HERR DOKTOR: Ei, ia să mai vorbim acu´ şi de oarece lucruri senine… Ce se mai întâmplă, nene Iancule?

HERR DIREKTOR: Păi… Matei s-a apucat să scrie…

HERR DOKTOR: Mă bucur…

HERR DIREKTOR: Nu i-a plăcut să urmeze la Drept, e dreptu´ lui… I-am văzut caietul… e proză!

HERR DOKTOR: Deci vine pe urmele tătâne-său! Bravo!

HERR DIREKTOR: Dar are acolo un personaj vicios, unul, Pârgu… neam prost parvenit, cel mai stricat dintre personaje…

HERR DOKTOR: Ei bine, parcă taică-său avea personaje, aşa, legendare? Blânde şi înălţătoare? Ecumenice şi înălţătoare? Să fim serioşi! Să fim drepţi, tot moftangii ai creat şi dumneata, maestre!

HERR DIREKTOR: Erau, nu i-am creat! Iar Pârgu acesta nu-i moftangiu, e canalie, unul care ştie că nu are sânge albastru dar se bagă-n seamă printre crai…  Nimic de zis, dar mi-e teamă că băiatul acesta bate aluzie la mine, tatăl său…

HERR DOKTOR: Ei, nu se poate aşa ceva! E părere, nene Iancule!

HERR DIREKTOR: Păi, uite că Pârgu este maestru întru arta depravării, artist înnăscut, nu şi cultivat, cam ca mine…  Nu mă iartă, domnule, copilul acesta, că nu m-am cununat cu mama lui, crede că doar am trăit sub acoperişul cesteia când eram în nevoie şi i-am lăsat apoi când am ajuns la boerie… Dar l-am recunoscut şi ajutat! Ce-o fi zicând acu´? Că nici carieră literară nu va face la umbra mea!

HERR DOKTOR: Ei… Matei mi s-a părut întotdeauna oul de cuc din cuibarul cu mierle: parcă prea… tăcut, prea închis într-însul, prea trufaş, la vârsta sa…

HERR DIREKTOR: Prea seamănă cu maică-sa, Maria, funcţionara de la Regie! Vezi, cum puteam eu dară să mă leg pe vecie de ea, om vesel? De ajutat, i-am ajutat şi-i ajut, Didina a răbdat şi i-a fost o a doua mamă… Şi pe Matei am vrut să-l cresc aici, cu ceştilalţi copii, dar mereu s-a retras… Uite, chiar acum când m-am mai dus în ţară şi-am stăruit la „Viaţa românească”, să-i publice nişte poezii. Chiar multe…

HERR DOKTOR: Ei, i-a venit deci inima la loc…

HERR DIREKTOR: Da´ de unde! Tor el îi supărat: voia să-i fac acum  rost de-un post gras – chiar şef de cabinet! Eu n-am fost niciodată, nici cât au fost ai mei la putere, pus şef la vreun cabinet!

HERR DOKTOR: Cine te iubeşte-ţi face uneori rănile mai adânce…

HERR DIREKTOR: Ei, am avut parte în viaţă de neînţelegeri ori supărări chiar şi de la prieteni prea buni… Eminescu nu umbla să mă împuşte în duel?! Dar am început prieteni şi-am terminat prieteni… El avea însă adoraţie pentru femeile din cerneală şi hârtie şi aici a intervenit carnea şi sângele… Poate crezi că Mihalache era cioplit în aceeaşi piatră de statuie serenă doar cu Verona, cu Veronica, nevasta tânără a bătrânului profesor Micle… Dar Eminescu era, credea că e înamorat, alături de altele, până şi de actriţa aceea grăsună şi deşteaptă, Cleopatra Poenaru, vară-mea, deşi aceea îl respingea de sus. Mite, de care poetul se mai înamora între timp, aflase şi ea şi râdea de el…. Pentru  Cleopatra a scris Mihai, nu pentru Verona, „Pe lângă plopii fără soţ”, dacă ştii: „Pe lângă plopii fără soţ/ Adesea am trecut/ Mă cunoşteau vecinii toţi/ Tu nu m-ai cunoscut”… Ei, asta-i de Eminescu, nu de mine. Ştiai că o şi  pândea pe Cleopatra, că a intrat chiar o dată în casa nefericitei şi el s-a ascuns apoi în bucătărie şi a aşteptat nu ştiu ce toată noaptea acolo, cu urechea la cea de dincolo? Mi-a zis Brătescu, nu mi-a spus şi de unde ştie şi nu se cădea să-l întreb, ca şi cum m-ar fi interesat… Maiorescu n-a uitat că Veronica fusese martoră în procesul acela împotriva lui, din tinereţe, când el fusese acuzat că se dedase la o jună pedagogă… L-a oprit  Maiorescu pe Mihai, că n-o să poată ţină casă cu două fete, din leafa lui. Şi Mihalache, băiat cinstit, nici una, nici două: „Mă las de poezii!” Şi nu, şi nu, că se însoară cu Veronica cu tot cu fetele ei  şi lasă adică versurile, că poate era mai bine pentru el dacă n-ar fi scris niciun rând şi-ar fi trăit şi el banal, ca oamenii! Încolţit, vicleanul Maiorescu n-are ce spune decât că „Înainte de dumneata a fost… prietena altora, a fost şi-a lui Caragiale. Mi-a mărturisit chiar el…” Că nu putea păstra o taină, asta nu credeam!  Păi, de ce adecă Caragiali n-are voie să iubească, iar Eminescu, care nici nu era pe pământ lângă ea, ci doar plutea, avea voie? Proza n-are voie să deţină şi dumneaei inimă?! El oricum iubea damele din capul lui, esoterice, nu femeile în carne şi oase care se dovedeau a fi…

HERR DOKTOR: Păi, poate-aţi spus la mai mulţi de cucerire, v-aţi mai lăudat…

HERR: Da´ ce, păcatele mele? E drept, am vizitat-o particular la Iaşi, că tot nu-i mai scria Mihai, se certaseră… Ea îi scrisese şi că-i va distruge scrisorile într-o lună… Auzi! O femeie, dacă nu distruge pe loc, are GÂNDURI! Dar în ăst  timp venise pretendent la mâna Veronicăi un căpitan de cavalerie, Alexandru Teohari. De ce să nu se dueleze domnu´ Eminescu cu el? Nu, el voia musai cu „grecul”, să mă-mpuşte-n duel dacă nu-i întorn Veronicăi cele scrisori. Auzi, duelul berarului cu Poetul!  M-a tratat de „canalie”, chiar m-a  bruscat, penibil pentru amândoi, chiar în societate, de Crăciun, în casa lui Maiorescu. Voia musai duel cu mine, prietenul lui! N-am ripostat, am cerut să mă mute cu slujba de inspector şcolar tocmai în judeţul Argeş. Ne-am împăcatără apoi, eu cu Mihai, abia după un an, când el mai suspina încă… după doamna Kremenitz, pe care o plăcea şi Maiorescu… Pe urmă l-am înţeles de ce îi fusesem uricios, când am auzit că Veronica îi purtase un copil lui Mihai şi că-l pierduse…

HERR DOKTOR: Bine că aţi rămas prieteni până la moarte!

HERR DIREKTOR: Nu, nu se face să dai altuia cu bastonul în cap pentru vreo idee luminoasă! De asta mă mai încontram la „Timpul” şi cu Mihai. El lua foc imediat, eu mă gândeam că gogomanii de azi ajung să fie ţinuţi minte mâine drept eroi…  „Aida-de!”, zicea Eminescu. „Demnitatea prin bărbăţie şi prin lepădarea de sine se susţine, şi mulţumirea e cu atât mai viuă şi mai covârşitoare, cu cât mai multe şi mai mari sunt greutăţile pe cari le învingi şi primejdiile pe care le înfrunţi, ca să-ţi faci datoria.” Zic: „Iată o mulţumire de care mă lipsesc! Mai bucuros mă înjosesc spunând adevărul numai când îmi dă mâna şi numai în forma care-mi vine la socoteală.” La „generalităţile” lui Eminescu, veneam şi eu din public: „Ori pune-ţi pază gurii, ori spune-o verde româneşte!” Şi vorbeam cu seriozitate, dar el nu ştia când umblu cu şagă şi când nu. Îi ziceam, de-o pildă: „Măi, drept să-ţi spun, mie Kant al tău mi se pare un mare moftangiu”  – dar îl zădăram doar să-l fac să-mi spuie şi mie pe scurt despre ce-o fi vorba în tărăşenia asta filosofică… Dar bine că n-am murit în duel… Pe mine, în fond poet. Da, domnule, scriu poesii şi n-am remuşcări. Să-ţi declam una?

HERR DOKTOR: Poate mâine, când oi mai trece… Căci astăzi, pe inima goală…

HERR DIREKTOR: Uite-aci o mostră din liricul Caragiali:

Nu vreau să ştii că te iubesc;
Voi suferi tăcut, discret –
Cochetele despreţuiesc
Pe-un franc poet!

Da-n veci închipuirea ta
Din sufletul meu n-o să moară,
Şi niminui n-oi arăta
A mea comoară…

Ar putea fi scrisă chiar pentru Veronica; de fapt nu-mi mai amintesc dacă am scris-o pentru cineva. Dar… vrei un madrigal ?

HERR DOKTOR: Merge şi-un madrigal. Da´ berea să fie rece, ha-ha…

HERR DIREKTOR:

Când erai micuţă-n şcoală,
Mi-era drag să fiu şcolar.
Azi, când tobă eşti de carte,
Azi m-aş prinde toboşar!

HERR DOKTOR: Asta a fost desertul…

HERR DIREKTOR : Da´ pot fi şi galeş când vreu, aşa cum mă vezi, veninos, da´ drept. Ia, ascultă te rog :

La San Marco în piaţă,
Dulce curge-n carnaval,
Ca un vis, a noastră viaţă
Lin şopteşte-al mării val.

– Vino, vino, gondoliere,
Ia-ne, du-ne-ncet-încet,
Sub a lunii scâteiere…
Cântă, scumpul meu poet!

 

HERR DOKTOR: Da´ dumneata dai pe-afară de liric!

HERR DIREKTOR: Crez´ că nu-nţeleg pe Matei? Am fost şi eu, vezi bine, înamorat, să tot fie treizeci de ani de-atunci… La Iaşi. Ea avea ceva avere, nu erade mine, dar prea puţină stare ca să se mărite bine… Fridolina, aşa o chemau – de la Leopoldina, faita lui Reineke; bucică-său făurea trăsuri la Viena.

HERR DOKTOR. Hm, tot poetă?

HERR DIREKTOR: Nu cunosc aseminea inimitate. Eu doar î’i dădeam târcoale, pusesem pe Missir să spioneze, că eu nici nu îndrăzneam să i mă adresez…

HERR DOKTOR: Păi, atunce unde vaţi cunoscutără?

HERR DIREKTOR: Făcea, cu Negruzii, libretul la „Hatmanul Baltag”, musica o făcea vestirul Caudella, toată ziua îmi făceam drum lael. Păi, tocmai Caudella era văr cu domnişoara. Mă apucase rabia mea sentimentală, însă ea, botoasă, serioasă, cu gândul departe… O lăsase fără bonjur un căpitan care făcuse vorbele cu ai ei pentru nuntă: dumnealui nu-l îndestulase zestrea feteinoastre! Voii a mă sinucide – cel puţin aşa ştiiu că i-am spus săracului Missir, carese strădui să mă facă cinic…

HERR DOKTOR: Şi cum de nu v-aţi luat?

HERR DIREKTOR: Mi-a trecut pe nepusă masă, cum îmi venise. Am găsit-o aşa, nevricoasă şi tirană, chiar într-un personaj de-al meu pe care-l lucram atunce. Şi când am văzut că seamănă, mi-a răcit şi amorul… Asta îl sfătui şi pe Matei: „Măi, ai răbdare, că mai bine dorul decâît grija”! Da´ el nici nu-mi desface scrisorile – cred că le şi arde, ca un ritual, poate le dă şi cu agheazmă să iasă Scaraoţchi din ele, ce ştiu eu?

 

Scena 8

Herr Direktor, Herr Doktor, Matei

Matei intră şi ridică în salut ceremonios  melonul.

MATEI: Bonjour, monsieurrr Zavrrrifopol! Bonjourrr, papa!

HERR KARAGIALE: În sfârşit, te-ai întors! Credeam c-ai plecat în Patagonia! Chiar vrei să-i strici inima Alexandrinei?

MATEI: Mais non, papa… Je vous prrris!

HERR DIREKTOR: Ia, nu poţi vorbi şi tu turcului de tat-tău pe româneşte?

MATEI: Mais oui…

HERR DIREKTOR: Oui, ca la Ploieşti! Să-ţi ţin atunci o lecţiune în româneşte? Că tot am aflat cum luptă boboru´ din Bucureşci în contra limbei francese la ciocoi!  Tinere, să-ţi fie patria scumpă şi sfântă ca şi mama ta! S-o iubeşti şi s-o respectezi din adâncul sufletului tău! De dragoste şi de respectul tău pentru ea să nu faci niciodată reclamă şi paradă. Ba ai dreptul şi datoria să urăşti, să loveşti, să sfărâmi pe acei fraţi ai tăi ticăloşi, care în loc s-o iubească şi să o respecteze ca pe o mamă, cuminte, onestă şi severă, o curtează, o măgulesc şi o exaltează ca pe o bătrână cochetă, nebună, bună de tocat!

MATEI: Trrrebuie să vovrrrbim! Il doit!

HERR DIREKTOR (oftează): Mda, hai să vorbim atunce bărbăteşte, nu te sfii de prietenul aici de faţă!

MATEI: Mai întâi: am tevrrrminat cu Dreptul! Nu-i de mine, o spun de mult, darrr cin´ să m-asculte?! Să nu zici dumneata că n-am încerrrcat să-ţi spui…

HERR DIREKTOR: Ştiam de la Barbu, aşteptam să-mi zici şi mie, să nu mai trimiţ taxele ca prostu´… Dar nu-ţi mai place, văz eu, nici numele tău, numele modestului tău tată. Ţi-ai tipărit cărţi de vizită, am şi aflat, cu numele de „Mathieu-Jean Caragiale, conte de Karabey”. De unde până unde, „Karabey”, beiul ăl negru, hă?

MATEI: Am aflat singurrr! Eu cobor din ilustra familie a conţilor italieni din ilustra familie a conţilor italieni Cavacioni, din Urrrbino. Eu sunt ultimul descendent al familiei Carracioni. De ce râdeţi? Eu am cercetat cette lignee şi am probe evidente despre afirmaţia mea, de aceea, n-am să mă însor decât cu o aristocrată cu mâini frumoase şi glas blând.

HERR DIREKTOR: Maică-ta ştie că te închipui… (caută cuvântul destul de tare, apoi mai moaie)  DESCENDENT?!

HERR DOKTOR: Şi chiar de-ar fi aşa, la noi trrrebuie să ai bani, nu titlu, s-a dus vremea boierilor cu boieri cu tot, iar pentru bani trebuie să faci o situaţiune. Iar dumneata tocmai ai renunţat la facultatea de Drept, cu toţi banii domnului Caragiale  mâncaţi pân-acum…

HERR DIREKTOR: Paul, te rog! Fac ce crez eu cu banii mei, nu te supăra!

MATEI: Tatăl tatei a fost însuvrrrat cu fata negustovrrrului grrrec Luca Kirrriac Karrraboas, şi am cvrrredinţa, mon Dieu, că se trrrăgea din marrrea  familie nobiliarrră Karabetz de Nagy-Buny, cea din cvrrronicile medievale…

HERR DIREKTOR: Ce tot spui, mă? Străbunicul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar. Purta tava pe cap. De asta noi suntem turtiţi în creştet! Mulţămesc… domnule conte! Ce să spui eu? Poate candidezi tu pentru Covurlui, dacă tot nu mai urmezi Dreptul şi vii de mi-o spui aşa, senin!

HERR DOKTOR: Ştii tu, băiete, câţi avocaţi sunt în Parlament, ca şi conu´ Delavrancea?

MATEI: Ei?

HERR DOKTOR: Păi… Mulţi!

MATEI: Ei bine, nu de căvrrrţile de vizită orrri de facultate voiam să vorrrbesc de fapt, ci de…

HERR DIREKTOR: Să nu spui că mai ai şi alte veşti „bune”! Ce mai poate fi şi mai rău? Că doar nu dă iar ciuma lui Caragea!

MATEI: Je veux m-epouse!

HERR DIREKTOR: Cum să te însori?! Nu ai încă un rost!

HERR DOKTOR: Băiete, glumeşti?

HERR DIREKTOR: Şi eu o ştiu pe nefericită?

MATEI: Non!

HERR DIREKTOR: Doar n-o fi vreo uvrieră! Cum eşti tu tulburat de revoluţiuni şi de revolte, nu m-aş mira…

MATEI: Este vovrrrba desprrre doamna Marica Sion. C´est d´une grande noblesse! Deviza noastrrră  nobiliavrrră va fi: „Cave, age, tace”

HERR DOKTOR: Hm, „Păzeşte, acţionează, taci”?!

HERR DIREKTOR: Tu, fiule,  şi aşa taci şi faci, de acţionat ai reacţionat pe la spate, iar de păzit văz că nu te păzeşti nici pe tine, nici pe noi!

HERR DOKTOR: Bine omule, dar femeia asta, o fi ea o mică doamnă, o avea ceva titlu pe-acolo prin Bărăgan la dumneaei, da´ e cel puţin cu un sfert de veac mai bătrână decât tine!!!

MATEI: Inimile nu au vârrrstă!

HERR DIREKTOR: Deci de asta ai venit… Să-mi vorbeşti de un fapt împlinit! Ştiu că e în zadar să-ţi mai vorbesc, că ai vorbit tu deja şi pentru noi…

HERR DOKTOR: Mon enfant,  nu te vinde pentru o toană! Cândva, curând, ai să regreţi!

MATEI: Am deja ce să rrregret ce-am trrăit până acuma… Tata o avea ce să rrregrete… Eu am numai o cale de urrrmat înainte! Făvrrră rrregrrrete!

HERR DIREKTOR: Faci ce vrei, dar nu-ţi dau voie!

MATEI:  C´est la volonte de Dieu! Au revoir, papa! Au revoir, monsieur Zarifopol! Mes omages!

HERR DIREKTOR: Măcar, ai să ne scrii? Chiar şi scurt…

HERR DOKTOR: Pe noile cărţi de vizită!

MATEI: Oui… Am să scvrrriu…  Cărrrţi! (iese, uşurat)

Scena 9

Herr Direktor, Herr Doktor

HERR DOKTOR: Şi ce-ai să faceţi acum? Îl lăsaţi ca să vă facă de stambă?

HERR DIREKTOR (se aşează, cu mâna la inimă): Presimţeam eu c-o să-mi spuie acuma… Eu întotdeauna presimţ: că eu… simţ enorm şi văz monstruos! Ei, Paule dragă, ce pot eu să fac? Nu se lasă în paza mea. Şi când Matei hotărăşte ceva, e ca un buldog cu dinţii încleştaţi pe pradă, moare cu gura închisă!

HERR DOKTOR: De n-ar afla naibii gazetele!

HERR DIREKTOR: Parcă e ceva să nu ştie gazetele ÎNAINTE de a se şi întâmpla? M-am învăţat să mă tot obidească acela, Caion, pe nedreptate – să scrie acum şi pe sfânta dreptate, că Ion Luca Caragiale şi-a dat fiul cel mare, de tânăr, după o boierie bătrână!

HERR DOKTOR: Şi-o făcu cu mâna lui! Eu venisem să vă spui că nu mai vine la facultate de anul trecut; să nu-i mai trimiteţi adecă bani la taxe…

HERR DIREKTOR: Parcă în bani e totul? (se gândeşte) Ştiu ce fac: am să mă răzbun!

HERR DOKTOR: Pe cine?

HERR DIREKTOR: Cum pe cine? Pe… contele de Carabey! Îi scoţ eu din cap poftele de blazoane: am să stărui pentru un post în Minister, pentru Matei, aşa cum mi-a cerut… Am să insistez pe lângă Bădărău, să mi-l facă şef de cabinet la Ministerul Lucrărilor Publice.  Aşa, o să vază şi el cât de ruşinos e un post în minister faţă de unul la tejghea! Şi… măcar să nu fie băiatul lui Caragiali un coate-goale când l-o lua spre altar „contesa”, tremurând de emoţie şi vârsta înaintată, de mâna lui tânără! Şi poate nu ne-o întoarce spatele…

HERR DOKTOR: Halal răsbunare! De ce nu s-o fi răsbunat aşa şi pe mine tata?

HERR DIREKTOR: Pentru că nu toţi taţii sunt la fel de răi…

Tac amândoi, fumând. Her Direktor oftează, se reculege, îşi pune un zâmbet, deşi încă îşi apasă inima cu mâna.

HERR DOKTOR: Păcat că nu l-am prins aici şi pe conu Delavrancea! Ca avocat poate ne sfătuia cum să ne pregătim de divorţ înainte de nuntă…

HERR DIREKTOR: Ţi-am mai spus: pe Barbu mai bine-l citeşti decât să-l asculţi!

HERR DOKTOR: Văz ca o răceală… Şi păreaţi atât de apropiaţi!

HERR DIREKTOR: Păi… şi suntem! Dar asta nu înseamnă să avem orbul găinilor şi să ne pierdem ţinerea de minte!

HERR DOKTOR: Mă gândesc…

HERR DIREKTOR: Ia, la ce poţi să te gândeşti?

HERR DOKTOR: Nu vă supăraţi pe mine c-o spun aşa, franc: crez că puteţi ţine un secret-secret: ori îl spuneţi, ori îl scrieţi… Cred că, dacă vă mai întâlniţi cu duşmanu´, cu domnul Delavrancea adecă, o să-i povestiţi cum v-am scos eu azi sufletul, cum am tuşit fumând şi tot restul…

HERR DIREKTOR (glasul său are ecou, amplificat de un microfon): Haida-de, tu îmi vezi mie sufletul? M-am dus tocmai aci, la Berlin, ca să nu mi-l mai vază nimeni! Măcar pe suflet să nu plătesc impozit, prietene! Cât nu mi-l iau, cât nu mi-l dau…

HERR DOKTOR: Herr direktor, sunteţi un om bun şi nu vreţi să se vadă, că vă ruşinaţi, ştiu eu…

HERR DIREKTOR: „Om bun”? Ce-i aia? Tu vrei să se facă dreptate absolută, să îi pui pe buni la rană, apoi ne-mparţi „în două cete, în smintiţi şi în mişei”! Ei… Cu toporul, se curăţă pădurea: lumea se curăţă cu vremea şi cu răbdare… nu aşa, de azi pe mâine!…”  Vezi, prietene, nu există oameni buni.

HERR DOKTOR: Cum aşa?

HERR DIREKTOR: Nu-i om bun să nu fie fioros atunci când îl doare măseaua… Da´ nu există nici oameni răi-răi, dacă nu sunt schilozi minţii!

HERR DOKTOR: Ei, na! Cum să nu fie răi, fie din născare, fie ajunşi?

HERR DIREKTOR: Nu-i om rău să nu greşească din când în când şi să nu facă şi-un bine… Chiar dacă-i pare rău la urmă…

HERR DOKTOR: Asta… cam aşa e.

HERR DIREKTOR: Să nu-ţi stric surpriza la teatrul ce l-ai avut mai devreme, cu fie-miu! Auzi, să-ţi spui drept? Aflasem de multicel nebunia lui Matei, de cununia ce-o să facă cu baba, dar tot speram că-i minciună. Ea e o femee bună-n suflet, de altfel… Am întrebat şi eu ş-am aflat…

HERR DOKTOR: Măcar dacă.i bună lainimă, să-l mai lumineze şi pe el, că prea-i crâncenat…

HERR DIREKTOR: Oamenii sunt ori, răi-buni, ori buni-răi, ca… personajele lui Caragiale. La noi, numai răposaţii sunt magnifici: „despre morţi, numai de bine”, nu-i aşa?

HERR DOKTOR: Ba chiar aşa-i!

HERR DIREKTOR: Şi să vezi cât de bine va scrie până la urmă Istoria despre ticăloşii noştri guvernanţi de astăzi, după ce micimea zilelor astea se va uita şi se vor cerne lucrurile rămase bine… (cuvintele reverberează în difuzoare) Ştii ceva, Herr Doktor? Abia aştept să mor, să văz ce frumos or vorbi şi de mine…

HERR DOKTOR: Puşchea pe limbă, maestre! Dacă veneai la jubileu, vedeai ce-or să spună şi peste o sută de ani! Românii or să râză de ei în pesele dumitale şi-or să crează că râd de alţii.

HERR DIREKTOR (din nou, reverberaţii în amplificare): Hei, aşteapt-un pic şi-ai să vezi cum am să pot exclama dară: „Mor, deci exist!” Deci, în sfârşit, exist…

EPILOG

Se întunecă scena complet. O femeie în negru vine cu o lumânare aprinsă, o lipeşte după un arlechin, lumina ei pâlpâitoare aruncând umbre delicate. Fond sonor discret de, totuşi, romanţă: i-ar fi plăcut celui dispărut! Pe fundal sunt proiectate imagini de epocă, alb-negru, cu o paradă bogată, poate chiar de la o mare înmormântare, cu cai împodobiţi, mulţimi şi militari în uniforme de gală.

VOCE DE BĂRBAT: …„prietenii lui cei mai apropiaţi (…) pleacă la Berlin ca să ia dispoziţii pentru aducerea în ţară a rămăşiţelor marelui scriitor. Corpul nu poate fi adus însă imediat în ţară, deoarece trebuie îndeplinite formalităţi diplomatice, iar ministrul plenipotenţiar al României în capitala Germaniei e tocmai pe punctul de apleca în concediu. El telegrafiază soţiei marelui dispărut: „Amânaţi tranferarea rămăşiţelor defunctului vostru soţ, fiind nevoit să plec în concediu”.

VOCEA ALEXANDINEI CARAGIALE: „Ce se face, ce se hotărăşte cu acel nenorocit care zace, părăsit şi uitat de toţi într-un cimitir strein? Această întârziere mă zdrobeşte, asta nu e viaţă, acest martiriu nu mai pot suferi (…) Păzitorul cimitirului [Schonenberg] m-a întrebat dacă într-acel coşciug zace vreun esilat politic. Am răspuns: nu, e un român”…

ALTĂ VOCE DE BĂRBAT:  …”Prin gazete se cere, în mod repetat, îndeplinirea formelor diplomatice şi lumea e nerăbdătoare. În cele din urmă [, după luni de zile], se răspândeşte în capitală vestea că rămăşiţele pământeşti ale maestrului au sosit. Nimeni însă, nici chiar guvernul, nici prietenii, nu fuseseră pregătiţi pentru aceasta. Prin ziare îşi face loc svonul că <>, că vagonul <>”. Au nu-i asta curată tragi-comedie? Familia desminte această odisee… poate din teama penibilului.

ALTĂ VOCE DE BĂRBAT: …„peronul era pustiu; <<în capătul de sus al gării, în faţa comisariatului, un vagon roşu, lung, cu uşa plumbuită, cu inscripţia Breslau pe ea, sta singur, părăsit de maşina care-l adusese. În faţa lui nimeni.>> (…) Sosesc în sfârşit câţiva ziarişti, apoi vreo doi, trei admiratori ai marelui dispărut, în prezenţa cărora sicriul e coborât din vagon. (…) Tristul şi singularul convoiu porneşte, dar pe drum gazetarii şi admiratorii se retrag, mai ales că începuse să plouă”… În urma carului funebru, „cu ochii înnecaţi în lacrămi, păşeşte un singur om: actorul Iancu Brezeanu!” Aducând cu el rolurile, căci era cel care jucase pe Cetăţeanul turmentat din „O scrisoare pierdută”, pe Nae Ipingescu din „Noaptea furtunoasă” şi pe Ion din „Năpasta”…

VOCE DE FEMEIE: La Bellu, funerariile au fost impunătoare…

 

La rampă, copii cu ziare se încurcă printre ceilalţi figuranţi, strigând. „Citiţi: a murit Caragiale! A murit Caragiale!” Unii întorc puţin capul, alţii îşi văd de drum, dar ies cu toţii, fără să cumpere vreun ziar…

Filmul proiectat se întrerupe, rămâne doar lumânarea arzând. Femeia suflă în lumânare. Întuneric şi muzică de Grieg, ca să-i placă de acolo, de Sus…

Lumina se aprinde din nou peste scena goală. Ieşire la aplauze pe muzică triumfătoare de fanfară, actorul care îl joacă pe Caragiale nu va ieşi însă la aplauze… Ceilalţi actori vor aduce, când (dacă) el va fi chemat de public, taboul actorului în rol…

Sfârşit

SURSELE MELE, DOAMNELOR, DOMNIŞOARELOR ŞI DOMNILOR:

În încercarea de a evoca într-un mod cât mai exact firea, caracterul, interiorul secret al personajului Caragiale, am folosit, printre sursele de informare:

* „I. L. CARAGIALE”  /  SCRISORI ŞI ACTE, studii şi documente”, Editura pentru Literatură, 1963 – ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Şerban Cioculescu.

* „VIAŢA LUI I.L. CARAGIALE”, de Şerban Cioculescu – Editura Minerva Bucureşti, 1986.

 * Şerban Cioculescu: „Scriitori români contemporani/ CORESPONDENŢA DINTRE I. L. CARAGIALE ŞI PAUL ZARIFOPOL (1905 – 1912)”, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1935.

* „VIAŢA LUI MIHAI EMINESCU”, de George Călinescu – Editura CARTEX Bucureşti, 2005.

* „CARAGIALE/ Tragicul destin al unui mare scriitor”, de B. Jordan şi Lucian Predescu  – Editura „Cugetarea” P. C. Georgescu – Delafras, Bucureşti, 1929.

* „MĂRTURII… Eminescu *  Veronica Micle”, de Augustin Z. N. Pop – Editura Tineretului – Agenţia „Litera” – Societatea „Vasile Alecsandri” a prietenilor cărţii din Moldova, Chişinău, 1989.

* „ATUNCI CÂND VEACUL SE NĂŞTEA…”, de Ion Bulei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990.

 * „DINTR-UN SECOL DE VIAŢĂ”, de Cella Delavrancea – Editura Eminescu, Bucureşti, 1987.

 * Barbu Cioculescu – din Studiu introductiv la „Craii de Curtea – Veche” de Mateiu I. Caragiale, Editura Nemira 2008.

 * Ioan Slavici – „AMINTIRI/ EMINESCU – CREANGĂ/ CARAGIALE – COŞBUC / MAIORESCU” – Editura Cultura Naţională, 1924.

NOTĂ: Licenţele autorului – revolta împotriva montărilor în limba franceză avusese loc cu şase ani înainte;  căsătoria lui Mateiu I. Caragiale cu Marica Sion va avea loc abia la 11 ani după moartea lui I. L. Caragiale; gălăţenii s-au adresat doar în scris lui Caragiale, oferindu-i loc pe lista pentru Cameră; masa de brad a fost primită de fapt de către dramaturg ceva mai devreme şi în ţară.