Carnet de drum. Însemnări din Malta şi Sicilia / Cristian Florea

DSC01334

Prima zi. După ceva mai mult de două ore de zbor, coborâm pe “Malta International Airport”. Spre surprinderea noastră nu e mai cald decât la Bucureşti. Drum spre hotel. Vom locui în staţiunea Qawra (“Aora”) din nord-vestul insulei principale. În afară de aceasta, din arhipelag mai fac parte Gozo, Comino şi Cominetto, alte câteva stânci. Pe fereastra autocarului văd o mare de case cubiforme, între care multe clădiri vechi, din piatră galbenă. Toată Malta este construită din această piatră galbenă, un calcar grezos cu globigerine, după cum ne informează ghidul nostru, Ianoş, un ungur pe cinste din Miercurea Ciuc, tobă de carte. Pe acoperişurile-terasă rar vezi vreuna care să nu aibă rezervorul de apă şi panoul solar. Caut cu aviditate vegetaţia – primul semn al intrării în alt colţ de lume. Pini-umbrelă cu trunchiurile contorsionate; palmieri de 15 metri cu trunchiul subţire. Din loc în loc, câte o dracena cu trunchiul gros care se desface ca o mână cu degete grăsuţe, ca nişte cârnăciori, în ramuri “ciufulite” de smocul de frunze din vârf. Şi peste tot, tufe de oleandri înfloriţi, roşii, roz şi albi.

Câmpuri agricole de tip “enclosures”: parcele împrejmuite cu garduri scunde de piatră („muria secca”) sau prin aliniamente de cactuşi cunoscuţi la noi sub denumirea “limba-soacrei”, dar la o scară mult mai mare. Culturi arse de soare, pământ roşcat, “terra-rosa”. Apa e principala problemă a insulei, şi aşa cum fiecare casă are rezervorul ei cilindric de apă, pe câmp, din loc în loc sunt bazine paralelipipedice din piatră în care se strânge apa de ploaie şi se redistribuie prin sistemele de irigaţii “cu picătura” la rădăcina plantelor. Am văzut culturi de ovăz deja coapte, în curs de recoltare, de ceapă, dovleci, căpşuni. Mare respect pentru încăpăţânarea cu care se face aici agricultură în pofida condiţiilor vitrege. Vara, din mai şi până în octombrie, nu plouă aproape deloc. În schimb, iarna e ploioasă.

Numele Maltei. Sunt două etimologii luate mai des în considerare: “maleh”, în feniciană înseamnă refugiu, fiind înrudit cu “malet”, care înseamnă rai. Navigatorii fenicieni au făcut din ea un punct de popas, un punct de sprijin în peregrinările lor de-a lungul şi de-a latul Mediteranei. Potrivit celeilalte variante, numele ar proveni de la “Melita” (miere), creşterea albinelor fiind una din ocupaţiile arhaice ale locuitorilor insulei. Ca întotdeauna, grecii, în efortul lor de raţionalizare, o dau în bară: Herodot explică denumirea prin culoarea gălbuie ca mierea a stâncilor, aşa cum se văd din larg – ceea ce ar fi însemnat ca toate insulele cu faleze din rocă gălbuie să se numească Melita!

Seara, în satul pescăresc Marsaxlokk (“Marsaşloc”), în capătul celălalt al insulei (marsa = port). Etimologie frecventă în Mediterana: tot aici mai este şi localitatea Marsaskala, apoi Marsala în Sicilia, Marsilia în sudul Franţei. Au lăsat urme fenicienii…Sute de bărci pescăreşti se leagănă în golf, multe din ele şalupe cu cabină. Cele patru culori tradiţionale ale bărcilor malteze: albastru, galben, verde şi roşu. Pe botul bărcilor sunt pictaţi doi ochi, “ochii lui Osiris”. Barca “vede” drumul spre un banc bun de peşti, cât şi drumul spre casă. Cină cu specific pescăresc la o terasă. Dar nu pot sta locului, mă ridic mereu şi mă plimb pe cheu, fascinat de legănatul continuu al bărcilor. Nu-mi dau seama de ce se leagănă, nu sunt valuri, poate doar o hulă de adâncime. Fac poze, înregistrez o scurtă secvenţă, mă îndepărtez câteva sute de metri să privesc catedrala văzută fugitiv pe fereastra autocarului. Chiar şi în târguşorul ăsta modest, biserica este o capodoperă artistică.

Maltezii sunt pe străzi şi pe terase. Stau la taclale, beau, mănâncă sau se plimbă. E trecut de miezul nopţii când ajungem la hotel.

A doua zi. Drum spre Mellieha, în extremitatea nord-vestică a insulei, să vedem satul-butaforie în care s-a turnat musichall-ul „Popeye marinarul”. La ora prânzului, baie în golful învecinat, Golden Bay, pe o plajă amenajată cu nisip adus de aiurea şi aşternut deasupra plăcilor de beton – dar nu-ţi dai seama dacă nu eşti avizat. Valuri neînsemnate, dar câtă forţă îşi trag din unduirile largi ale mării! Apa e relativ rece, dar nu „taie”. E mult mai sărată decât la noi, îi simt gustul cu buzele şi cu ochii, căci mă scufund şi mă zbengui în voie, bucurându-mă de această primă baie în Mediterana. Azi, cald. Încă la 4,20 dimineaţă, când m-am trezit să inspectez cerul plin de stele, am simţit cum se schimbase vântul, dinspre sud – răsuflarea Africii (Tunisia se află la nici 300 de kilometri).

Mai peste tot, pe unde trecem cu autocarul, străzi în lucru, rute ocolitoare, asfaltări, pietruiri, lărgiri, adăugări de benzi sau piste. (Maşinile circulă pe stânga, ca în Marea Britanie). În Malta se construieşte „în draci”: totul se repară, se renovează, se extinde, se înlocuieşte: drumuri, parcuri, grădini, muzee, hoteluri – chiar şi în al nostru auzim, de dimineaţa şi până când vine autocarul să ne ia, sfredelind pickhammerele şi bormaşini lucrând la greu. Probabil că toţi vor să profite din plin de fondurile structurale (Malta e stat membru din 2004). O curiozitate arhitectonică este aceea că multe locuinţe sunt lăsate intenţionat neterminate, doar cu stâlpii de rezistenţă înălţaţi pentru următorul nivel, sau în multe cazuri nici aceştia, cu un acoperiş provizoriu, pentru ca următoarea generaţie să poată ridica încă un etaj şi apoi încă unul. Asta ne aduce aminte că suntem pe o mică insulă, de numai 316 kmp, iar problema spaţiului se pune cu acuitate.

A treia zi. Oboseală, nervi, stress. Turismul ăsta de masă extenuează: nu pot ţine ritmul cu incursiunile astea care devorează „obiective” cu cadenţa atent calculată a unui mecanism bine reglat.

DSC00451

Valetta. Biserica Sfântului Ioan Botezătorul – magnifică, de cel mai strălucitor şi extravagant baroc. Picturile de pe pereţi şi de pe tavan, în trompe l’oeil. Arcuirea hemicilindrică a naosului, înalt. Pardoseala de marmură policromă, cu mozaicuri intarsiate, chenare complicate, semne tainice…Capelele dedicate fiecărei „familii” regale: spaniolă, olandeză, germană, franceză, portugheză. Aurul care poleieşte muchiile coloanelor, arcadele, chenarele tavanului casetat al capelelor, ovalul luminatoarelor. În sacristie, cam în partea centrală, unde este iconostasul în bisericile noastre, raze de lumină glorioasă se împrăştie în toate direcţiile sub forma unor tuburi din aur, din centrul cărora ţâşneşte victorios porumbelul alb al Sfântul Duh. Statuile. Ghidul ne atrage atenţia asupra felului în care artistul a vrut să pună în prim plan lucrarea Botezătorului: chiar şi Hristos îşi pleacă, umil, capul pe un umăr, sub vasul de apă în formă de scoică pe care Sf. Ioan, dominându-l prin statură, îl răstoarnă energic deasupra Mântuitorului.

Trecem în sala cu pânza lui Caravaggio, uriaşă, de 5,30 pe 3,60 metri. Aici nu avem voie să fotografiem. Ianoş, ghidul nostru, ne atrage atenţia asupra unor detalii interesante din viaţa pictorului. Caravaggio – suspectat de dedublare sau chiar de scindare a personalităţii (n-am înţeles de către cine, parcă de Freud). Viaţa lui de plebeu rebel, mistic şi temător faţă de o eventuală pedeapsă divină, dar înclinat totodată spre gesturi de frondă, cuvinte profanatoare, desfrânare cu prostituate. Clar-obscurul pe care l-a practicat, ar reflecta această fire contradictorie. Pe scurt, personalitate specific barocă.

O altă observaţie: arta barocă „a vrut să fie la fel de perfectă ca şi creaţia divină simbolizată de perlă – imagine a perfecţiunii şi totalităţii. Analogia: perlă = totalitate = unitate de contrarii, de unde atracţia artiştilor baroci pentru elementele antagonice, dornici să integreze şi să consilieze cele mai dificil de conciliat elemente. Problema e că „perla barroca” nu este sferică, ci asimetrică, alungită, cu imperfecţiuni. Şi tocmai asta este ciudăţenia ideii baroce.

Palatul Marilor Maeştri ai Ordinului Cavalerilor Ospitalieri ai Sf. Ioan. Tapiserii uimitoare, cât pereţii, cu peisaje care reflectă descoperirile geografice, Lumea nouă: Indiile, Africa, Americile. Peisaje şi animale exotice: lei, elefanţi, papagali…Povestea cu şoimul maltez plătit ca tribut papei.

Sala „şefilor de stat” ai Maltei (fostă colonie britanică, care şi-a declarat independenţa în cadrul Commonwealthului în 1964 şi independenţa deplină în 1974, când a devenit republică). Imediat sub tavan, fresce în ulei cu bătăliile împotriva flotei turceşti, aspecte din timpul marelui asediu din 1565; de asemenea, tablouri mari cu Marii Maeştri ai Ordinului şi cu toţi preşedinţii Maltei, iar pe acelaşi perete cu baldachinul de catifea albastră, sub care se află scaunul tapisat în aceeaşi culoare, pe care stă şeful statului la ceremonia de instalare în funcţie, portretul imens, cât peretele, al Reginei Elisabeta a II-a, tânără.

Grădinile Barraka, cu arbori frumoşi, havuzuri şi colonade arcuite, la doi paşi de un minister, de externe, parcă, de unde se deschide o panoramă superbă a golfurilor în jurul cărora s-a dezvoltat a înflorit salba de orăşele fortificate, îngemănate cu Valetta, şantierele navale, arsenalul, porturile. Terasa pe care au fost amenajate aceste grădini este suspendată la vreo sută de metri deasupra nivelului mării (şi am impresia că nu este decât acoperişul unei clădiri săpate în stânca falezei, cu mai multe niveluri). Dedesubt, pe o terasă intermediară, se vede „Saluting Battery”, 10-12 de tunuri frumos aliniate care supraveghează intrarea în port. În dreapta, trasă la cheu, o navă de război. Un dig lung de piatră închide golful principal, lăsând doar o poartă de intrare îngustă.

La întoarcere, în drum spre hotel, trecem prin două orăşele: mai întâi Mdina, a cărui „inimă” este „oraşul tăcerii”, o cetăţuie în stil maur, cu ziduri albe, străzi înguste cât să treacă un om. Case şi ziduri albe, labirint de străduţe în spirală, care ne poartă urcă până sus, pe ziduri, de unde se deschide o largă perspectivă către centrul insulei, cu relieful ondulat de văi şi coline. Interesant că aşezările noi s-au aciuat pe văi, unde apa ajunge mai uşor, pe când cele vechi s-au dezvoltat în jurul unor puncte de observaţie de pe înălţimi, pentru a putea supraveghea regiunea. Mdina este cel mai autentic şi integral conservat orăşel medieval din Malta. Are pe puţin o mie de ani, iar poziţia este de excepţie: privit de la depărtare, e ca o citadelă cocoţată pe un deal.

Urmează Mosta, unde se află a treia cupolă ca dimensiuni după Sfânta Sofia şi San Pietro din Roma. E închinată Sfintei Fecioare, iar faţada este străjuită de statuile apostolilor Petru, Ioan, Iacob, Filip…Intrăm. E imensă, decorată în sute de rombuleţe spaţiate care produc iluzoa optică a spiralelor ce se învârtejesc spre apex. (Acolo, ca la aproape toate bisericile baroce de aici, un cerculeţ vopsit în azur, iluminat de ultimele ferestruici deschise în ţuguiul cupolei, dă iluzia străpungerii spre adâncul cerului albastru. Nevoia de deschidere a lăcaşului de cult spre infinit a oamenilor din epoca Contrareformei…). La baza cupolei, un mare brâu albastru deschis, pe care stă scris, cu litere aurii: „MARIA VIRGO ASSUMPTA EST”. Călcăm cu sfială, slujba încă nu s-a încheiat. Afară, cumpărăm de la o patiserie un fel de pateuri calde din fidea, o combinaţie foarte reuşită, bună şi aromată, între budincă şi foetaj.

A patra zi. Prost dispus, trebuie să recunosc. Să „înghiţi”, într-o singură zi, o capitală, două orăşele, nu ştiu câte monumente şi biserici, e obositor şi lipsit de profit. Nu ai timp să percepi acea îmbogăţire spirituală care survine când poţi examina în tihnă lucrurile demne de a fi admirate atunci când îţi ies în cale fără să fii presat de program, bătând străzile şi privind oamenii, fără să ocoleşti nici locurile banale, urâte sau mondene. Surpriza şi bucuria, atunci când descoperi ceva frumos, sunt cu atât mai autentice. Aşa, suntem „paraşutaţi” de la un obiectiv la altul de parcă am fi albine culegătoare de polen. Turism de tip „la cules de nectar”, sau „smântânirea oalelor”. Dar, nu suntem, la urma-urmei, în Insula Albinelor?

Trezit la şase dimineaţă. Iar s-a schimbat vremea. Aer răcoros. Autocarul ne duce în golful geamăn al Valettei, unde vizităm Birgu, „citta vittoriosa”. Este cetatea care a rezistat marelui asediu otoman de la 1565, când Soliman Magnificul încerca să prindă Europa în cleşte: ofensivă terestră pe direcţia Vienei, concomitent cu încercarea de a pune mâna pe acest punct strategic din Mediterana, care supraveghează toate rutele navale. A mobilizat o flotă uriaşă care a bombardat luni de zile insula, care începea să cedeze (turcii începuseră să ia cu asalt zidurile Valettei şi ale fortăreţelor de avanpost), dacă nu ar fi intervenit un om providenţial, Marele Maestru al Ordinului Ioanit, Jean de la Valette, care prin exemplu personal de curaj şi prin inteligenţa distribuirii forţelor şi a lucrărilor de întărire ordonate în anumite puncte ale zidurilor, a reuşit să reziste, până la sosirea flotei spaniole.

La început o aşezare de piraţi şi de ţărani săraci, care locuiau în colibe ca-n Africa, este transformat de Cavaleri într-un punct fortificat. Găsim orăşelul în plină sărbătoare, se celebrează data când a ieşit victorios din lungul asediu. E zi de duminică şi orăşelul este pavoazat în flamuri roşii pe care scrie „Birgu, citta vittoriosa” („birgu” = aşezare din faţa unui castel). În timp ce urcăm treptele pe o străduţă îngustă, spre basilica Sfântul Laurenţiu, de undeva de pe o străduţă laterală aflată „sub noi” izbucneşte, puternic, fanfara – o melodie cu influenţe iberice, gen „Granada”, atacată cu aplomb, anvergură, amplitudine. Apar, de după un colţ, instrumentiştii, în ţinută de gală (pantaloni bleumarin, cămăşi şi caschete albe, fireturi), cu trompetele strălucind în soare. Dintr-o dată mă covârşeşte un val de emoţie. E prea frumos…Simt nevoia să sun acasă. În vânt, mult deasupra noastră, pe cupola catedralei, flutură drapelul maltez şi cel galben-alb al Vaticanului.

Urcăm pe străduţele înguste, în trepte şi ieşim într-o piaţetă – centrul oraşului. Lumea, doar ce-a ieşit de la slujbă. Bărbaţii s-au instalat la terase, joacă table şi beau vin sau bere. „Cisk” este marca locală de bere, pe care o întâlneşti în toată Malta. Am băut una, pe sete, şi mi s-a părut ok. Dar Ianoş al nostru zice că nu ar da „Ursus”-ul pe ea. Intrăm iar pe străduţe, şi mai înguste. Este modul în care cei de pe vremuri se apărau de căldură, instalaţia lor de „aer condiţionat”: ziduri apropiate, la doi paşi distanţă unul de altul, astfel încât să-şi ţină umbră reciproc, ferestre oblonite, rogojini care „dublează” uşile, finnd rulate deasupra intrării de seara până dimineaţa. Casa normandă, veche de opt secole. Dubla arcadă „romano-gotică” sprijinită pe o subţire, elegantă coloană în stil maur.

Spre Hagar Qim (Agiar’im) şi Grota Albastră, în sudul insulei. Structura megalitică circulară pierde mult prin copertina care o protejează, nu de mult timp, – o calotă din pânză cauciucată albă întinsă pe o structură din metal şi lemn, cu întinzători. Totuşi, impresionante blocurile de piatră fasonată, „plombate” cu monoliţi neşlefuiţi, din piatră poroasă, ca nişte imenşi incisivi cariaţi. Basorelieful în spic de grâu pe un cub de piatră dinăuntrul împrejmuirii.

…Trecem de satul Zürieq, care înseamnă „azur”. Locuitorii, spune ghidul, ar fi diferiţi faţă de restul maltezilor: mai înalţi, mai spre tipul blond, cu ochii albaştri. Famlia tradiţională are mulţi copii. A cunoscut, ne spune, un pescar, în prezent foarte bătrân, cu cincisprezece copii, toţi băieţi! La o jumătate de milă de ţărm, printre tijele inflorescenţelor de agave, uscate, înalte de 3-4 metri, se zăreşte insula Filfla, o stâncă stearpă, cea mai mică din arhipelag. Aflăm că „filfla” înseamnă piper, tot din feniciană (compară cu germanul „pffefer”). Ar avea forma unei boabe de piper. Localnicii au o superstiţie legată de ea; cică nu-ţi merge bine dacă te uiţi înspre ea, de aceea evită să privească într-acolo. Înainte de a părăsi Malta, englezii au făcut exerciţii de tragere cu tunurile de pe navele de război, dislocând o parte a masei stâncoaase.

Grota Albastră. Coborâm spre debarcader unde mai mulţi barcagii se întrec în chemări, îmbiindu-ne care mai de care să urcăm în ”mahuna” lor. Cred că sunt pescari în restul timpului, dar îşi suplimentează veniturile luând turişti până la Grotă şi înapoi – o plimbare de jumătate de oră. În orice caz, îşi iau treaba în serios: motor performant, veste de salvare, vopsea nouă. A, şi funcţia de ghid, de altfel, sumară: uitaţi-vă acolo sau dincolo. Ieşim din golf şi ţinem nu prea departe de ţărm, dublând faleza la o oarecare distanţă. Prora bărcii despică frumos valurile albastru-cobalt, plin, pur, de o limpezime rară. Briza normală, adică destul de tare, asigură balansul plăcut al bărcii şi plimbă norii albi pe seninul cerului. E o plăcere să respiri aerul atât de curat. De după un pinten al falezei apare Grota: o mare spărtură surplombată în faleza stâncoasă, formând o dublă o arcadă, în unghi, ce se sprijină pe un picior gigantic de piatră – ce a mai rămas din loviturile necontenite ale talazurilor. Sub bolta de piatră, barcagiul ne atrage atenţia la culoarea turqoise a apei, de la nisipul de un alb strălucitor de pe fund. Nu ne vine să credem că apa are vreo şapte metri, atât de clară este, avem impresia că am putea atinge fundul cu mâna. Trece şi o meduză mică.

Ne întoarcem, după ce călăuza noastră ne poartă prin labirintul de stânci, grote mai mici şi pilaştri de piatră. Ajunşi pe ţărm, tragem la o cârciumioară unde bem o bere împreună. Două perechi, în grupul nostru: Dana, cu care intru în vorbă şi aflu că e gălăţeancă, cu părinţi pe Bucureştii Noi, dar care studiază de câţiva ani în Bucureşti, şi prietenul ei Alexandru. Cealaltă pereche, doi graşi joviali, Mihaela şi, parcă, Sorin. Ciocnim paharele şi imortalizăm acest moment special – cine ştie dacă şi unde ne vom revedea?

A cincea zi. Sculat la 4,10. Autocarul ne duce în port. Încă de la hotel începuse ploaia, parcă vrând să contrazică ceea ce toată lumea ştie, că vara nu plouă aici. Ploaie în regulă în timpul traversării cu „feribotul”, de fapt, catamaranul „Jean de la Valette”, cel mai mare şi mai rapid din Mediterana, se zice, comandat la şantiere navale din Australia. Poate atinge 36 de noduri, dacă am înţeles bine, adică 50-60 km/h! Dar cred că navigăm cu ceva sub 50, pentru că 90 de kilometri despart Malta de sudul Siciliei, pe care îi străbatem în două ore şi câteva minute. Foarte elegant, cu fotolii individuale, bar (pentru bună dispoziţie, mi-am luat un strop de Hennesy – numai 4 euro!). Instructaj video pentru folosirea vestelor de salvare şi alte informaţii utile, pe una din plasmele din salonul de pasageri de la prova. Părăsim portul pe o ploaie tot mai deasă, la ivirea zorilor. Apa şiroieşte pe hublouri.

Tangaj uşor pe marea pe care se văd berbeci mărunţi în prima parte, după care dispar. Cred că am trecut de ochiul ciclonului. (Aseară, la Telegiornale, văzut ruperea de nori din nu ştiu ce regiune în Sicilia). Lăsăm norul întunecat la tribord şi ne îndreptăm către o geană de cer senin. Două nave în zare, una mai aproape. La 7,40 se vede ţărmul Siciliei, o linie de coastă în pantă urcătoare spre est.

Autocarul ne preia imediat. În jumătatea de oră „debarcăm” în orăşelul Noto, „la citta barroca”. Iarăşi mă surprind plăcut observaţiile foarte juste ale lui Ianoş, care demonstrează studiu serios, aprofundat. Contrastul, categorie a barocului, prezent în peisajul urban, exterior din Noto. Chiar şi o simplă plimbare îţi dezvăluie caracterul lui baroc: pavajul negru, din lespezi de bazalt – clădirile albe. Forma oblongă, cercul transformat în elipsă reprezintă încă un element simbolic specific barocului. Or, aici, în Noto, nava bisericii Santa Chiara are formă ovală, rarissimă, dacă nu unică printre lăcaşurile creştine.

Trecem pe sub un portic.  O clasă de copii gălăgioşi, veniţi să viziteze şi ei orăşelul, în uniforme roşii. Nu prea dau atenţie explicaţiilor profesoarei. Râd tot timpul şi sunt puşi pe şotii. Urcăm, împreună, pe una din străzile centrale. Pe margini, vânzători ambulanţi cu tot felul de suveniruri. Observ că, spre deosebire cei de prin alte părţi, aici se deplasează cu toată marfa  aşezată pe un soi de spalier ambulant acolo unde e grupul de vizitatori mai numeros. De pe margine, unul face un pas spre mine, cu un mic papagal verde. Îmi face semn că-l pot lua în palmă. Întind palma şi, într-adevăr, mica pasăre trece în palma mea şi se lasă mângâiată. I-o înapoiez şi trec mai departe. Italianul, un bruneţel cu aspect de şmenar prizărit, vine după mine, cu glas rugător: „Una moneda, prego!”. Îi întind 20 de cenţi şi pleacă mulţumit.

Biserica Sfintei Treimi, cu „încifrarea” hramului în elemente stilistice. Astfel, faţada este împărţită în trei „etaje” sau registre simbolice diferite: străjuite de coloane dorice în primul, ionice în al doilea, corintice în al treilea. Ei, şi chiar îna ceastă zonă centrală, în sfidarea legilor arhitecturale şi de estetică urbană, a venerabilelor clădiri de patrimoniu naţional, un grangure mafiot „şi-a tras”, fără nici o aprobare, un „palazzo” de neam prost – aşa cum fac şi la noi baronii locali. Şi asta având grijă să aibă cu un etaj mai mult decât Palatul Ducal, aflat alături, ca să se vadă cine e şeful.

Pe o stradelă perpendiculară pe cea principală, care urcă spre dreapta în trepte, o expoziţie de flori. Stradela este acoperită integral cu flori, în diferite modele. Urcăm de-a lungul ei. Spre capătul de sus, figura lui Salvador Dali, cu mustăţile lui celebre, din flori.

Alergăm mai departe printre livezile de lămâi şi măslini care se ţin lanţ. Lămâile, galbene, mari, strălucesc prin coroana copacilor. Ici-colo câte un portocal. Şoseaua coteşte, lăsând varianta către Siracusa pe dreapta. Acum defilăm paralel cu marginea abruptă a unui podiş calcaros. Intrăm pe o autostradă: sensurile se separă complet: altă şosea, paralelă cu a noastră, dar despărţită prin câţiva metri. Începe o serie de viaducte şi tunele – ultimul, de peste un kilometru. Tunelurile sunt tuburi de beton tăiate oblic la capete. În zare se profilează Etna, sub forma unui con larg obtuz. Începem să urcăm în serpentine. Apar păduri mixte, de pin, mesteacăn, şi, cred, carpen.

Ginestra – arbust pionier, prima plantă, care împreună cu smocurile roz de valeriană, se instalează pe lava răcită. Are aspect de cătină sau tamarisc, cu coaja galben-verzuie şi frunze aciculare, lungi şi moi, în genul acelor arbori cu crengi unduitoare pictaţi de Van Gogh. Etna, în prezent de 3347 metri (acum un secol era cu cca. o sută de metri mai scund), creează, pe măsură ce urci, trei etaje cu peisaje distincte:

  • Regione pedimontana, la poale, până pe la 500-700 de metri, bine populată, cu livezi şi câmpuri cultivate. Particulele de cenuşă vulcanică, conţinând compuşi ai fierului şi magneziului, face solul, care are o culoare negru închis, deosebit de roditor, de aceea locuitorii continuă să populeze masiv această zonă, în pofida distrugerilor majore suferite cam la fiecare generaţie;
  • Regione boschiva, cu păduri de stejar şi conifere, iar mai sus cu arbuşti;
  • Regione desserta, aproape lipsită de viaţă, pentru că de la 1800-2000 de metri se intră în împărăţia lavei şi a straturilor de zgură depuse în urma erupţiilor.

Sicilia a fost folosită ca „teren de încercare” pentru plantele aduse de iezuiţi din Americi: fasole, dovleac, arbore de cacao, porumb, trestie de zahăr, ananas – un fel de grădină botanică a Imperiului lui Carol Quintul.

Etna (< aitos = flamă, flacără, scântei) este cel mai activ vulcan european, cu o reputaţie bine stabilită din vechime. Suprafaţa muntelui – cam cât a Londrei. Are trei cratere principale, permanent active. Activitatea curentă: trâmbe de fum, trepidaţii, emanaţii de gaze etc. Erupţii de amploare obişnuită cam la trei ani, iar evenimente majore la 70 de ani o dată. Trei cratere subterminale deschise în secolul trecut, în afară de cel principal, străvechi. Craterul „Boca Nova” – deschis în 1967. În afară de acestea, s-au mai format (şi se formează mereu, după care unele se înfundă) 250 de cratere „efemere” deschise pe toată suprafaţa. Ianoş ne explică cum să distingem tipurile de lavă după perioada în care s-a depus: lava nouă are un luciu proaspăt, grăsos, pe când cea veche este mată, de un negru mai şters, înspre gris-fer.

Vizităm craterul Silvestri, la 2000 de metri: zgură neagră, zgură roşie, lapili şi bombe răcite şi crăpate în aer. Frig, bate vântul, ne-am luat geci, sau ce am avut mai gros la noi. Facem turul unui crater micuţ, în jurul căruia sunt alte câteva, adventive. Aleg două-trei bucăţi mari de zgură pentru colecţia mea de roci, mă fotografiez lângă un bolovan roşu. În depărtare, spre sud-est, se zăreşte oraşul Catania, iar spre nord, povârnişul greoi, de zgură neagră, continuă până în vârf, învăluit parţial în nori. Petecele de zăpadă încep cam cu cinci sute de metri mai sus. Există o telecabină care ne-ar putea duce la o altitudine şi mai mare, dar nu avem timp.

13,15. Părăsim Etna. Coborâm în serpentine şi admirăm încă o dată tufărişurile compacte de Ginestra de pe coastele muntelui. Ajungem din nou în regione pedimontana, la căldură, unde leandrii sunt în floare.

Popas la Zaffirana, „citta del miele”. Suntem aşteptaţi, într-un fel de pensiune agroturistică, la o degustare de miere, măsline, brânză, ulei de măsline şi de vin. Spre surpriza noastă, proprietarii au angajat ca vânzătoare nişte fete din România. Probabil ruta acestei excursii este bine popularizată agenţilor de turism. În boluri mici, cu spatule alături, 8-9 sortimente de miere, dacă nu mai multe: de portocal, de lămâi, de eucalipt, cimbrişor, nu mai ştiu câte altele. Arome nemaipomenite, nu ştii ce să alegi. Cumpărăm de toate: şi miere, şi ulei de măsline, unii îşi iau vin şi chiar diverse sosuri pentru salate. Aleg un borcănel cu miere de eucalipt – are uleiuri volatile mentolate, care desfundă căile respiratorii. Trecem în salonul cu măsline, ulei de măsline şi vinuri. Ne aşteaptă diverse soiuri de vin. Gustărim din fiecare, luăm câte o măslină; fiecare este preparată după altă reţetă: cu ardei iute, cu rosmarin sau diferite condimente. Alergăm de la unul la altul, îmbiindu-ne cu cutare sau cutare sortiment.

Uleiul de măslime, ne explică sfătosul Ianoş, se presează în primele trei săptămâni din septembrie. În 48 de ore de la culesul măslinelor, uleiul trebuie stors. Temperatura exterioară nu trebuie să depăşească 270C. Din prima presare la rece, şi cu mijloace exclusiv mecanice, se obţine uleiul „extravirgin”. Acesta nu depăşeşte 6% din toată producţia. Culoarea lui, înainte de filtrare, este auriu-verzuie, uşor tulbure, şi gustul are ceva „ierbos”. Revoltător este că legislaţia permite ca pe sticlă producătorul să scrie „extravirgin” chiar dacă uleiul numit pe bună dreptate astfel nu reprezintă decât o mică fracţiune din tot amestecul! Astfel că, dacă pe sticla cumpărată la market scrie „extravirgin”, nu înseamnă că tot conţinutul este rezultat din primă presare: există şi a doua presare, a treia, a patra…Fără să amintim de procedeele care implică folosirea unor substanţe care să stimuleze extracţia uleiului. (Asta în afara sticlelor pe care este specificat expres că a rezultat din prima presare). Cele mai slabe calitativ sunt uleiurile „sansa”, în care se amestecă puţin ulei de măsline propriu-zis, cu cel rezultat din presarea cojilor şi a sâmburilor. Practic, este un ulei din sâmburi şi „borhot” de măsline.

Bucătăria siciliană, ca orice bucătărie a omului sărac de altădată, este foarte inventivă. Este bazată pe principii simple: un singur gust principal, la o masă, şi două sau maximum trei gusturi secundare, inclusiv cele date de sare şi piper. (Francezii ar fi în stare să-ţi armonizeze 13-14 gusturi la o masă). Dimineaţa, o cafea: cafeaua, de fapt, pentru că este luată cu tot dichisul şi după tabieturile fiecăruia. Este însoţită de gustări simple, frugale: câteva o măsline, nişte bruschetta, sau o felie de pâine cu dulceaţă. La prânz, o salată mixtă. În schimb, cina este masa principală, la şase sau şapte seara, când se reuneşte toată familia acasă. Masă bogată, cu multe feluri, aşezate frumos pe farfurioare. Chiar dacă nu mânănci din toate, le guşti ca să te hotărăşti cu ce continui. Ce ai în farfurie trebuie să îndeplinească obligatoriu două condiţii: să fie proaspăt şi de cea mai bună calitate. De exemplu, peşte şi legume cumpărate nu mai devreme de dimineaţa respectivă, fructe şi plante aromatice culese chiar atunci din grădină.

            …

De aici la Taormina nu mai facem mult. Coborâm, în continuare, ocolim un clin al muntelui şi dintr-o dată vedem marea. Marea şi oraşul, aşezările care se întind între poala muntelui Etna şi golfurile largi, cu apă azurie. Când autocarul intră pe şoseaua strâmtă care se strecoară în pantă, printre vile şi case de vacanţă de-a lungul ţărmului înalt, ni se taie respiraţia: golfuri cu nisip albicios şi insuliţe stâncoase împodobite cu arbori verzi şi inele de spumă albă care trec în degradeu către albastrul verzui al apei…Ni se pare că visăm.

            „Taormina” – pe muntele Tauros, aşezată între „coarnele” taurului, adică în şaua dintre două dealuri. Amestec ameţitor de stiluri: grec, roman, maur, aragonez…Dar se simte duhul vechilor oraşe din Magna Grecia, cu teatru în aer liber, porticuri, grădini, vile… Ce avem de văzut: Palazzo Corvalla, cu ziduri romane, teatrul vechi, biserica celor tei religii, Giardini della Taormina – de la Porta Messina spre stânga. Timpul cam scurt. Aleg teatrul grec, pe un soare orbitor. Biletul costă opt euro. Coadă destul de mare la intrare. Înăuntru e plin de grupuri. Mă plimb vreo două ore printre gradene şi coloane, caut unghiuri bune pentru a „prinde” în fotografie cercul amfiteatrului, dau roată coronamentului. De aici, de sus, spre nord-vest, se vede un golf „strâns” de un pinten stâncos, iar în zare, ţărmul stâncos al Calabriei. Până la Messina ar mai fi vreo sută de kilometri sau nici atât. Spre sud-est, cele două golfuri separate de o limbă de nisip şi, pe fundal, Etna, „Prinţesa Siciliei”. Păcat că soarele stăluceşte chiar din direcţia lui; fotografiile vor ieşi în contre-jour.

…Taormina: un vis al mării, al pietrei, al solului roditor, al luminii, al zeilor, al lui Dionysos şi al lui Apollon, al nimfelor vegetaţiei, grotelor şi izvoarelor, al Muntelui Etna, făurăria lui Hefaistos…Nu-mi găsesc cuvintele.

Cobor. E o după-amiază târzie şi „fac”, dus-întors, strada principală a oraşului, plină de turişti, dar şi de localnici. Case vechi, balcoane în stil meridional, pline cu flori, biserici, monumete…Nu mă mai simt în stare să intru. Ameţit de soarele orbitor, dar şi de paharul de vin roşu de la prânz. Ospătat pe terasa Bella Blue, recomandată de Ianoş. Un adevărat regal – felie de peşte-spadă la grătar. Când i-am lăsat un ciubuc piccoloului, un puşti, a început să cânte de bucurie.

…Şase seara. Părăsim Taormina. Din autocar mai arunc o privire asupra celor două golfuri gemene cu apă azurie, în limpezimea căreia se văd volute molatice de suspensie albicioasă, ca şi cum nimfele ar fi turnat lapte în mare. Acoperişurile cărămizii înecate în verdeaţă. În fund, spre sud-est, povârnişul greoi al „Prinţesei Negre”.

DSC01108

Înapoi la Pozzallo, de unde ne îmbarcăm iar pentru Malta.

A şasea zi. Luăm feribotul de la Xemxija (Şemşia) către insula Gawdes (Gozo). Se zice că aici ar fi stat Ulysse vreme de şapte ani, în mrejele nimfei Calypso. A doua insulă a arhipelagului, 67 kmp. Gawdes < gaudes < gaudos = botul bărcii, în feniciană. Vezi vechile porturi Gades. Cadiz e unul dintre ele. Având surse de apă, ceva izvoare, producţia agricolă este mai mare şi mai diversificată. Prânzim lejer, cu peşte, în Golful Nimfelor. Înainte de asta, vizitat basilica Ta Pinu („a lui Filip”), dedicată Fecioarei, cu o icoană făcătoare de minuni, care îndeplineşte dorinţele. Pe un formular pretipărit, poţi bifa căsuţele care corespund dorinţei tale: „for a sinless life”, „for family health”, sau „to find the God”. Stâlpii din lemn ai baldachinului, de culoare maro închis, spre negru (abanos?), decoraţi cu hexagoane, în interiorul cărora, pe fond auriu, se repetă 5-6 imagini simbolice, sculptate în acelaşi lemn: un căţui, o semilună, o stea, un potir, o roză…Maltezii sunt foarte religioşi, catolici cu toţii, cu excepţia unei mici minorităţi protestante şi musulmane (există şi o moschee).

Apoi Citadella, un orăşel-cetate în stil arab, cocoţat pe un vârf de deal, ca şi Mdina, de unde se deschide o panoramă asupra insulei. În fine, basilica Sf. Gheorghe, care rivalizează în bogăţie şi strălucire cu catedrala Sf. Ioan din Valetta, dar este mult mai mică. Stâlpii curbaţi, torsionaţi în spirală, tipic baroci ai baldachinului şi bogăţia decoraţiunilor. Iar când priveşti în tavan, ţi se pare că se deschide cerul, pe care plutesc făpturi divine. La ieşire – rămăsesem în urma grupului – se apropie de mine o doamnă în vârstă şi mă întreabă dacă înţeleg engleza, apoi de unde venim. Îi spun. „You are orthodox, aren’t you?” Încuviinţez. Mă întreabă dacă la noi lumea merge la biserică. „O bună parte, da”, îi spun. „„But are you going to the church on Sunday, too?” „Sometimes”, îi răspund. „Why, Sunday is the day of the Lord!” „I know, but…, I have no enough time”. „Pitty, try to go to the church every Sunday! You see, the orthodoxe church and the catholic churh are sisters”. Mă înclin, îmi zâmbeşte şi ne despărţim.

Fereastra Albastră, din staţiunea Dwejra. Uriaşă arcadă de piatră rămasă în urma prăbuşirii tavanului unei cavităţi măcinate de talazurile care bat necontenit ţărmul. Faleza cade perpendicular în mare. Vântul. Valurile. Piatra pe care călcăm, ca un pavaj natural modelat pe alocuri, de apa sărată, în alveole „fagure”.

Ziua plecării. Decolăm. Avionul, ca şi la venire, un Airbus 320 al Air Malta, cu capacitate între 140 şi 180 de pasageri, se lasă uşor pe o aripă, ca să putem admira încă o dată insula. Privelişte de neuitat: terenurile parcelate pe dominantă de ocru, contururile poligonale neregulate ale orăşelelor alcătuite dintr-o puzderie de „broboane” mărunte, paralelipipedice, de un alb murdar, grupate în structuri complexe separate de tăieturi riguroase, dar fine. Văzut de sus, ansamblul aminteşte de casetele cu litere tipografice de plumb, sau, la o altă scară, de suprafaţa în „raster” a unui microcip. În două-trei minute suntem deasupra ţărmului. Cenuşiul-verzui al mării deasupra căreia plutesc trei ruloruri noroase, perpendicular pe linia scobită a ţărmului este ultima imagine din puzzle-ul de reminiscenţe vizuale din care s-a alcătuit acest colţ de lume.

Anunțuri

Despre argomin

ARGO: periodic cultural trimestrial fondat în anul 2015 la iniţiativa domnilor Codrin Vasiloancă, Cristian Florea şi Bogdan Silion, intelectuali şi profesori din Galaţi şi din Brăila.

  1. boogie2000

    Am citit pe nerasuflate jurnalul. Intr-adevar, asa cum ai anticipat, aduce mult cu notele de calatorie ale lui Eliade – unele fraza lapidare, lipsa verbului care da un aer stilistic nemaipomenit…Exista insa o puternica amprenta personala, regasita in micile desfatari, micile „vicii”, pe care doar prietenii le pot identifica. Se simte parca respiratia sacadata a calatorului, emotia estetica a turistului-geograf aflat in fata unui peisaj magnific (ca cel din Sicilia) sau langa o cladire plina de istorie. (m-a emotionat mult descrierea Taorminei, iar randurile despre aceasta+ochiul de expert aruncat asupra Etnei sunt de departe pasajele cele mai reusite, cu nimic mai prejos decat orice alta nota de calatorie a vreunui Chateaubriand sau Hugo ). Imi place ritmul jurnalului si mi-ai facut o pofta teribila de a calatori aiurea in lume. Superb! Ma bucura enorm experienta ta unica.

    Apreciat de 1 persoană

  2. boogie2000

    Si micile insertii de istorie locala, precum si apetenta pentru detaliu fac sa semene jurnalul tau de calatorie cu notele lui Eliade. E insa un plus de melancolie si o un glas parca mai suav la tine. Se vede ca te-a marcat experienta. Sunt convins ca nicio calatorie frumoasa nu este doar un flash fotografic, ci o experienta autentica de cunoastere. Poate chiar cea mai autentica…

    Apreciat de 1 persoană

    • Multumesc mult pentru aprecierile foarte frumoase (scuze ca abia azi le-am vazut, dupa aproape un an!), dar nu ma mai compara cu Chateaubriand si Hugo ca mi se urca la cap! Dar nu pot sa nu observ ca ti-au lasat o impresie puternica, ceea ce ma emotioneaza. Comentariul tau e foarte frumos si… autentic, se simte imediat. M-ai facut sa-mi recitesc insemnarile! In comentariile tale simt valul de empatie care circula intre noi. Da, cred ca ai „mirosit” cu multa finete melancolia mea, care nici eu nu prea stiu de unde vine…
      Cat despre istoriile locale, sunt dator suta la suta explicatiilor deosebit de competente si detaliate ale ghidului nostru, Ianos Boros din Miercurea Ciuc.
      Iti doresc sa ai parte de cat mai multe calatorii formative, care sa te imbogateasca si sa se „reverse” in scrisul tau, in viitoarele tale carti.

      Apreciază

  3. Pingback: SUMAR ARGO NR. 2 / IUNIE 2015. Responsabil ediţie: Cristian Florea |

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: