O lume dispărută: Expediţie în ctitoria logofătului Soutzu/un reportaj de Codrin Vasiloancă

De la Brăila spre Bărăgan, îndată ce zgomotul oraşului încetează, auzul se ascute brusc: ca o pasăre de pradă zvâcneşte peste case şi câmpii. Se întoarce însetat şi flămând, fără nici un zvon în “ghearele” chircite. Linişte.

Comuna

Comuna Şuţeşti este situată pe şoseaua Brăila-Râmnicu-Sărat la 45 de km de municipiul Brăila. Prima aşezare, atestată pe teritoriul de astăzi al comunei, este satul Curtea Veche, înfiinţat în jurul anului 1830. Numele localităţii Şuţeşti vine de la proprietarul moşiei Şuţu, logofătul Costache Şuţu, care a întemeiat localitatea în anul 1838, pentru clăcaşii moşiei sale şi pentru alţi lucrători din comunele Racoviţa, Maraloiu şi Hoinari. Uliţele principale pornesc din centru, unde au fost grupate biserica şi şcoala, alăturate conacului boieresc. Acestora li s-a adăugat, dezvoltând centrul civic al comunei, căminul cultural şi dispensarul.

Comuna Şuţeşti este încă una dintre oazele etnografice care se mai pot găsi în câmpia Bărăganului. Aici, autenticul mai poate fi descoperit fără etichetă, camuflat doar sub propria sa ingenuitate. A fost motivul pentru care am hotărât o scurtă expediţie de recunoaştere, într-o joi fierbinte din august. Am găsit Şuţeştiul ca un teatru de scânduri în plin soare, în care orice sunet şi mai ales vocile oamenilor aveau o claritate radiofonică, de parcă cerul şi pământul, zările incerte, nu ar fi fost decât pereţi antifonaţi. Un loc excelent pentru terapia nervilor de oraş. Uliţe prăfuite atârnă ca pene cenuşii din coloana vertebrală a şoselei, casele sunt modeste, fără vârstă, în timp ce oamenii sunt de o stranie vioiciune pentru acest loc care-ţi dă impresia că a face şi altceva decât a respira ar fi absurd. Un teatru al absurdului, aşadar, în care am pătruns cu învoirea regizorului Gheorghe Soutzu, cel care, acum 178 de ani a pus totul în scenă. Ne îndreptăm către şcoala comunei, unde suntem aşteptaţi de către Adrian Orzaru: un actor versatil, fost primar al comunei, în prezent directorul şcolii şi custodele comorilor vii din Şuţeşti. De undeva, din depărtarea celuilalt colţ de scenă, răzbate vocea actualului primar, Cristian Codreanu, la telefon: “S-a finalizat în proporţie de 95% extinderea de alimentare cu apă potabilă către localitatea Mihail Kogălniceanu. S-a finalizat împrejmuirea stadionului de fotbal. Proiecte? Da – accesarea unui fond structural pentru reabilitarea conductei de apă potabilă şi a staţiei de epurare, care, în proporţie de 80 % este veche, de peste 30 de ani, şi are mari pierderi de apă pe traseu. Situaţia rromilor afectaţi de inundaţii? Chiar anul trecut, s-a deviat cursul râului Buzău, în zona Biţian-Nuci I, aşa că nu mai sunt probleme, casele lor nu mai sunt în pericol să se prăbuşească în râu”. Vocea primarului se stinge când  pătrundem în sanctuarul lui Orzaru: o clădire veche, de un cenuşiu închis pe dinafară, aflată în curăţenie pe dinăuntru. Orzaru cunoaşte pe toată lumea. E un fel de prezentator al spectacolului în desfăşurare. “Comuna Şuţeşti este o localitate nouă, înfiinţată după 1830, de către prinţul Şuţu, căsătorit cu fiica logofătului Racoviţă. Şuţu îşi avea prima dată moşia de partea cealaltă a râului Buzău. După care, datorită inundaţiilor, a mutat-o pe terasa amplasamentului actual. Mai întâi, a construit biserica, apoi un han, cu parter, etaj, grădină, staţie de poştă, care nu mai există în prezent. Lucrul s-a făcut de către robii ţigani aduşi din Grecia de către Costache Grigore Şuţu (primul prinţ): fierari, cărămidari, muncitori cu sapa. Tinerilor de pe la cătunele din jur le-a oferit posibilitatea să-i muncească pământul pentru jumătate din beneficii. Aşa a crescut localitatea, trecând cu jertfe prin evenimentele istoriei. Mai există încă 10 veterani de război în viaţă. În cinstea celor jertfiţi, s-au ridicat trei monumente.” „Cum sunt relaţiile cu rromii, domnule Orzaru? Înţeleg că aproape jumătate din populaţia comunei este alcătuită din familii de rromi.” “Relaţiile sunt bune spre foarte bune. Avem elevi rromi cu rezultate foarte bune la carte. Încercăm să prevenim abandonul şcolar cu ajutorul unor mediatori ridicaţi chiar din rândurile lor.”

După ce ne culegem informaţiile şi adresele necesare, ne îndreptăm către prima noastră “ţintă”: lăutarul satului. La plecare, prin uşa deschisă a unei clase, vedem vreo 20 de copii aşezaţi în bănci, într-un viu dialog cu persoana din faţa lor. Oricât de surprinzător ar părea, este profesoara lor de matematică, Ionica Calu. Iar copiii chiar sunt entuziaşti. “De ce veniţi aici, în loc să vă bucuraţi de vacanţă?” “Pentru că ne place!” Şcoala din Şuţeşti numără peste 700 de elevi. La clasele SAM (Şcoala de Arte şi Meserii) sunt şi elevi din comunele apropiate (Grădiştea, Racoviţa, Râmnicelu). Fetele se specializează în confecţii şi tricotaje, băieţii în costrucţii. După 2-3 ani, intră direct în câmpul muncii. Din 2005, şcoala a beneficiat de o serie de investiţii din fonduri guvernamentale şi fonduri structurale, care au dus la modernizarea ei: încălzire centrală, tâmplărie termopan, un grup sanitar ecologic şi o fântână forată la 60 de m, adâncimea la care, în Şuţeşti, se găseşte apă potabilă. “Am beneficiat, ca parteneri într-un proiect Phare, de reabilitarea unei clădiri avariate la cutremurul din 1977 – completează directorul Orzaru – aici, s-au amenajat cu tot necesarul clase şi ateliere pentru meseriile învăţate aici.”

L-am întrebat pe domnul Orzaru cum gestionează relaţia rromilor cu şcoala. “Am reuşit să temperăm tendinţa de abandon şcolar prin colaborări cu ONG-uri, care au pregătit mediatori şcolari al căror rol este să urmărească frecvenţa elevilor rromi la cursuri, să se deplaseze la domiciliul familiei cu probleme, să discute, să depisteze cauza absenteismului, să caute soluţii împreună cu profesorul şi familia. Urmare a acestei colaborări, avem elevi rromi cu rezultate foarte bune la învăţătură: un elev este acum la Liceul de Poliţie din Buzău, iar o elevă de premiul I este la Liceul de Artă – secţia actorie, din Brăila. Una din cauzele absenteismului este faptul că familia îşi ia copiii la muncă, sau nu au cu ce se îmbrăca, sau nu au ce mânca. Suntem ajutaţi de părintele Constantin Diaconu, care asigură la cantina bisericii noastre masa de prânz pentru 20 de copii.”

Există o colaborare strânsă a şcolii din Şuţeşti cu clubul „Voltin”, ca şi cu Muzeul Brăilei, elevii fiind implicaţi în lucrări de cercetare pe şantierele arheologice din zonă. “Se impune construirea unui nou corp de clădire, cu două laboratoare, cabinet medical şi cabinet psihologic, unde să reluăm tradiţia SAM Şuţeşti, care datează încă din 1920, când aici se învăţau fierăria, tâmplăria, muzica. Mai există şi nemulţumiri. Prezenţa unui chioşc alimentar, cu băuturi şi ţigări, chiar în curtea şcolii, din cauza căruia nu putem finaliza amenajarea unui parc al elevilor. Fostul primar a avut un proces cu proprietarul – deşi l-a câştigat, chioşcul a rămas”, ne mai spune directorul şcolii.

Lăutarul

DSC_0235

Foto Codrin Vasiloancă/Melu Paraleu, ultimul lautar violonist din Sutesti

Afară, din nou vocea primarului, la telefon: “Oricum, avem în vedere, prin Fondul Rural pentru Dezvoltare Structurală, reabilitarea unor locuinţe sociale, respectiv mansardarea blocurilor A şi B. Avem în proiect atragerea tinerilor rromi către muzica tradiţională; vom achiziţiona instrumente, iar activitatea se va desfăşura la Căminul Cultural, în prezenţa unui mediator şcolar…“. Ajungem la casa ultimului lăutar, la fel de scundă ca toate celelalte, pe o uliţă pietruită cu bolovani de râu. Melu Paraleu nu este om bătrân, dar diabetul l-a secat de puteri. Ne pofteşte într-o curte îngustă, pavată cu ciment şi umbrită de zidul casei vecine. Cere să i se aducă vioara şi se aşează cu noi la vorbă. “Tatăl meu, Gheorghe Paraleu, a fost şi el muzicant. El a cântat cu vioara lui, eu cu a a mea. Prindeam după ureche. Aveam o pereche de pantaloni, un ghiozdan, două cărţi şi 14 fraţi. Eu eram cel mai mic, aşa că tot am mai apucat un pic de şcoală. Mi-a luat tata vioară când aveam 12 ani. Am început să învăţ singur – dacă am prins nota, tonul, m-am descurcat. Cântam la nunţi, la botezuri. Pe atunci, se făceau nunţi grele – de vineri până luni. Acum, de dimineaţa până după masă, nici n-ai timp să-i cunoşti pe oameni. Din 1974 până în 1989, am fost angajat în taraful Combinatului CFA: muzică populară, lăutărească, o romanţă, un tango. Manele nu ştiu să cânt, că nu-mi place. Muzica se perindă de la unul la altul, se fură, nu se învaţă. Băiatul meu cântă şi el tot la vioară. Acum, e la Constanţa, în orchestra Plaiuri dobrogene. Dar, de când au ieşit instrumentele astea electronice, doar unul dintr-o mie dacă mai cere o vioară – poate vreun om cult. S-au dus timpurile alea. Nici nu te primea fără vioară! Era bine pentru mine: câte două nunţi pe săptămână! Patru copii am ţinut în şcoală! Dar, după ureche, se prinde greu vioara: doar patru corzi şi să faci atâtea note! Nepotul meu este deja violonist cu şcoală – cântă după note! După ureche e mai greu. Dacă-mi pui nota în faţă, imediat îţi scot melodia. După ureche, trebuie s-o dibuiesc cu arcuşul, s-o caut pe corzi. N-am mai cântat cu vioara de vreo cinci luni. Sunt bolnav: diabetic, cardiac.” “Ce înseamnă vioara pentru matale, nea Meluţă?” “Vioara pentru mine a fost o minune: cu ea am crescut, iar ea m-a crescut. Patru copii am ţinut eu cu scândura asta! Dar este un instrument periculos: dacă n-ai puţin «telefon», falsezi imediat şi omori melodia. De-aia-i sfântă nota! Spuneam la băiatul meu: Măi, învaţă notele! N-a vrut. Noi am fost lăutari, aşa ne numeam noi, urechiştii.” Nea Meluţă îşi înalţă mâinile în văzduh, urcându-se cumva pe “scândură”, ca într-o lotcă împinsă cu arcuşul pe nebănuite ape. Greutatea bolii, care-l copleşea până adineaori în scaun, dispare. Îşi priveşte vioara duios, ca pe o dulce prietenă. Ne cântă o baladă, o stinge într-o romanţă, caută muzica pe toată lungimea corzilor, în locuri numai de el ştiute. Se opreşte cu un oftat: “Ca să pui mâna pe instrumentul ăsta, trebuie să ai inimă bună.” Ne despărţim de nea Meluţă cu sentimentul că suntem petrecuţi din ochi deopotrivă de om ca şi de vioară, sprijiniţi unul de altul, într-o gară fără trenuri. O gară cucerită de vocea primarului: “Problema chioşcului din curtea şcolii? Am impresia că se încearcă scoaterea castanelor din foc cu mâna mea! Domnul Orzaru doar a fost primar între 2000-2004 – de ce n-a rezolvat nimic? Eu am discutat cu respectivul patron, care s-a dovedit un bun plătitor de taxe locale. Credem că am identificat o soluţie amiabilă: există un teren, care aparţine comunei (lângă magazinul cooperaţiei), care se va scoate la licitaţie. Actualul teren, de 140 mp, a fost intabulat pe baza concesionării pe 49 de ani din 1999”.

Ţesătoarea

DSC_0262

Foto Codrin Vasiloancă/Tanti Mielusa la razboi

Pătrundem în curtea Emiliei Mândroiu sau tanti Mieluşa, cum este cunoscută îndeobşte, ca într-o poveste de Ion Creangă. O curte largă, umbrită de pomi, curată, a cărei potecă pietruită ne îndrumă către un fel de tindă, unde tanti Mieluşa struneşte un străvechi război de ţesut pentru a preface lâna în covoare. Pe timpul colectivului, trăgeau de ea, să o bage în partid. N-a vrut. Noaptea lucra la război, iar ziua la colectiv, la câmp, ca să mai strângă un ban, să-şi ţină fetele în şcoală. Acum se mândreşte cu fetele ei, care şi-au găsit rostul prin învăţământ. “Am deprins meseria din cauza nevoii. Am 44 de ani de meserie. Nu mai ştiam cu ce să mă ocup. Şi-atunci, m-am profilat pe ţesut. Războiul ăsta are 100 de ani, îl am de la mama. Lucrez la comandă, după cum vrea omul. Am muncit la colectiv, şi pe mult, şi pe puţin. Omul meu a fost tractorist. A murit în 1995.” “De unde vă luaţi modelele?” “Modele sunt din bătrâni, fel de fel de peticuţe. Eu le adun pe toate. Sau din cărţi, îmi mai aduce nepoţica reviste. M-am experimentat eu singură. Am ajuns până la 40-50 de iţe pentru unele modele.” “Cum se lucrează?” “Prima dată, sculurile de bumbac se deapănă. Apoi, se urzeşte lâna, în urzitoare, după care se înveleşte pe sul. Se năvădeşte prin iţe (când se face modelul) şi se dă prin spată. Cu cât sunt mai multe iţe, cu atât e modelul mai bogat. Cumpără lumea, şi de aici, şi de la Ianca, şi de la Râmnicelu, şi de la Galaţi. Lucrez când sunt bucuroasă: 1m, 1,5 m pe zi.” “N-ai vrea să-i înveţi şi pe copiii de la şcoală?” “I-aş învăţa pe copii, numai să aducă domnul Orzaru cele de trebuinţă.”

Fierarul

DSC_0306

Foto Codrin Vasiloancă/Atelierul de fierarie

Ne oprim, în sfârşit, la fierărie: un atelier minuscul, lângă îngrăditura unei case prin curtea căreia se învârte, pe o bicicletă, un copil. Viorel Mustaţă este tânăr. Tatăl său a fost fierar adevărat. El a preluat numai o pasiune. Însă lucrează pentru oamenii din Şuţeşti ori de câte ori are prilejul. Nu prea ştie ce să ne spună. Nici noi nu prea ştim ce să-l întrebăm. Timpul este scurt. Aparatul de fotografiat ne scoate din impas – este ştampila noastră oficială, cu care certificăm autenticul. “Trebuie ani de zile ca să deprinzi fierăria: potcoave, topoare, forjă, potcoave pe piciorul calului. Băiatul meu nu vrea să audă de fierărie. Înainte, când erau meseriile rare şi munca grea, fierăria era o alegere de făcut. Astăzi, nu.” “Mai lucraţi la foale?” “Foalele astea, din piele de bivol? O piesă de muzeu, de aproape 200 de ani. Le-am luat de la un fierar bătrân din Boldu, din Buzău, când am fost prin 1992, ca să-mi caut scule (foale, nicovală, menghină, cleşti, forme de modelat, filiere…). Nu le mai folosesc. Am un motor electric. Eu sunt de meserie mecanic auto. Fierăria este pasiunea mea. Mai am un frate, mai mare, dar nu i-a trebuit.”
O pasiune – nici tanti Mieluşa nu se apucă de lucru decât dacă este bucuroasă; lăutarul la fel: condiţia omului liber.

Biserica

biserica_800x600

Biserica Cu hramul Sf Imparati din Sutesti ctitorie a familiei Sutu

Biserica, impunător monument istoric, cu hramul Sfinţii Împăraţi, ctitorit de logofătul Costache Şuţu în 1842, veghează peste drum de şcoală. Aici îşi dorm somnul de veci ctitorul, Costache Gregore Şuţu, fiul său, Gregore C. Şuţu, şi fiica, Irina Gregore C. Şuţu, sub plăci funerare din marmură albă. În faţa bisericii, se ridică un masiv turn-clopotniţă, cu ziduri impresionante, din cărămidă, cu elemente decorative specifice arhitecturii religioase din Ţara Românească, dar şi cu elemente de factură neoclasică (coloanele). Turnul era menit să asigure protecţia familiei ctitorului, în caz de răzmeriţă, răscoală, război. Astăzi, nu mai protejează decât conştiinţa noastră istorică, rezistând absurdităţii birocratice, care-i întârzie reabilitarea.

Pisania

Pisania de întemeiere a bisericii şi totodată a comunei, se păstrează în piatră, cu caractere slavone, dar în limba română: “Mare logofăt al credinţei, fiiu lui Grigorie Şuţul Costake cu soţia sa Rocsandra, prea iubita fiică a lui Dimitrie Vornicul Racoviţă, satul Şuţeşti înfiinţându-l, ăst sfânt lăcaş clădit-au spre vecinica a moşi părinţilor lor tot pomenire şi acelor din cei coborâţi în veacul de vecie, la una mie sute opt şi patruzeci doi leatul. Îngrijitor aflându-se kir Ioan Radikki”. Pe peretele vestic, Costache Dumitrescu, pictor din Buzău, realizează portretele bătrânului Şuţu şi al soţiei sale, în anul 1874, iar în 1884, Iosif Iacşici pictează dublul portret al lui Gregore şi al Irinei, copiii ctitorului.

Preotul

Părintele Constantin Diaconu, parohul din Şuţeşti, este de loc din Buzău. Un om serios, cu pielea oacheşă, aşa cum au îndeobşte buzoienii, dornic a lega prietenii şi şugubăţ la vorbă. Este paroh şi peste aproape 500 de familii de rromi. “Părinte, vin rromii la biserică?” “Nu prea vin, dar nici nu-L refuză pe Hristos. Se botează, se mai şi împărtăşesc, se înmormântează creştineşte. Rromii vor înmormântare cu lăutari, dar eu le-am explicat că muzica instrumentală nu este permisă în cultul ortodox.” “Şi au înţeles?” “Au înţeles.” “De când slujiţi aici?” “Sunt de cinci ani în parohie. Am venit aici din parohia Perişoru, unde am sfinţit biserica cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril – asta a fost realizarea vieţii mele. De loc, sunt din Pătârlagele, din judeţul Buzău, unde am slujit ca preot vreme de zece ani. Abia din 14 octombrie 2003 am ajuns aici.” “Cum sunt oamenii din Şuţeşti?” “Pestriţi, ca peste tot. Ca să-i găseşti pe toţi buni, ar trebui să fii în Rai!”

 

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
© copyright
Aveţi toată libertatea de a cita acest text, sau părţi din acest text, asumându-vă obligaţia morală şi juridică, sub sancţiunea legii copyrightului, de a preciza numele autorului, denumirea lucrării din care face parte textul citat, sursa citării (www.argozine.wordpress.com). În caz contrar, pentru a repara daunele morale şi de imagine produse prin acţiunea de plagiat, revista ARGO va apela arbitrajul justiţiei.

 

 

Anunțuri

Despre kodrins

Licenţiat în litere, master în filosofie, eseist, instructor de Go, campion al României la Go în calitate de jucător şi de antrenor, căsătorit, doi copii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: