Prin «Cetatea Eternă» şi Celano. Impresii de călătorie de Bogdan George Silion

Am privit întotdeauna călătoria ca pe o acoladă a vieţii, ca un drum esenţial către un centru, despre care îți dai seama, la sfârșitul călătoriei, că este chiar propriul Eu. Un eu însă mai bogat decât la începutul drumului, împlinit cu impresii şi trăiri ce te faci să te simţi mai autentic, mai sferic, complet(at). Călătoria nu este deci un simplu entertaiment şi pare banal dacă spui că este o modalitate privilegiată de cunoaştere. Călătoria te inspiră, te învaţă să te deposedezi de ceea ce deţii şi să te apropii de ceea ce eşti; e o metaforă minunată a frumuseţii sufleteşti, exprimată prin sentimentul acela unic al insolitului, de fiecare dată imprimat altfel, asemănător melancoliei. Până la urmă, a călători este modalitatea personală de a te unifica în şi cu Natura şi Cultura, speranţă şi simbol, intuiţie, spontaneitate şi raţiune, în acelaşi timp. Astfel, orice călătorie te plasează în centrul universului şi te face să exclami, asemenea vedantinului, în ecstasul unui eu regăsit: „Tat twam asi!”.

 

Am plecat cu nerăbdarea de a descoperi Roma şi a proba, prin aceasta, mărturiilor prietenilor care mi-au spus: „După Roma, nimic nu ţi se va părea la fel de frumos”. Din păcate nu am reuşit să bifez decât trei zile de plimbat prin Cetatea Eternă, din care am încercat să filtrez cele mai frumoase şi semnificative impresii. Iată-le, comprimate în pastile tocmai bune de înghiţit, sper, pentru turişti.

IMG_20160312_165021

Piazza della Republicca

Pentru că timpul era scurt, mi-am fixat încă de la început „profilul” de vizitator al oraşului celor şapte coline. Mă gândisem că aş fi pierdut dacă nu aş alege ce să fac în Roma, în doar trei zile, două la sosirea în Italia şi una la plecarea spre România. De data aceasta am ales să hrănesc hedonismul din mine, să fiu antiascetic şi un pic iraţional, în orice caz doar un adept al plimbărilor lungi, a atenţiei îndreptate către oameni şi peisaje urbane şi mai puţin către clădiri sau aşa numitele „obiective turistice”. Nu am vrut să fiu, aşa cum se spune, un turist devorator de impresii, ci doar un călător plimbăreţ şi voit melancolic. Aşa încât, am ales să bat Roma la picior, după un minighid realizat de mine cu câteva zile înainte de plecare şi ajutat de cele câteva hărţi pe care le-am găsit prin gară, prin aeroport şi la hotel. Totuşi, nu am reuşit să corespund profilului turistic stabilit de acasă, pentru faptul că Roma pur şi simplu nu este doar un loc prezent şi doar un timp. Plimbarea prin Roma înseamnă treceri succcesive în spaţii şi în timpuri diferite, o expropiere şi o apropiere permanentă de prezent. Deci, în Roma nu te poţi plimba pe străzi, pur şi simplu! A fost prima mea constatare, făcută în primele minute când am străbătut străduţele întortocheate din jurul gării Termini. Străzile din Roma te scot din istorie, pur şi simplu, pentru că, de fiecare dată la câţiva paşi, o clădire, un obelisc, un zid, o biserică te fac să-ţi ieşi din ritm, te fac să te opreşti, să te reconstruieşti, să-ţi aminteşti, să priveşti. Bucuria privirii se combină cu plăcerea gândirii, o beţie cruntă a simţurilor, puse greu la încercare de un apus de soare pe una din coline sau de o vizită frugală (încă una) la o biserică din primele secole creştine. Aşa se naşte geografia internă a călătorului, redată, în câteva rînduri, e umilul culegător de impresii…

 

Centrul Lumii…

Itinerariul nostru a început cu Piazza della Republicca, unde am găsit cea mai frumoasă basilica din Roma, Santa Maria degli Angeli et dei Martiri. Situată lângă Termele lui Diocletian şi în spatele centrului pieţei, dominate de Fontana di Nimfe, biserica în stil baroc şi renascentist este dincolo de orice descriere. Construită în secolul XVI de Michelangelo şi continuată după moartea acestuia, pe zidurile termelor lui Diocletian, în plan transversal, cu capele cubice şi picturi rupestre excepţionale, biserica este un adevărat loc în care mistica specific catolică se îmbină perfect cu astrologia, istoria, cultura şi arta renascentistă şi barocă.

meridian santa maria degli angeli

Cadranul solar din Basilica Santa Maria degli Angeli et dei Martiri

Remarcabile sunt cele două vitralii, construite special pentru ca lumina soarelui să cadă perpendicular pe marele calendar solar ce domină mozaicul bisericii.

 

santa maria degli angeli et dei martiri

Santa Maria deli Angeli et dei Martiri, lângă Termele lui Diocleţian

Realizat la comanda papei Clemens al XI-lea la începtul secolului XVIII şi construit efectiv de astronomul-filosof Francesco Bianchini, calendarul solar, cu însemne zodiacale şi simboluri creştine aruncă lumina soarelui ce vine dintr-o mică gaură în peretele basilicii, la 11.54, în fiecare zi. Cadranul solar este construit fix pe meridianul care străbate Roma, cu longitudinea de 12 ° şi 30´E. În funcţie de poziţia Soarelui, reflectat de-a lungul meridianului, se putea calcula lungimea anului. Linia meridianului are 45 de metri şi este construită din bronz. Când ridici privirea, nu poţi să nu remarci coloanele romane din granit roşu, ce susţin aula navei şi transeptul. Întreg ansamblu arhitectural, construit după modelul crucii greceşti, e genial şi, în opinia mea, este mult mai interesant, în ceea ce priveşte compoziţia, decât Santa Maria Maggiore, de exemplu. Cel puţin pe mine m-a impresionat cel mai mult…

 

La Fontana di Trevi am ajuns în prima seară, după ce am străbătut pe jos Roma, de la Isola Tiberina înspre est. Fontana di Trevi este un ansamblu statuar ce încadrează un havuz. Figura centrală este zeul Neptun, într-un car de luptă sub forma unei scoici, tras de doi căluţi de mare. Luminată noaptea în culorile drapelului italian, fântâna, celebră pentru numeroase scene filmate de-a lungul timpului, în filmele lui Zeffirelli, Pasolini sau chiar din filme hollywoodiene, este o bijuterie arhitecturală. Şi nici nu are cum să fie altfel; proiectată de Salvi, după unele schiţe vechi ale lui Bernini, fântâna domină micuţa piaţă ce îi poartă numele.  Inima Romei, aşa cum este numită, este un loc mai degrabă de socializare, pentru că foarte mulţi italieni, tineri şi bătrâni, şi evident mulţi turişti se strâng şi discută, se fotografiază, leagă prietenii sau schimbă impresii. Basoreliefurile situate deasupra fântânii  se încadrează în ansamblu şi creează perrspectiva unei imense scene animate de figuri mitologice.

La Fontana di Trevi am ajuns, aşa cum spuneam, seara, străbătând străduţele înguste, în care doar pietonii şi motocicliştii pe scutere se puteau strecura, de la Piazza Spagna către Piazza Trevi. Pe una din aceste străduţe, nu departe de Forumul Roman, este un magazin mic cu figurine şi obiecte ce îl reprezintă pe Pinocchio, un adevărat atelier superb în care nu poţi pleca fără să cumperi măcar un creion creat de bătrânul Gepeto (ce ia chipul unui meşter între două vârste, ce creea pe loc mici obiecte ce îl aveau în prim plan pe celebrul personaj al lui Collodi). Într-o gelaterie din aceeaşi zonă am mâncat, aşa cum mi-au recomandat şi prietenii, şi deci cum mă aşteptam, cea mai bună îngheţată din lume.

 

Basilica „Santa Maria Maggiore” – sanctuarul Romei

La câteva minute după ce am vizitat Basilica Santa Maria degli Angeli et dei Martiri, am intrat şi în celebra Santa Maria Maggiore. Păzită de carabinieri şi cu acces restricţionat, basilica este cu adevărat mare şi copleşitoare ca proporţii. Într-un stil pur romanic, basilica are o sobrietate şi un aer catolic, ce te îmbie, parcă mai mult decât Maria degli Angeli, la rugăciune şi reculegere. Construită încă în secolul V, în timpul lui Constantin cel Mare, biserica este una dintre cele mai vechi şi mai bine conservate din Europa. Celebrul arhitect Bernini îşi „trăieşte” somnul de veci aici şi doar o piatră funerară şi un epitaf, ambele simple, îţi atrag atenţia asupra mormântului acestuia. Se spune că, atunci când a început construcţia Bisericii, la 5 august, a nins ca în poveşti, şi de aceea biserica este supranumită Santa Maria della Neve (Sfânta Maria al Zăpezii). Închinată Vaticanului, basilica se remarcă prin micile capele, adevărate locuri de reculegere şi rugăciune, iar din punct de vedere artistic, prin mozaicurile paleocreştine şi, mai ales, printr-o statuie din marmură, în mărime naturală, a Papei, în poziţie de rugăciune, situată în cripta numită simbolic Betleem, în faţa unui relicvariu ce păstrează câteva bucăţi de lemn din pătuţul din ieslea unde s-a născut Mântuitorul. Columne ateniene susţin imensa basilica în formă de navă, circumscrisă de capele dintre care cea mai importantă este Capela Borghese. Aceasta este celebră pentru că în faţa altarului este renumita icoană Salus Populi Romani,probabil cea mai veche reprezentare a Sfintei Marii cu Pruncul din Biserica catolică. Un singur vitraliu dă o lumină mistică, albăstruie, Sfântului Altar. Creaţia umană şi divină conlucrează tainic şi minunea Întrupării se revelează în penumbra din colţul sufletului pios…

800px-Basilica_di_Santa_Maria_Maggiore_-_6  santa maria maggiore

 

Basilica Santa Maria Maggiore

Unde îngerii coboară pe pământ…

La Vatican am ajuns a doua zi târziu, sămbâta la ora 13. Am prins ultimul grup condus de un ghid bătrân şi foarte cult, care ne-a introdus în atmosfera creaţiei divino-umane din interiorul Palatului Vatican. Bătrânul a ştiut foarte bine ce să spună, cum să spună şi mai ales unde şi când să vorbească. Puţin anticlerical – critica fastul şi luxul Vaticanului, un adevărat stat- conducător oarecum incognito al întregii lumi catolice – bătrânul ghid era un remarcabil cunoscător al operelor lui Michelangelo, despre care ştia inclusiv detalii legate de dietă, viaţă socială şi despre legăturilor geniului din Caprese cu Papa Iuliu al II-lea, în ceea ce priveşte istoria pictării Capelei Sixtine. Nu am reuşit să vedem decât 5 sau 6 camere din cele peste 1000 ale Muzeului Vatican. Cele mai impresionante au fost sălile sculpturilor greceşti, unde am văzut şi Discobolul, splendidul Laocoon şi nasul foarte pitoresc al Cleopatrei sau bustul regelui evreu David. Cele câteva picturi renascentiste văzute m-au convins încă o dată – prima oară am fost convins de acest lucru la Luvru – că această epocă istorică a reprezentat cu adevărat tot ceea ce a avut mai bun omul în ceea ce priveşte creaţia. Omul renascentist este omul-perfect, unificat, stăpân asupra pasiunilor, idealul omului civilizat, cultivat, creator, pios, un om complet şi cu adevărat înzestrat cu har. Pictorii renascentişti ajunseseră să stăpânească atât de bine tehnica picturală, încât puteau efectiv să creeze orice senzaţie ar fi vrut.

Pe plafonul Muzeului Vatican erau câteva figuri şi scene biblice ce păreau a fi fresce ori basoreliefuri. Ghidul ne-a prevenit în timp ce priveam fascinaţi „picturile în relief”. „Uitaţi-vă cu atenţie la plafon; deşi aveţi impresia că este oval sau că picturile sunt în relief, eu vă spun că este complet plat. Doar perspectiva aleasă de pictor creează impresia că este oval”. Fantastic! De fapt, impresia este că picturile sunt create adăugându-se o nouă dimensiune, ceea ce înseamnă că sunt în 3 D. Formele albe de înger care ies în relief sunt de fapt perspective oferite privitorului, pentru a da senzaţia că, alături şi în Capela Sixtină – cum vom vedea – cerul se află mai aproape de noi.

A urmat Capela Sixtină… Creaţie a geniului Michelangelo, Capela este operă de artă şi loc de rugăciune, în acelaşi timp. De fapt, cred că este vorba de o artă pusă exclusiv în slujba credinţei.  O pană de înger, un duh nevăzut parcă pluteşte în aer. Copleşitor este peretele de la intrarea principală, dinspre galeriile antice, unde scene biblice, din Noul şi din Vechiul Testament se desfăşoară efectiv în faţa privitorului pe o suprafaţă de peste 50 de metri pătraţi. Parcă sunt imagini mişcătoare, absolut toate imprimându-se în relief, ca imagini 3D. Ai impresia că asişti la mai multe scene dintr-un film, că figurile biblice îmbrăcate în straie ciudate şi colorate, vin spre tine, te cheamă, te ating, îţi strigă sau îţi şoptesc ceva. Culorile picturilor nu sunt pământene…Albastrul, dar şi verdele şi roşul, sunt cele mai frumoase şi mai pure pe care le-am văzut (doar albastrul de la Voroneţ poate concura cu albastrul Capelei Sixtine). Nimic dintre cele umane nu poate fi mai frumos. Fiind un loc de rugăciune şi de contemplaţie, în Capela Sixtină nu se vorbeşte, nu se fotografiază, nu se întreabă şi nu se dau explicaţii. Totul este contemplaţie pură. M-am gândit în momentul în care am văzut Frumuseţea izorâtă din toate părţile că aşa ar fi trebuit să arate Lumea ideilor lui Platon, oricum ar fi cea mai bună reprezentare posibilă. Am văzut oameni plângând în Capelă, striviţi probabil de frumuseţea neumană a acestui loc cu adevărat binecuvântat.

Curţile Vaticanului sunt superbe: grădini, statui, mult verde si multi portocali miniaturali. Catedrala San Pietro am vizitat-o la ieşire. Imediat cum intri în Basilica, în dreapta e celebra Pietá, sfâşietor de frumoasă. Este de fapt un imn adus Maternităţii, o imagine de cult, dar şi una dintre cele mai remarcabile reprezentări artistice ale unui sentiment. Cu o faţadă barocă, dar cu un interior realizat într-un pur stil renascentist, cea mai mare biserică din lume nu este doar un simplu monument istoric, doar un muzeu sau doar un obiectiv arhitectonic de vizitat. Basilica este în primul rând un lăcaş de cult, unde se fac procesiuni, se ţin slujbe, un loc de rugăciune şi de reculegere. De altfel, ceea ce am constatat a fost faptul că în Italia, spre deosebire de Franţa, de exemplu, bisericile sunt în primul rând lăcaşuri de cult, monumente vii, comunităţi de credincioşi, autentice vitae catolicae. În loggia papală se ţinea o slujbă ; sute de persoane cu lumânări aprinse murmurau rugăciuni – era ziua dinaintea Postului Mare, când are loc o procesiune religioasă, via crucis numită, a tuturor cultelor catolice din lume Am avut ocazia să văd cardinali, călugări benedictini şi franciscani, călugărițe carmelite, chiar şi reprezentanţi ale unor societăţi de caritate catolice. Spiritul catolic îl simţi în aceste procesiuni, unde diversitatea etnică şi chiar culturală se armonizează în rugăciune, cântece şi manifestări catolice. Universalitate şi unitate – cu adevărat acesta este spiritul catolicismului. Frumuseţea unei slujbe catolice este dată de minunatele sunete de orgă, ce  înmoaie orice suflet şi învaţă gândirea să se roage în mii de nuanţe şi de tonuri pietiste şi mistice. Iar dacă ridici ochii şi vezi cum te învăluie lumina nepământeană a vitraliilor, îţi dai seama că, acolo, în intimitatea sunetului ori a luminii, se află esenţa religiei creştine, cea de dincolo de schismă, în cămara sufletului îmbătat de Christos…

În Piazza San Pietro erau deja pregătite corturi, scaune, saci de dormit, pentru pelerinii veniţi de departe pentru a asista la slujba ţinută de Papă în prima zi din Săptămâna Patimilor. Dincolo de fastul, luxuriantul şi aurul Vaticanului, există Cetatea Eternă, cea pe care Augustin o regăsea în comunitatea credincioşilor şi în sufletele celor care aspiră către mântuire. Or, în cuminţenia pelerinilor şi în ungherele clar-obscure ale Basilicii San Pietro este Vaticanul, centrul lumii pentru creştinii de pretutindeni.

 Basilica_di_San_Pietro_in_Vaticano_September_2015-1a

Basilica San Pietro din Vatican


Flirtrând cu Roma

După Vatican, am avut nevoie de o plimbare lungă şi melancolică pe îngustele străduţe ce te scot în Roma, dinspre castelul San Angelo. În jurul castelului şi în apropierea pieţei Vaticanului, mulţi călugări, călugăriţe şi pelerini. Mici prăvălii şi restaurante cu specific italian se încadrează perfect în peisajul romantic al Romei. Trecerea dinspre Vatican spre Roma trebuie făcută neaparat într-un restaurant, sorbind vin şi mâncând spaghetti. Se pare că aşa gândesc toţi, inclusiv călugăriţele… Două superbe surori carmelite (Doamne, iartă-mi gândurile păcătoase!) stau picior peste picior (sic!) relaxate, pe o terasă din faţa unei superbe străduţe ce leagă San Angelo de Vatican. Beau vin, râd şi mănăncă alături de un italian sobru, cu barbă. Nu e cazul să ne uităm prea lung. În fond, cheia creştinismului nu stă în asceza trupului şi nici în cea a sufletului. Religia poate fi bucurie şi afirmare a vieţii, vitalitate şi iubire şi chiar o îmbinare de contrarii, fără să pierzi nimic. Christos stă cu tine la masă, mănăncă spaghetti, bea cafea, soarbe dintr-un pahar cu vin. Nimic nu e forţat dacă spiritul e liber.

Ne oprim să facem poze în faţa castelului San Angelo, unde Tibrul este parcă cel mai frumos. Nu departe de castel este şi celebrul Palat de Justiţie, o capodoperă arhitectonică, cu elemente gotice şi baroce. Traversăm Tibrul pe Pont San Angelo şi apoi, din labirintul străduţelor pietonale, intrăm în Piazza Navona. Aici din nou poze… Fântânile Del Moro şi Dei Quattro Fiumi sunt reperele pieţei, construite pe locul fostului stadion al lui Domiţian. Străbatem două străduţe, ne cumpărăm iar îngheţată şi ajungem într-o piaţă frumoasă, numită della Rotonda. În faţă – Pantheonul; îl recunoaştem din imaginile de pe internet şi din fotografiile prietenilor. Un edificiu minunat, poate mai spectaculos decât Colosseumul. „Locuinţa zeilor” suprinde prin varietatea culorilor pietrelor din construcţie. Coloanele corintiene de la intrare au irizaţii roşi-verzui, iar frontispiciul triunghiular aminteşte de numele celui care a construit această superbă catedrală a zeilor, Marcus Agrippa. Din păcate, e deja seară şi nu putem decât să facem câteva poze între minunatele coloane de la intrarea în templu. Ne consolăm cu gândul că oricum nu se cădea să intrăm în „catedrala tuturor zeilor”, după ce am văzut „catedrala tuturor sfinţilor”, Basilica San Pietro. Nu-i nimic dacă nu vizităm Pantheonul; magazinele de suveniruri şi superbele pieţe de după fiecare colţ ne ostoiesc dorinţa de a intra în templul zeilor. În două zile, cred că am văzut destul…Şi încă nu am amintit nimic de Colosseum

 

Trăind prezentul din cele trecute…

Pentru a te „romaniza” măcar puţin trebuie să încerci să rezişti tentaţiei de a-ţi supune mintea şi trupul stihiilor vizuale. Cea mai pură experienţă este cea a plimbărilor lungi, pe sub portocali şi neaparat pe străduţele mici ce, ca într-un labirint ce te duce mereu către aceiaşi ieşire, inevitabil trece pe lângă imensul Colloseum. În strada Cavour se revarsă parcă toate celelalte străduţe ce ies din gara Termini şi te duc, prin drumuri de piatră ce aşteaptă călătorul să le descopere, către Aventin. Dacă urmezi apoi Circo Massimo poţi ajunge la Monumentul lui Victor Emanuel – un imens castel din marmură albă de unde există o splendidă panoramă a Romei istorice – şi apoi, urmând drumul către Piazza Veneţia, ori către Bocca della Verita, aproape de malul Tibrului. Tot în aceeaşi direcţie, undeva într-un parc arheologic găseşti Columna lui Traian, excelent conservată. Doar un focus cu aparatul de fotografiat sau cu cel de filmat te ajută să vezi îndeaproape scenele măiestrit sculptate şi foarte frumos încadrate şi delimitate de pe Columnă. Grilajul ce delimitează aleea pietonală de şantier nu te lasă să te apropii prea mult. Probabil că badea Cârţan a fost mai norocos decât noi – a putut vedea cu ochiul liber scenele derulate pe coloană chiar de lângă monument; pe noi cam 30 de metri ne despart de columnă. Oricum, caseta tehnică din minte cu istoria războaielor daco-romane se derulează încet, în timp ce privim columna albă. Câteva chipuri de daci, cu barbă şi cu celebrele pileus se conturează de departe. Şi totuşi coloana trece aproape neobservată pe lângă un călător grăbit. Mai ales că suntem în zon acu cele mai multe monumente istorice şi parcuri arheologice; în apropiere se găsesc Forumul Roman, piazza Bocca della Verita, piazza Venezia, mai jos e Colloseumul, apoi câteva străzi mai încolo Pantheonul. Ce să alegi, ce să priveşti? Ne decidem totuşi să ne continuăm plimbarea, să respirăm Roma, să o luăm la pas. În sfârşit întâlnim şi primii romani autentici. Un bărbat între două vârste se oferă să ne conducă pe drumul cel mai scurt către insula Tiberina. Ne pierdem prin nişte străduţe foarte pitoreşti, cu vile din piatră şi cu multe porticuri ce dau înspre diverse piaţete miniaturale. Bărbatul e foarte vorbăreţ, dar deloc indiscret. Ne explică, într-o italiană curată, cum să ajungem în diverse locuri, desfăşurându-ne o hartă virtuală în faţa ochilor, ce porneşte chiar din strada pe care o străbatem şi care se răsfiră, ca un ghem, când înspre est, cînd înspre vest. Trecem pe lângă o frumoasă sinagogă  şi printr-o poartă de piatră şi ajungem pe insula Tiberina. Ne surprinde liniştea şi frumuseţea micilor străduţe dintr-o zonă totuşi turistică. Probabil că străzile pe care ne-a condus bărbatul sunt o variantă mai puţin cunoscută turiştilor, de a ajunge la Tiberina. Trecând pe sub un portic foarte îngust, brusc, ca într-o magie, descoperim o altă lume, plină de oameni agitaţi, muzică şi lumină. Ne dăm seama că am ajuns pe insula Tiberina, abia când privim Tibrul luminat din toate părţile. Parcă aş vrea să mă întorc pe străduţele fermecate de mai înainte, dar, după ce mergem câţiva paşi, deja nu mai ştim cum am putea reconstitui drumul de întoarcea. Resemnaţi, părăsim insula şi, pe un alt traseu, ajungem în câteva zeci de minute înapoi la Fontana di Trevi. Respirăm adânc, ne „intracorporalizăm”, ne adunăm simţurile şi ne oprim în sfârşit pentru a comprima imaginile şi sentimentele. Parcă succesiunea aceasta de timpuri, de spaţii diverse, de planuri succesive ne-au format un fel de geografie lăuntrică ce ne permite să ne echilibrăm, astfel încât timpul şi spaţiul exterioare să nu mai existe. Roma este centrul lumii şi energia pe care o emană îţi vindecă patimile şi te eliberează. Mă simt liber, curat şi atemporal. Doar golul din stomac îmi aminteşte că sunt totuşi făcut din carne şi mă face ca, de la Fontana di Trevi să o iau pe jos, în paşi vioi, către hotelul aflat aproape de gara Termini. Mâine o luăm de la capăt, dar deja geografia lăuntrică începe să funcţioneze. În minte şi pe retină mi se derulează filmul zilei şi simt că iau în stăpânire spaţiul, că îmi fixez reperele. A doua zi va fi Colloseumul şi Vaticanul. Dar ştiu încă de pe acum drumul.

 

columna lui Traian copy

Columna lui Traian

Panorama deşertăciunilor

Colosseumul nu este altceva decât o arenă imensă, ovală, aproximativ de înălţimea a unui bloc cu 7-8 etaje, un stadion construit din nisip şi piatră, în secolul I d. Hr., evident nu pentru a vedea şuturi şi goluri la vinclu, ci din dorinţa nu mai puţin deşănţată şi deşartă a oamenilor antichităţii de a asista la spectacolul live al sfâşierii oamenilor între ei sau al luptelor inegale dintre gladiatori şi animale. Sincer, numai gândul că vanitatea omenească a putut crea un asemenea monument grandios, mi-a produs nelinişte şi chiar mi-a dat un gust amar, dându-mi seama că celebrul monument arhitectonic roman nu diferă prea mult ca ambiţie faustică de Casa Poporului. Arena din Pământ nu s-a păstrat, dar s-a păstrat labirintul încăperilor de sub pământ, de unde animalele ieşeau spectaculos, atunci când se deschidea o trapă secretă, pentru a devora oamenii de pe scenă, iar sclavii gladiatori se luptau între ei. Tribunele, care puteau să adăpostească peste 80.000 de oameni, se desfăşoară pe trei niveluri, aflate într-o simetrie perfectă. Totul e construit din bucăţi mari de rocă vulcanică. Există bine păstrată şi o tribună principală, unde, probabil, pretorii şi consulii romani aveau privilegiu de a asista îndeaproape la ceea ce se întâmpla pe scenă. Ca o părere personală – luptele gladiatorilor păreau, privite din tribunele perfect construite pentru spectatori, mult mai interesante decât luptele din ring ale gladiatorilor moderni, prefăcuţi şi stilizaţi la maxim în luptele de wrestling. Ca o  concluzie, Colosseum este intr-adevar un simbol al puterii unei civilizaţii care, în primele secole creştine, atinsese un nivel atât de înalt încât oamenii se gândeau doar cum să-şi mai rafineze gusturile decadente. Apoi au venit barbarii şi s-a terminat cu Imperiul Roman. Nu si cu Colosseum, care a continuat să fie arenă de luptă pentru gladiatori, devenind apoi o imensă închisoare in care erau întemniţaţi, alături de infractori, creştinii. Apoi a devenit Biserica, în sec. XVIII, în cinstea martirilor creştini. Prilej pentru noi de a medita asupra zădărniciei ambiţiilor omeneşti, dar şi a perenităţii construcţiilor din piatră, semn că forma şi armonia rămân, în timp ce pasiunile şi visele de măreţie vin şi trec. Omenesc, prea omenesc, ar spune filosoful…

Colosseum

Colosseumul

De la clasic la baroc

Dacă arhitectura Colosseumului copleşeste prin forţa hipnotică a blocurilor de piatră suprapuse, treptele spaniole din Piazza Spagna sunt suflul unor noi timpuri. Monumentul baroc din secolulul XVIII, treptele spaniole, alături de obeliscul egiptean de la baza acestora, sunt simboluri ale puterii romane, ce îşi păstrează caracterul de cetate a pietrei indiferent de timpul şi de tipul de clădire construită. Din capătul treptelor spaniole, din faţa Bisericii Trinita dei Monti ai Roma la picioarele tale. Mai jos, îţi relaxezi simţurile pe nişte terase superbe, unde poţi savura un capuccino cu privirea panoramică asupra întregii cetăţi. Totul încape în luneta aparatului de fotografiat, iar dacă eşti puţin iniţiat în arta fotografiei, poţi să surprinzi culori şi armonii cromatice deosebite. Undeva, în centrul imaginii e Catedrala San Pietro, iar departe, în toate cele patru zări, se întrezăresc colinele. De acolo a coborât istoria şi a început totul, civilizaţia, cultura europeană, primul mare imperiu de care ne simţim apropiaţi, părtaşi la puterea şi măreţia sa.

pzspagna01

Piazza Spaniei şi obeliscul egiptean

 

O ultimă impresie o culeg de la Vila Borghese, un parc imens, împresurat de vestigii istorice, de muzee (Galeria Borghese, Muzeul Etrusc, Muzeul de Arta Contemporana), de fântâni (iar fântâni!), lacuri, străduţe geometrice, amfiteatru. Pe insula din mijlocul lacului tronează statuia zeului Asclepios, cu toiagul cu şarpele încolăcit pe el, ca simbol universal al medicinei.  Reţin totuşi frumuseţea falnică a pinilor seculari, cu coroana în vârf şi cu tulpina asimetrică, ce îmi amintesc de puţinele exemplare de pin negru văzute în zona Văii Cernei de la noi. Lalelele negre ce înconjoară aleile parcului fac şi ele parte din insolitul grădinii. La intrarea dinspre Piazza del Popolo – unde se află o superbă statuie ce îl înfăţişează pe zeul Neptun cu nelipsitul triton – dai peste ansamblul statuar Goethe, ce îl prezintă pe marele scriitor în diverse etape ale vieţii. Într-una din ipostaze, alături de Faust bătrân cu barbă albă, este Mefisto, ce îi şopteşte la ureche celebrul legământ. În sfârşit, Nimphaemul realizat de celebrul arhitect renascentist Bartolomeo Ammanati pune parcă şi mai mult în valoare cea mai frumoasă construcţie din parc, Vila Giulia. Parcă niciodată primăvara nu a fost mai frumoasă…

 

 

Podul Sant Angelo

 

Descălecatul călătorului de pe Aventin

Dacă Roma nu vorbeşte parcă despre Italia, ci este povestea noastră, a tuturor – multiculturalismul şi istoria centrului Europei accentuează apartenenţa oricărui vizitator european, şi nu numai, la un spaţiu universal şi personal totodată – în micile oraşe Celano, Tagliacozzo sau Avezzano, din regiunea Abruzzo ai ocazia să cunoşti cu adevărat spiritul italian. Aceasta înseamnă trei lucruri: arhitectură urbană, unitară ca stil şi ca structură, religie catolică (prin biserici şi cultele locale ce o venerează pe Maria în diferitele sale reprezentări iconografice) şi, bineînţeles, gastronomie. Am gândit mereu că vitalitatea unui popor stă în ceea ce mănâncă oamenii şi mai ales cum mânâncă. În acest sens, italienii au stil şi bucătărie proprii. Dacă în ceea ce priveşte tradiţia culinară, există multe variaţiuni pe 4-5 teme unice, multe din ele de inspiraţie arabă sau chiar spaniolă (pizza, pasta, bruschetti, lasagna, prosciuto şi diferitele tipuri de fromaggi), modul cum mănăncă italienii spune multe despre felul lor de a fi. Un stil de viaţă, în care locul de frunte îl ocupă sieăsta – tihna de a gusta din bucate şi mai ales odihna de după. Dimineaţa, italienii beau o ceaşcă de cafea sau de capuccino, obligatoriu servită cu un fursec sau cu un croissant (sunt maeştrii în realizarea cornurilor din foetaj cu unt, probabil de inspiraţie franţuzească). Masa de prânz o servesc întotdeauna în familie, pentru că în fiecare zi între orele 13 şi 16 este pauza de masă pentru absolut toţi lucrătorii. Chiar şi bisericile şi parcările sunt închise între aceste ore sacre, pe care italianul le dedică mesei şi odihnei alături de familie. Mi s-a părut o tradiţie extrem de sănătoasă aceasta, cumva anti-consumeristă, un element de viaţă tradiţională pe care puţine popoare îl au (grecii au deturnat sensul, au „sindicalizat” pauza de masă, transformând-o în drept al oricărui lucrător, suprapus oarecum unei tradiţii uitate).

Biserica, alături de familie, este un element care oferă forţă şi perenitate unei comunităţi. Şi cu cât comunitatea este mai mică, cu atât puterea credinţei şi a tradiţiei îşi pun mai mult amprenta asupra relaţiilor dintre oameni. Am stat 6 zile în micuţul orăşel Celano şi zilnic observam aceleaşi comportamente comunitare. Seara, oamanii se duceau la biserică, iar după slujbă (care nu ţinea mai mult de o jumătate de oră – era de fapt o rugăciune comună) toţi bărbaţii – numai ei – se strângeau în frumoasa piaţă din centrul oraşului, unde discutau aprins politică, religie, fotbal. Adunarea dura până seara târziu. Pe la ora 21, ca la un semnal parcă, grupul se răsfira şi fiecare se ducea la casa lui. Femeile, în general, făceau cumpărături şi mai mereu erau clienţii fideli ai unui singur băcan. Vănzătorul de prosciuto şi de brânză avea propria clientelă şi era un mare eveniment pentru el ca persoane noi să le calce pragul; de bucurie că intrai în magazinul lui, băcanul te servea cu cele mai alese bucăţi obligatoriu din producţie proprie şi nu puteai să pleci fără să îi cumperi ceva, măcar simbolic. Unii insistau chiar să facă poze cu tine, atât de onoraţi se simţeau că ai trecut pe la ei. Trebuie să recunosc că nu am simţit nicio diferenţă între produsele vândute de un băcan sau de un altul: toate tipurile de prosciuto aveau aproximativ acelaşi gust, iar brânza se găsea în exact aceleaşi sortimente peste tot, de la maturată, până la gustosul parmezan, mai tare sau mai moale, după cum îl preferai.

Restaurantele din orăşelele mici serveau exclusiv măncare italiană şi doar două-trei feluri. Multe dintre ele erau chiar afaceri de familie, iar locaţiile erau deseori curţile ori casele celor care deţineau afacerea. Mai mereu se servea doar meniul zilei, adică aveai ocazia să mănănci alături de cei care seveau la masă şi mai ales să serveşti felurile de mâncare pe care ei le consumau în familie în acea zi. Dacă aveai ocazia să nimereşti într-un astfel de restaurant tradiţional italian, nu puteai să pleci imediat, mai ales că erai aproape obligat să mănânci trei feluri de mâncare, plus desert, asezonate cu vinuri şi lichioruri, cele mai multe din partea casei. Şi apoi se începea cântarea, muzică tradiţională italiană, extrem de romanţată şi de cantabilă. Toţi cântau: mesenii, alături de patroni, bucătarii, chelnerii, ospătarii. La final, evident că nota de plată era încărcată binişor, dar parcă simţeai că merită fiecare bănuţ dat; în fond, digestia contează, ori ea este mai bună atunci când există veselie, vin bun şi atmosferă. Totul ţine în fond de acea estetică a cotidianului, care împlineşte timpul şi înseninează sufletul. Oare nu cumva aceasta este tot ce contează?

 

Oameni frumoşi

O altă întâlnire cu oameni frumoşi: în timp ce ne oprisem să facem câteva fotografii în fata unei biserici, nişte tineri s-au apropiat de noi şi ne-au întrebat dacă nu vrem să vedem biserica lor şi în interior. Nu ştiam ce să spunem, dar unul dintre tineri a insistat să îl urmăm. A bătut într-o uşă laterală a bisericii, care s-a deschis imediat din interior. Am fost invitaţi înlăuntru, unde au intrat mai multi tineri entuziaşti, care au încercat, pe rând şi toţi,odată, să ne povestească istoria bisericii lor, despre icoana Mariei del Carmine. Alţii ne îndesau în buzunare iconiţe cu Maica Domnului.Se bucurau enorm că suntem acolo si încercau să spună cât mai multe lucruri frumoase despre biserica lor, de care erau atât de mândri. Ne-au arătat picturile, încercând să ni le explice, ne arătau cele mai bune unghiuri pentru poze. Era prima zi în Celano…

 

Celano – locul unde piatra spune poveşti

În cele 6 zile în care am stat la Celano, în afară de cursurile scurte de dimineaţă (care au constituit însuşi mobilul drumeţiei noastre) şi de vizitele la şcolile din cele trei localităţi amintite – unde am luat contactul cu sistemul de învăţământ italian, bazat pe principiul că nu există om care să nu poată fi educat – am avut cele mai bune momente de „pierdere a timpului” – în adevăratul şi originarul sens – din existenţa mea de până acum. Plimbările în dimineţile şi serile răcoroase în care descopeream biserici din primele secole creştine, conservate excelent, sau în care admiram conturul munţilor Velino ori cochetele străduţe ce urcau şi coborau, de-a lungul cărora se întindeau minunatele vile locuite de italieni respectuoşi şi venerabili, convorbirile cu oamenii frumoşi şi relaxaţi din orăşele, mâncarea şi toată atmosfera italiană, cuminte şi plină de un farmec insolit pentru mine, m-a făcut să ies de fiecare dată din timp şi să străbat spaţii întregi comprimate infinit şi regăsite ca peisaje interioare după multe luni de la absorbţia din locurile minunate. Pot spune că la Celano sau în Tagliacozzo am înţeles Italia cu adevărat sau cel puţin acea parte a ei ce nu ţine de istoria scrisă, ci de stil şi de tradiţie.

Oraşul Celano, de doar 11.000 de locuitori, s-a dezvoltat în jurul unui castel renascentist, ridicat de un conte local, nepotul papei Pius al II-lea, pe nume Antonio Todeschini Piccolomini, în secolul XV.  Dominat în plan vertical de frumosul castel din piatră şi în plan orizontal de câmpia Fucino (altădată un mare lac, drenat în secolul XIX), oraşul Celano se află situat la aproximativ 120 kilometri est de Roma. Patronii spirituali ai oraşului sunt Simplicius Constantius şi Victorianus, dar figura emblematică a micuţul oraş-cetate este Tomaso din Celano, un sfânt catolic cunoscut, un discipol al Sfantului Francisc De Assisi. De altfel, cele peste 10 biserici risipite în tot oraşul, toate din piatră şi datând din diverse epoci istorice (cea mai veche este din secolul XI ), sunt adevărate monumente de artă şi, totodată lăcaşuri de cult unde se slujeşte efectiv. Jumătate din ele au şi orgi, probabil puse în funcţiune la slujbele cele mai importante de peste an, unele dintre ele poate chiar la Messa. Nu lipsesc viaţa culturală şi sportivă, micuţul orăşel având cam tot ce-i trebuie pentru a satisface absolut toate preferinţele: licee tehnologice, teoretice şi vocaţionale, cluburi de turism, pârtii de schi, echipe sportive, asociaţii culturale, sală multifuncţională  de sport, patinoar, cluburi de alpinism, s.a. Nimic nu lipseşte şi tot timpul poţi găsi câte ceva de făcut.

celano

Celano

 

Tagliacozzo…

Tagliacozzo este un oraş şi mai mic, de nivelul unei comune mai măricele de la noi. Cu aproximativ 5.000 de locuitori, orăşelul este şi el construit în jurul unui castel. M-a impresionat plăcut arhitectura urbană, cu celebrele porticuri şi arcuri de triumf care fac intrarea către nişte străzi de munte cu piatră cubică foarte pitoreşti. De la atelierele manufacturiere poţi cumpăra mici produse hand-made, mai ales coliere, inele şi statuete realizate din sticlă veritabilă de Murano. În centrul oraşului se află Piazza del Obelisco, cu un foarte frumos monument dedicat eroilor căzuţi în război. Există şi un muzeu al artei orientale, din ceea ce am auzit cu exponate foarte valoroase din Egipt,Grecia sau din Africa. Centrul istoric şi cele 5 biserici frumoase, una dintre ele, San Francesco numită, cu un rozariu minunat, iar alta, San Maria del Soccorso, din secolul XI, cu cel mai frumos pridvor pe care l-am văzut la intrarea într-o biserică, uimitor de asemănătoare cu unele biserici micuţe din Moldova. Unitatea stilistică e dată de construcţiile în stil romanic predominant, chiar şi edificiile mai noi păstrând mult din sobrietatea construcţiilor romanice.  Nimic impropriu, nimic nelalocul lui…Viaţa italienilor nu poate să nu fie una tihnită şi demnă într-un spaţiu atât de pitoresc.

tagliacozzo

Porta de Marsi – Tagliacozzo

 

 

Amprentele memoriei

Săptămâna petrecută în Italia mi-a creat un sentiment straniu, acela că aparţin într-un fel unei lumi civilizate, că fac parte dintr-un spaţiu geografic, Europa, în care mă simt comod şi familiar, dar în acelaşi timp am simţit alteritatea şi diferenţa culturală şi identitară faţă de italieni. Spaţiul bizantin, în al cărei sferă de influenţă am fost cuprinşi, noi românii, s-a dezvoltat total diferit faţă de leagănul civilizaţiei occidentale, constituit de cultura mediteraneeană. Spaţii diferite determină atitudini, comportamente, evaluări diferite. Cred că putem vorbi de matrici stilistice ca semne culturale distincte, în care s-au construit identităţi atât de diverse. Asta nu înseamnă că civilizaţiile sunt izomorfe, că oamenii nu se pot modifica. Se pot împrumuta trăsături de caracter, modele de infrastructură instituţională, soluţii inginereşti, chiar stiluri concordante cu matricea-mamă. Chiar şi împrumuturile legate de personalitate sunt posibile într-o lume atât de interconectată cum este Europa. Iar călătoriile nu pot decât să-ţi întărerească convingerea că unitatea în diversitate chiar este posibilă, că nu este un slogan găunos şi că, „în ciuda diferenţelor, suntem aceeaşi” este o butadă simetrică cu „în pofida asemănărilor suntem totuşi diferiţi”. Călătorul ce scrutează orizonturi este astfel părtaşul unei singure lumi, indiferent de spaţiul în catre călătoreşte la un moment dat. Identitatea regăsită în alteritate este bogăţia cu care te întorci din drum, acasă.

Martie 2016

Anunțuri

Despre argomin

ARGO: periodic cultural trimestrial fondat în anul 2015 la iniţiativa domnilor Codrin Vasiloancă, Cristian Florea şi Bogdan Silion, intelectuali şi profesori din Galaţi şi din Brăila.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: