Michelangelo: „Eu sunt foc!” – Autobiografia unui geniu de Ciprian Voloc

Michelangelo - Slave (Atlas)

 

Puţine sunt cărţile care, reunind într-un singur volum genuri distincte precum romanul autobiografic, istoria şi critica de artă, reuşesc sã se ridice la acea treaptă superioară de comprehensiune indispensabilă unei naraţiuni al cărei obiectiv principal este readucerea la viaţă a unui personaj ilustru din trecut. Subintitulată Autobiografia di un genio, cartea Michelangelo – Io sono fuoco a istoricului de artă italian Costantino D’Orazio, reprezintă o realizare de excepţie, in acest sens. Acceptând provocarea casei editoare Sperling & Kupfer, tânărul curator al Muzeului de Artă Contemporană din Roma s-a aventurat intr-un teritoriu care depăşeşte considerabil preocupările sale anterioare, anume studiile de istorie a artei, dintre care două cu caracter biografic (destinate lui Leonardo şi Rafael). De data aceasta, sarcina sa ar fi putut intimida pe mulţi istorici ai artei, până la a-i forţa să bată pasul înapoi, dat fiind cã era vorba tocmai de tentativa de a concepe autobiografia nescrisă a lui Michelangelo Buonarroti, nu numai cel mai important sculptor din antichitatea greacă până astăzi, dar şi unul dintre pictorii şi arhitecţii cei mai inovatori, mai vizionari ai istoriei. Or, pentru a izbuti într-o astfel de întreprindere, pe lângă studiile a peste 50 de nume notorii ale istoriei şi criticii de artă, Costantino D’Orazio a trebuit să parcurgă, răbdător şi insistent, corespondenţa lui Michelangelo, dar şi aceea aparţinând contemporanilor săi, pentru a putea desluşi iţele care au făcut şi desfăcut fiecare dintre conjuncturile în care magnificele opere de artă au fost dăruite luminii.

A aşterne pe hârtie autobiografia unui geniu presupune, înainte de toate, a pătrunde şi a înţelege mintea, caracterul, felul de a fi al acestuia. Cunoaşterea aprofundată a vieţii şi operei celorlalţi doi mari protagonişti geniali ai vieţii artistice a vremii, Leonardo şi Rafael, au constituit in mod evident un atu, câtă vreme Michelangelo însuşi se raportează, de nenumărate ori, în chip direct la aceştia, îndeosebi la atitudinea pe care o afişau faţă de persoana şi opera sa, raportare pe care ar fi fost cu neputinţă sã o surprindă obiectiv în absenţa familiarizării şi cu perspectiva inversă. Dincolo de aceasta şi de abilităţile sale evidente de istoric şi critic de artă, centrul de greutate al travaliului creator l-au constituit, după cum autorul însuşi admite, chiar cuvintele lui Michelangelo, care, mult mai mult decât opera sa artistică, au darul de a revela intenţiile ascunse, motivaţiile secrete, semnificaţiile nebănuite ale deciziilor, actelor sale inovatoare dar şi ale şi modului în care, în posteritatea lor imediată, acestea au fost receptate. Atât de revelatoare s-au dovedit aceste scrieri ale sculptorului încât, în multe locuri, tot ce a trebuit sã facă a fost sã le transcrie, integrându-le contextului lor natural.
Autobiografia lui Michelangelo, în fond o lungă scrisoare concepută de sculptor în ultimele zile de viaţă, e adresată nepotului său Leonardo; conştient fiind că acesta nu îi va asculta rugămintea de lăsa Florenţa natală pentru a veni să-l viziteze la Roma, Michelangelo decide de a aşterne în scris tot ce şi-ar fi dorit sã îi povestească prin viu grai. Motivaţia acestui gest apare ca fiind cât se poate de întemeiată, ţinând cont de raporturile pe care artistul florentin le-a avut pe durata întregii sale vieţi cu familia sa, mai precis cu tatăl şi cu fraţii săi. Burlac fiind întreaga viaţă, fără vreun urmaş, înconjurat de foarte puţini prieteni sau admiratori leali, ci mai cu seamă de adversari şi de duşmani, Michelangelo a avut un raport ceva mai strâns doar cu anumiţi membri ai familiei sale. Dintre aceştia, figura tatălui se detaşează în chip ostentativ, câtă vreme acesta, considerandu-l unicul fiu pe care se putea baza la nevoie, îl asaltează neîncetat cu cereri de ajutor financiar şi nu numai. Deşi se opune vocaţiei evidente a fiului pentru artă, manifestată încă din copilărie, exprimându-si explicit dezamăgirea şi opoziţia în momentul în care acesta, fără a-l înştiinţa, începe sã frecventeze atelierul unui pictor florentin local, Domenico Ghirlandaio, succesele ulterioare ale lui Michelangelo îl vor determina, treptat, sã îşi reconsidere poziţia. Se poate vorbi, în cazul lui Michelangelo Buonarroti, de o vocaţie pentru artă, pentru sculptură în mod special, pe care a conştientizat-o încă din fragedă copilărie – când, după cum se exprimă el însuşi, era atras mai mult de gustul prafului de marmură decât de cel al laptelui de mamă – şi căreia i s-a dedicat in întregime pe durata celor 89 de ani pământeşti, în pofida tuturor dificultăţilor şi obstacolelor. Practic, dacă artistul florentin datorează cuiva formarea şi afirmarea sa, faptul se datorează aproape în exclusivitate propriei vocaţii şi împrejurărilor favorabile ale destinului. Inclusiv posibilitatea reală de a sculpta pentru prima oară un bloc de marmură apare ca o chintesenţă a acestora două, în momentul în care Ghirlandaio îl recomandă, alături de un coleg, ca fiind cel potrivit sã exercite sculptura în ‘Il Giardino di San Marco’, atelierul de sculptură de pe lângă curtea lui Lorenzo Magnificul. De aici încolo viaţa sa va fi o simbioză mai mult sau mai puţin armonioasă între vizionarismul său artistic şi oportunităţile oferite sieşi de către omnipotenţii vremii. Recunoaşterea pe plan european survine încă de la o vârstă fragedă, în urma realizarii celor mai cunoscute sculpturi ale sale, Pietà (1498-1499, pentru cardinalul Lagraulas, care muri înainte de a o vedea finalizată) şi David (1501-1504, pentru l’Opera del Duomo din oraşul său natal, Florenţa), la nici 25 de ani. În ce priveşte cele mai cunoscute picturi, anume Capela Sistina (1508-1512) şi Giudizio Universale (1536-1541), colocată în aceeaşi capelă, ele reprezintă fructul colaborării cu papii vremii; curios este faptul că în atenţia instituţiei papale, mai precis a cardinalului Riario, ajunge tocmai în urma confecţionării, la cererea unor traficanţi de artă, a unui fals, anume o statuie realizată astfel încât sã pară antică, fals vândut, pentru o sumă exorbitantă, chiar lui Riario, care, impresionat de calitatea executării respectivului fals, doreşte să îl cunoască in persoană! Colaborarea cu papii, după cum o descrie el însuşi, a reprezentat nu doar oportunitatea de a realiza cele mai importante picturi ale sale, dar mai cu seamă o continuă provocare marcată de lupta cu prejudecăţile oficialilor, cu dificultăţile generate de rivalităţile dintre ei, în chintesenţă, un nesfârşit calvar ce îl va solicita şi istovi, spre final. Operele comisionate se acumulează una dupa alta, fiindu-i imposibil să le onoreze pe toate, dat fiind volumul uriaş de muncă, comparativ cu timpul limitat al vieţii şi cu puterile sale în continuă scădere, îndeosebi după vârsta de 70 de ani. Astfel se face cã monumentul funerar al papei Giorgio II, cel căruia îi datorează realizarea Capelei Sixtine, alcătuit din nu mai puţin de 40 de statui de marmură de Carrara, nu va fi nicicând finalizat. Acelasi lucru e valabil pentru cei 12 apostoli destinaţi Domului din Florenţa şi pentru numeroase alte sculpturi. Până şi voinţa colosală a acestui artist genial a trebuit sã se supună legilor biologiei şi ale istoriei. De câteva ori este nevoit sã părăsească Florenţa, în urma frământărilor social-politice (o dată în contextul înteţirii regimului de teroare al lui Savonarola, apoi când opozanţii familiei Medici, care i-a oferit mereu protecţie, preiau puterea), de câteva ori părăseşte Roma, din varii motive, precum neînţelegerile cu papii şi cu oficialii de la Vatican sau climatul socio-politic nefavorabil. Cu toate acestea, epoca sa a fost ultima în care un artist de talia sa, în pofida criticilor, a putut beneficia de libertatea de creaţie de care avea nevoie pentru a-şi materializa viziunea îndrăzneaţă, câtă vreme spre finalul vieţii sale Conciliul din Trento decide că reprezentarea nudurilor în interiorul bisericilor nu mai poate fi permisă. Or, tocmai nudul constituia, pentru Michelangelo, proba perfecţiunii omului şi a originii sale divine, întruchiparea materială a armoniei şi frumuseţii ideale. Strângerea laţului în jurul libertăţii de expresie a artelor, de neconceput pentru artiştii Renaşterii, reprezintă doar un prim semnal al deteriorării cadrului ideologic dominant, putând fi interpretată ca o reacţie de autoapărare a bisericii, dat fiind că survine tocmai pe fundalul discuţiilor privind necesitatea reformării acesteia, discuţii cărora Michelangelo însuşi le-a fost martor la întrunirile elitelor laice ale vremii.

Specificul inedit al acestei cărţi, dincolo de prezentarea tuturor acestor date şi evenimente, îl reprezintă oralitatea. Ceea ce un eseu nu ar fi putut nicicând surprinde, această autobiografie fictivă, dar întrutotul convingătoare, scoate la iveală cu naturaleţea unui izvor. Nu numai cã devenim părtaşi la zbuciumul sufletesc al acestui geniu solitar, pe care nu l-a interesat cu adevărat nimic altceva, pe durata întregii sale existenţe, decât propriu-i demers creator, dar asistăm la autentice şi detaliate comentarii, la ingenioase interpretări ale creaţiilor şi motivaţiilor din spatele acestora, cărora Costantino D’Orazio le conferă, inevitabil, aura autorităţii incontestabile a geniului, dată fiind exprimarea la persoana întâi singular, specifică romanului autobiografic. Michelangelo – Io sono fuoco (Sperling & Kupfer, Milano, 2016) e o carte care se citeşte cu sufletul la gură, capitol după capitol revelând scenele unui joc ghidat de scrierile, operele şi evenimentele vieţii maestrului, pendulând permanent, într-un echilibru perfect, între psihologie, istorie, politică, religie, critică de artă, hermeneutică filosofică şi literară, roman autobiografic. Stilul poartă pecetea înţelepciunii naratorilor, căci naratorii sunt, la urma urmei, doi – Michelangelo şi D’Orazio – uniţi în chip magistral într-o unică voce, într-o simbioză perfectă, imposibil de egalat. O carte căreia cu greu i s-ar putea reproşa ceva, ce îşi asteaptă, sperăm, transpunerea şi în limba română.

Anunțuri

Despre argomin

ARGO: periodic cultural trimestrial fondat în anul 2015 la iniţiativa domnilor Codrin Vasiloancă, Cristian Florea şi Bogdan Silion, intelectuali şi profesori din Galaţi şi din Brăila.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: