Cărţi, literatură, religie şi credinţă (I). Pentru o cultură a inimii de A. G. Secară

Moto: „Doamne, dă-mi să spun ce trebuie!”

alfa-si-omega

Exordiu-confesiune. De filozofie m-am apropiat mai întâi prin Cioran şi… celălalt Noica[1], Constantin. De creştinism, de credinţa ortodoxă, prin lectura Noului Testament, a „istoriilor” lui Eliade, prin filmul lui Zefirelli, romano-catolic ca structură şi Jurnalul fericirii al lui Nicu Steinhardt. A contribuit, de asemenea, patosul părintelui Galeriu, într-una din vizitele lui la Galaţi. Un pic mai târziu au venit lecturile din Vechiul Testament, Filocalia, Stăniloaie, istoriile religiilor. Iar mai încoace, participările la slujbele religioase, la taina euharistiei. Obiectiv vorbind, cred că sunt un creştin ortodox care mai stă uneori sub semnul lui „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” şi mai ales sub semnul lui „vreau să cred, Doamne, aşa cum trebuie să cred şi mai ales să făptuiesc după credinţă!”

Poate că sunt un credincios într-un fel de devenire! Oricum, mai am multe de învăţat. De la Alfa la Omega, trecând prin smerenie, curaj în faţa tainei morţii, putere de a sluji şi mai mult semenilor…

 

La subiect. O carte precum cea îngrijită de preacucernicii părinţi Eugen Drăgoi şi Ninel Ţugui, ajunsă la a patra ediţie, este binevenită, este o carte de învăţătură. Învăţătură firească, după „firea omului”, deoarece omul, cât trăieşte, învaţă, sau îşi readuce aminte, încercând să se schimbe. În bine! Creştineşte vorbind, este o treabă grea, practic imposibilă, de a te schimba cu totul; o aflăm încă de pe coperta a IV-a, unde mărturiseşte părintele Rafail: „împlinirea poruncilor lui Hristos este un lucru aproape cu neputinţă omului singur. Când vin tineri la mine şi-mi spun: «Este aşa de greu să mă rog, să mă schimb», le răspund: «Nu-i greu deloc; este cu neputinţă!»”. Este ceea ce e transcris, un pic altfel, şi la pagina 39: „căci şi aceasta trebuie să ştim, anume că ceea ce ni se cere a împlini în Biserică, nu este greu; este cu neputinţă. Dar ce este cu neputinţă omului, Dumnezeu Însuşi împlineşte pentru om. Şi aici intervin Tainele Bisericii şi puterea lor care hrăneşte această naştere şi creştere întru veşnicie, în fiecare suflet”.

Aşadar, chiar dacă, dacă intrăm oarecum în terminologia tragediei greceşti, aşa cum o vedea un Nietzsche: oricum vei fi pedepsit, chiar dacă încerci, chiar dacă nu (!), în cazul creştinismului, miza este mântuirea! Soluţia la care se referă Pr. Rafail este, totuşi, rugăciunea: „iar când Domnul a zis: «Cele cu neputinţă omului sunt cu putinţă lui Dumnezeu» (Evanghelia după Luca, 1, 37), a spus-o ca o făgăduinţă; cred că putem să luăm cu încredere o astfel de făgăduinţă şi să căutăm ca Domnul să facă în sufletele noastre ceea ce este cu neputinţă omului”.

Exagerând puţin, nu este o carte numai despre „celălalt Noica”, nici despre „celălalt”, opozantul, ori infernul din celălalt, ci mai ales despre „un celălalt” din fiecare dintre noi, cel care încearcă să fie mai bun în fiecare zi. Pentru că, în sens concret, în afară de dialogul cu fiul filosofului român, a doua parte a cărţii este dedicată experienţei convertirii la ortodoxie a unui creştin provenit dintr-o comunitate protestantă, ieromonahul elveţian Symeon Bruschweiller (trecut la cele veşnice pe 20 august 2009), care întăreşte metafora alterităţii sugerată de titlu.

Extrapolând definitiv, cultural, este o pledoarie pentru „o cultură a inimii”. Citim, la pagina 59: „Cultura pe care ne-a dat-o Hristos în viaţă, dacă o înţelegem bine, este înainte de toate cultura inimii. Lucru curios! Locul cel mai accesibil care caracterizează omul la orice nivel (copil, adult, educat sau analfabet), de la naştere până la moarte, care este în acelaşi timp locul unde omul se adevereşte cel mai adânc, este inima. Prin aceasta, Hristos Se adevereşte a fi Dumnezeu adevărat şi Om adevărat întrucât cunoaşte necrezut de bine firea omului.”. Ideea este continuată într-un fel, insistându-se asupra unei distincţii între adevărata cultură şi cea aridă, dacă nu smintită, „de rătăcire”, poate şi de căutare, care se strecoară, pe lângă cea autentică, în special dinspre acea parte decadentă a Occidentului, la pag. 77: „Biserica este cultura fără egal în istorie şi ne-a dat cuvinte de comuniune cu Însuşi Cel fără de început Care, smerit, Se pogoară la mintea noastră, ca să înalţe mintea noastră la mintea Lui cea fără de început”.

În altă ordine de idei, poate cea mai importantă, cartea celor doi monahi şi a… celorlalţi, care pun întrebări (volumul este o transcriere a două zeci şi cinci de casete audio, a mai multor conferinţe şi întâlniri cu tinerii), este una a dialogului, a comuniunii, a sincerităţii absolute. Este o lecţie şi pentru intelectualul aproximativ, mai mult sau mai puţin recent, român în special, atras de diverse curente spiritual-religioase, o lecţie despre convertiri, reconvertiri, întoarceri ale fiului risipitor. Iată ce mărturiseşte Părintele Rafail:

„Între timp am pribegit şi la alte credinţe, fiindcă eu nu aveam conştiinţa a ceea ce este Biserica şi nu înţelegeam de ce sunt mai multe Biserici. Credeam că, mai mult sau mai puţin, toate sunt valabile şi, până la un punct, este şi acesta un adevăr.” (p. 29). Sau: „Vedeţi, în căutarea mea am ajuns şi la călugărie. Am trecut prin mai multe faze, dar niciodată prin ateism. Am avut şi acolo o intuiţie care nu m-a lăsat niciodată să neg, adică să mă opun gândului lui Dumnezeu. Dar multe dubii şi neînţelegeri am avut. Am trecut, ca şi mai toată lumea care caută, prin crize, mai mult sau mai puţin adânci, care m-au adus la un rezultat mai mult sau mai puţin spectaculos. Unul dintre cele mai mari, poate cel mai mare, a fost revenirea la ortodoxie…” (p. 37). În altă parte adaugă: „Mulţi dintre intelectualii noştri se smintesc şi nu cred în rugăciune, nu cred în duhovnicie şi pare normal aşa; cu intelectul rămas în limitele vieţii acesteia, nu se poate vedea o raţiune a lucrurilor duhovniceşti, fiindcă ele sunt mădularele vieţii ce va fi.” (p. 32). Această viaţă ce va fi este, într-un fel, viaţa şi a celorlalţi pe care trebuie să-i iubeşti ca pe tine însuţi, cu care ai vrea să fii pentru totdeauna, viaţa adevărată pe care, zice Rafail: „o căutăm cu nesaţ (…) în toate direcţiile vieţii noastre, prin cultură, prin călătoriile noastre duhovniceşti, ba chiar şi în păcat. Şi în păcat omul, până la urmă, îşi caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul nu este adevăr şi din acest motiv ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii.” (p. 31).

Fiul se dovedeşte la fel de bun filosof ca şi tatăl său, întru „adevărata filozofie”: „pentru noi, înţelepciunea este Înţelepciunea lui Dumnezeu, este Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, Hristos. Şi pentru noi, altă înţelepciune nu există. Şi, dacă această înţelepciune este nebunie – şi este nebunie pentru lumea aceasta – atunci să fim şi noi «nebuni», fiindcă «înţelepciunea lumii acesteia a nenorocit pe om»! (p. 35). Părintele Symeon afirmă, apropo de viaţa aceea ce va fi, că „în rai, în Împărăţia lui Dumnezeu, fiecare persoană trăieşte totalitatea umanităţii (n.n.: totalitatea celorlalţi), după cum fiecare Persoană a Sfintei Treimi trăieşte totalitatea fiinţei dumnezeieşti. Şi numai în acel moment, această umanitate dispersată în indivizi devine o unitate de persoană.” (p. 166).

 

Îngrijitorii ediţiei, „martorii”, mărturisitorii, Părinţii Eugen Drăgoi şi Ninel Ţugui, au împărţit materialul cărţii astfel: partea întâi este dedicată Părintelui Rafail (cu şapte capitole: „Peregrinarea către adevăr”, „Ortodoxia – marea temă a vieţii mele”, „Mântuirea ca posibilitate”, „Rugăciunea – cuvânt bun”, „Călugăria – «Calea experienţei esenţiale», „Constantin Noica către fiul său, Rafail: «Fii împlinit şi fă ce vrei» şi „Viaţa duhovnicească şi familia”) şi partea a doua Părintelui Symeon, partea a doua având doar patru capitole: „Aspecte ale spiritualităţii ortodoxe”, „Rugăciunea lui Iisus”, „New Age sau întoarcerea la păgânism” şi „Biserica Ortodoxă între Răsărit şi Apus”. Numai citind aceste titluri înţelegem că Ortodoxia este „Marea Temă”. Şi, implicit, Adevărul.

La întrebarea pusă de unul dintre participanţi, „de ce ortodoxia este calea cea adevărată”, Părintele Rafail începe să răspundă astfel: „Convertirea la adevăr, recunoaşterea adevărului, criteriul pe care-l căutam eu nu se găseşte ca un lucru general. Criteriul adevărului se dezvăluie inimii, printr-un cuvânt unic adresat acelei inimi. Dumnezeu are o conversaţie intimă, personală, cu fiecare inimă. Deci, dacă aţi fi altceva decât ortodocşi, nu cred că aş şti cuvântul pe care trebuie să vi-l spun, dar aş încerca, cu ajutorul lui Dumnezeu, să găsesc un cuvânt care să simt că-i adevărat. Cum să-l găsesc, nu ştiu. Vă fac o altă mărturisire. Rugăciunea mea către Domnul este aceasta: «Doamne, dă-mi să spun ce trebuie!». Fiindcă nu caut, în general. Fiecare trebuie să găsească, prin rugăciune, prin cuvânt, ce-i adevărul şi de ce acesta este adevărul. Şi acest lucru se poate exprima în cuvintele pe care vi le-am spus deja: «Doamne, ce-i adevărul şi de ce este aşa? Spune inimii mele, convinge prostia mea!»” (p.40).

Părintele Symeon „vorbeşte” mult despre Rugăciune inimii, iar când trebuie să răspundă la întrebarea „Cum se realizează coborârea minţii în inimă şi cum ne putem apăra de gânduri în timpul unirii minţii cu inima”, afirmă: „Una dintre consecinţele căderii în păcat a fost o anumită dezintegrare a unităţii omului; am putea spune că inima omului a fost cea mai atinsă şi, în cercuri concentrice, începând cu inima, această dezintegrare s-a răspândit în toată fiinţa. Am putea descrie ceea ce s-a petrecut după păcat prin aceea că în Adam, care a fost alungat din rai, mintea s-a separat de inimă şi s-a confundat cu facultăţile intelectuale ale fiinţei omului. Pe calea mântuirii, deci a reintegrării omului, este important ca aceste facultăţi noetice să se reunească cu inima. Şi dacă ne rugăm în această stare de unire a minţii cu inima, vorbim de Rugăciunea inimii. Foarte multe persoane au ajuns la această experienţă a Rugăciunii inimii. Însă, reunificarea omului prin rugăciune este mai degrabă darul harului şi părinţii duhovniceşti, chiar cei mai recenţi, ne sfătuiesc să se utilizeze o tehnică. Se pot utiliza anumite tehnici care, la un oarecare nivel, pot crea o stare de linişte interioară, însă nu acesta este scopul pe care îl căutăm ci biruinţa asupra păcatului şi unirea noastră cu Dumnezeu.” (p.161, s. n.).

Sugeram mai sus că volumul Celălalt Noica este şi o fiinţă-carte care „meditează” şi asupra fenomenului convertirii. Şi Rafail se converteşte, şi Symeon. Din finalul povestirii convertirii acestuia din urmă (pp.182-183), din care aflăm importanţa unui anonim profesor de istorie care l-a determinat pe Symeon să descopere alte forme de civilizaţie decât cele ale austerei Elveţii, importanţa „Mărturisii unui pelerin rus” ş.a., aflăm, via Bulgakov, că „ortodoxia nu convinge, ci seduce. Este foarte profund cuvântul acesta. El vrea să spună că ortodoxia se adresează nu atât raţiunii, cât inimii omului, adică omului total, şi trebuie să vă spun că am avut întotdeauna încredere totală în Biserica Ortodoxă.”. În această ordine de idei, Celălalt Noica este o carte seducătoare, care poate într-adevăr converti…, ori întări inimile, ca şi Sfintele Evanghelii, Filocalia, Jurnalul fericirii, Pelerinul rus, Patericul, dialogurile cu Părintele Galeriu ori artistul plastic Sorin Dumitrescu. Ca joc de idei, de „adevăr şi provocare”, dacă vreţi, te poate atrage şi prin fragmentele care pun faţă în faţă Occidentul şi Ortodoxia (Symeon: „marele păcat al Occidentului este tocmai umanismul” – p. 191 passim, întreg capitolul despre New Age), o convingere, apropo de tensiunile create de obligativitatea orelor de religie, care trebuie promovată:

„După părerea mea, toată lumea ar trebui să studieze Teologia. Cred că toată cultura şi civilizaţia decurg din teologie. Teologia este un cadru: de o parte sunt aşa-numitele arte liberale (arta, limbile, etc), iar în partea cealaltă, tehnica, ştiinţa. Cred că teologia este regina ştiinţelor”. Asta o spune cu convingere tot Părintele Symeon, spre final de carte (p. 191).

[1] * * * Celălalt Noica, Ed. Partener, Galaţi, 2016.

Anunțuri

Despre argomin

ARGO: periodic cultural trimestrial fondat în anul 2015 la iniţiativa domnilor Codrin Vasiloancă, Cristian Florea şi Bogdan Silion, intelectuali şi profesori din Galaţi şi din Brăila.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: