Catehism pentru Irina: de Codrin Vasiloancă

IMG_20160405_232536

Dacă nu mă întrebi, nu știu; dacă mă întrebi știu. Profesorii profesorului sunt elevii săi, copiii săi, dacă îi are. Când aceștia nu pun întrebări profesorului, sau părintelui, nu există de fapt o relație pedagogică,sau părintească, iar faptul de a avea elevi, sau copii, devine unul aproape ratat din punct de vedere intelectual – o formă fără fond. Irina întreabă, se pregătește să îndrăznească, să biruie lumea. Irina pictează și scrie; pictează icoane și scrie despre ploaie și copilăria căreia îi presimte sfârșitul: ”Râzi, râzi în neștire, doar să-ți aduci aminte cum e să fii copil! Dar plouă! De ce râzi? E o ploaie rece ce-ți pătrunde în oase precum un cuțit. Dar tu nici nu ai umbrelă! De ce râzi? Ți se pare amuzant cum stropii cad, cum se adună-n bălți, ți se pare amuzant că oamenii fug să se ascundă de apă – ți se pare. Părinți grijulii adăpostesc copii sub umbrele negre de parcă apa i-ar arde. Oamenii te arată cu degetul spunându-ți ”ciudat” și te cheamă sub umbrele. Părul tău lung în șuvițe ude te lovește peste față și sari, și te învârți, cu haina ta grea de apă, și dai cu picioarele în bălți, și râzi, râzi ca un nebun, te bucuri de apă și vorbești cu vântul, stai cu capul în nori și nu ești atent la ceilalți. Parcă nu ești din această lume. Râzi, căci știi că oamenii își vor aminti de tine, omul ce stă în ploaie, căci știi că faci ceva ce va rămâne întipărit în mintea lor, căci știi că ești unic, că ești un fenomen! Tu inspiri piese de teatru, poezii, tablouri, și tu știi! Chiar e amuzant cum stropii cad șiroaie! Chiar e amuzant că oamenii se ascund! Fericirea ta e minunată! Mi-a deschis ochii. Îmi va fi dor de tine, cel ce râzi în ploaie, cel ce ești copil!”. Întrebările ei obligă la răspunsuri în haine simple, răspunsuri care-și întorc deodată fața către noi, de undeva din lume și de pe cale, ca niște persoane aparent indiferente brusc recunoscute ca familiare, într-o tresărire de surpriză, îndată ce întrebarea, la fel de simplă și de adevărată în sinceritatea ei, ni le descoperă în mulțime. La începuturi, înainte de istorie şi moarte, toţi oamenii erau cuprinşi în Adam; tot astfel acum, toate întrebările se cuprind într-o singură întrebare, oricare întrebare motivată de dorinţa curată de a afla răspuns. Irina, dacă prezența mea nu ți-ar trezi dorința de a mă întreba ca pe Dumnezeu lucruri la care numai Dumnezeu ți-ar putea răspunde, atunci e ca și cum am fi singuri, ca și cum nu m-ai vedea decât, cel mult, ca pe un obiect! Sfinții recunosc în celălalt pe Dumnezeu și îi vorbesc, și îi slujesc, ca lui Dumnezeu. Câte cineva rătăcit în pustie ar putea afla astfel cine este. Mântuitorul ne învață normalitatea. Cuvântul este pretutindeni: în culori, în forme, în sunet, în senzaţii, în lucruri şi în făpturi, Dumnezeu ne vorbeşte tot timpul! Iar noi credem că suntem singuri, sau că ne plictisim… Dar dacă El nu ne-ar vorbi, dacă brusc ar tăcea, atunci de jur împrejurul nostru ar fi doar nimicul. Dumnezeu este mereu cu noi, El este martorul nostru permanent, El vede tot ce ni se întâmplă. Dar și noi suntem mereu prezenți. Ca și Dumnezeu, noi nu putem experimenta decât prezentul; doar că Dumnezeu nu se schimbă în timp ce noi murim – conștiința trecerii timpului este conștiința morții, iar ceasurile ne ajută să credem că doar ”timpul” se scurge, când de fapt noi ne ”topim”, ca o lumânare în fața lui Dumnezeu. Ție îți este frică de moarte? Totul porneşte de la întrebarea dacă ne este frică de moarte… ne este frică sau ar trebui să ne fie, ca nu cumva moartea să ne prindă nepregătiţi pentru tot ce va urma dincolo de moarte – timpul devine o arvună în care acumulăm tot ceea ce dicolo ne va fi de folos; numai aici putem acumula cunoştinţe, numai aici ne putem desăvârşi, numai aici putem deveni puternici pentru lumea de dincolo; lumea de dincolo, a duhurilor, este perfectă, acolo nu mai există schimbare, deci nici cunoaştere, care nu poate rezulta decât din schimbare. Iar cea mai mare cunoaştere şi putere pe care o putem agonisi în lumea aceasta şi în timpul acesta care ni s-a dat special pentru a putea deveni cunoscători şi puternici ne vine din împărtăşirea cu Sfintele Taine: toate tainele, dar în primul rând Sfânta Împărtăşanie – pentru că în Sfânta Împărtăşanie se află însuşi Dumnezeu, cunoaşterea supremă spre care tinde orice efort de cunoaştere. Dobândim astfel o cunoaştere şi o putere care ne vor fi de folos dincolo, iar aici le vom simţi ca pe o linişte, ca pe o împlinire, ca şi cum nimic nu ne-ar mai trebui pe lumea asta şi am fi gata pentru cealaltă, acolo unde trecând vom fi cunoscători şi puternici, sau slabi. Slabi fiind, trecând adică în cealaltă lume nepregătiţi, fără cunoaşterea Sfintelor Taine, vom fi temători, vom fi chiar înfricoşaţi de lucrurile acelei lumi, pe care nu le vom înţelege şi care ni se vor părea cumplite – şi nimeni nu ne va putea ajuta să le înţelegem. Această frică izvorâtă din necunoaştere şi neînţelegere este iadul. Dar dacă vom trece dincolo împărtăşiţi cu Sfintele Taine, cunoscători şi puternici, atunci ne vom bucura şi vom da slavă pentru bucuria izvorâtă din înţelegere – acesta este raiul. Chiar şi cei mai păcătoşi, care vor apuca să se împărtăşească şi, împărtăşindu-se, se vor căi, dorind ca ceea ce au făcut rău să nu fi fost făcut, adică însetând după bine, dorindu-şi ca istoria să se poată petrece astfel încât ei să poată birui păcatul, chiar şi aceia, odată împărtăşiţi, chiar de va trebui să străbată prin iezerul de foc, vor fi salvaţi în cele din urmă de nădejdea binelui absolut cu care s-au împărtăşit şi pe care, nedispreţuindu-l, şi-l doresc cu toată fiinţa lor. Oamenii păcătoși se duc în iad? Unde este iadul? Dar lumea ce este? Și unde? Acolo unde sunt oameni! Un singur om nu ar avea sens. Omul nu se recunoaște și nu se definește ca atare decât prin oameni. Iar raiul și iadul sunt stări de spirit … molipsitoare. Ce este raiul? Fericire, bucurie, iubire, iar toate aceste stări sunt asociate inimii; la fel iadul, de unde și vorba că ”a murit de inimă rea”. Purtăm aceste stări de spirit în inima noastră, ne identificăm cu ele și devenim manifestări ale bucuriei și iubirii, sau ale furiei și prostiei. ”Şi fiind întrebat de farisei când va veni împărăţia lui Dumnezeu, le-a răspuns şi a zis: Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. (Luca 17, 20-21)” Împărăția lui Dumnezeu nu va veni, căci deja este: aici şi acum, în oricine, bun sau rău, virtuos sau păcătos, tâlhar sau sfânt – dar cine va dori să intre în ea?  “Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pe ei. “ (Matei 13, 15) Inima s-a învârtoșat, urechile aud greu, ochii s-au închis ca nu cumva să vadă, și să audă, și cu inima să înțeleagă, și să se întoarcă, și să fie tămăduiți – ca nu cumva! Ceea ce pentru unii este putere, rai și mântuire, este pentru alții nebunie, iad și silnicie când voia proprie le-a devenit lor singura nădejde și mântuire: “Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18). Tu mă întrebi ce este și unde este iadul, iar eu îți văd neliniștea și vreau să ți-o înlătur, și-atunci, deși eram ”prost” câtă vreme nu m-ai cercetat și nu m-ai întrebat, mă trezesc la luptă, să alung umbra asta din inima ta. Iar Duhul îmi ajută, căci mai înainte de a mă fi întrebat eu nu cunoșteam aceste răspunsuri – și împreună, răzbind umbra, ne regăsim în lumina bucuriei de a ne fi eliberat de teamă. Și așa, facem raiul! ”În iad”, nimeni nu întreabă pe nimeni nimic, nimeni nu știe nimic, nici nu-și dorește ceva, căci dorința este o sămânță adusă întotdeauna de prezența și de întrebarea celuilalt. Cei al căror suflet este cotropit de neputința iadului nu văd în jurul lor decât pe cei ce le sunt asemenea. Legenda lui Iona ne povestește cum este înghițit de balenă:”balena” păcatului, a împotrivirii, a mâniei, a voii proprii, a refuzului de a urma chemării lui Dumnezeu. Și oricât de mult am înainta pe calea ascultării și a virtuții, îndată ce ne mâniem, îndată ce ne pierdem răbdarea, deci credința și iubirea, îndată ne și înghite ”balena”, îndată întrupăm iadul! Și-atunci, înspăimântați de neputință, strigăm către Dumnezeu! Iar Dumnezeu ne trimite în Ninive, să-l convertim în rai. Este cineva să nu-și dorească mântuirea? Cei ce pier: cei ce nu nădăjduiesc, nu cred şi în cele din urmă nu iubesc, cei cu inima învârtoșată, nebuni, care au renunțat să mai fie buni, care au renunțat să mai fie dumnezei. Cât va dura lumea? Când tinerii nu vor mai găsi nici un rost în a se căsători şi a întemeia o familie, atunci va fi sfârşitul, atunci va începe războiul care nu se va mai termina, atunci vom fugi ca de o ciumă de o asemenea tinereţe inumană. Câte se mai petrec pe pământ în răstimpul unei rotiri de astre! O emoţie, o tresărire, un gând, o faptă … acestea sunt adevăratele evenimente cosmice. Cunoaşte Dumnezeu ziua şi ceasul în care omul va muri? Toţi oamenii sunt muritori, supuşi morţii, bolii, de care nu ne putem izbăvi decât prin Dumnezeu. Cu siguranţă da – doar este atoateştiutor! Şi totuşi, această cunoaştere nu o putem accepta ca şi cum am fi programaţi să murim. Timpul – spunea un părinte paroh – este cel mai preţios dar pe care ni-l face Dumnezeu, timpul mântuirii noastre, al înţelepţirii şi îndumnezeirii noastre, ori al ratării noastre ontologice, pe care însă nu-l ştim. Am vrea să-l ştim? Probabil că nu. Și nu ne place ideea că altcineva, fie el Dumnezeu, ar cunoaşte durata acestui timp. De ce? De ce ni se revoltă spiritul la gândul că atoateştiutorul Dumnezeu, cel înafara istoriei şi a timpului, ştie pur şi simplu când anume se va sfârşi viaţa fiecăruia? Sau poate că, mai degrabă, ne revoltăm împotriva ideii că însuşi Dumnezeu este cel care a programat fiecăruia sfârşitul – ne revoltăm astfel împotriva ideii de predestinare, chiar dacă nu ar fi decât o predestinare a timpului îngăduit pentru a ne mântui. S-ar spune astfel că omul poate influenţa prin liberul său arbitru calitatea timpului petrecut sub imperiul morţii, nu şi durata acestuia. Pe de altă parte însă, am putea să ne gândim că lui  Dumnezeu i-ar fi suficientă limitarea duratei lumii, lăsând indivizilor posibilitatea de a gestiona cu maximum de eficienţă resursele vitale proprii şi, implicit, durata vieţii proprii – de unde ar decurge că nu timpul este darul pe care ni-l face Dumnezeu, ci însăşi viaţa, cu liberul ei arbitru. A presupune că omul poate să-şi gestioneze viaţa astfel încât să îndepărteze ad infinitum spectrul morţii nu are sens decât pe baza premisei că această viaţă ar putea fi nesfârşită, că este nesfârşită. Dar dacă presupunem că, oricum, aceasta trebuie să se sfârşească, atunci nu vedem cum ar putea fi Dumnezeu străin de inevitabilul ei sfârşit. Singura cale de a ieşi din arcanele acestor premise rămâne corectarea uneia dintre ele: nu de un sfârşit este vorba, ci de sfârşituri posibile, infinite – nu de o anumită viaţă, nu de o anumită succesiune de evenimente inevitabile pe durata unei vieţi, ci de infinite succesiuni de evenimente infinit de diverse pe durata vieţii unui om. Dumnezeu ne aşteaptă la capătul tuturor acestor infinite posibilităţi şi drumuri. Putem să trăim orice moment al vieţii noastre într-o infinitate de moduri, însă trebuie să alegem unul singur din infinitele moduri pe care singur Dumnezeu le contemplă … pur şi simplu. Și înţelegem moartea ca pe o cenzură implicită alegerilor noastre, care ar putea fi evitată prin alegeri corecte, logice în raport cu principiile vieţii. Dar ce poate fi atât de greşit în alegerile noastre încât moartea să fie de neevitat? Exemplul majorităţii covârşitoare a semenilor noştri ne oferă un răspuns cât istoria sau cât literatura. Dar care sunt acele alegeri corecte, care ne-ar scuti de calvarul morţii? Exemplele, dacă sunt, nu se cunosc, sau, în orice caz, sunt tainice şi absolut rarisime, mai mult legende şi teme de literatură fantastică, mai mult vis, decât realitate. Când eram copil, meditam la ce va să fie moartea – probabil asistasem la o înmormântare, activitate cu care se îndeletniceau din când în când bunicii. Ei bine, aveam ferma convingere că sunt nemuritor. Şi nu numai atât, dar aveam convingerea, pe care mi-o şi verificam, că respiraţia nu condiţionează supravieţuirea, că se poate şi fără. Alergând, aveam convingerea că nu e nevoie să ating cu picioarele pământul, că e suficient să vreau ca să plutesc pur şi simplu într-un fel de zbor, care se continua apoi, noapte de noapte, în vis. Mai târziu, respiraţia mi-a devenit într-adevăr necesară; mai târziu, nu am mai alergat – de fapt am uitat să alerg. Copil fiind, ştiam cumva că pot trăi viaţa într-o infinitate de feluri, că nimic nu-mi este cu neputinţă, că, prin urmare, sunt nemuritor, odată ce căile spre viaţă sunt şi ele infinite, la fel ca cele spre moarte. Ce fel de logică era aceea? În ce fel erau acele alegeri ale mele corecte? În orice caz, ştiu astăzi în ce fel nu au fost corecte „alegerile” mele de mai târziu: în măsura în care au urmat o reţetă de viaţă. Dacă te iei după oamenii care nu ştiu decât să moară, inevitabil vei ajunge la rândul tău la acelaşi rezultat, ba chiar vei fi convins că altfel nu se putea, vei uita că odinioară, pe când mai ştiai încă ce înseamnă cu adevărat a alege, credeai altfel – eu nu am uitat şi este într-adevăr cea mai stranie amintire a mea: amintirea unei stări a neatârnării sufletului faţă de trup şi, mai ales, faţă de tot felul de idei false, de convingeri morbide, pe care oamenii şi le transmit prin generaţii, ca un cancer ereditar. Unde este Împărăția? Dacă Împărăția este acum, înseamnă că tot acum poți să fi în Împărăție, sau înafară, înseamnă că tot acum se consumă drama alungării din rai și a pierderii vieții veșnice, drama căderii în moarte: prin fiecare gest, prin fiecare faptă, prin fiecare gând. Cât de greu poate să fie să te mulțumești cu Duhul în locul oricăror bogății sau satisfacții, să manifești compasiune pentru aproapele tău, să fii blând, să nu speri nimic decât de la Dumnezeu, să fii milostiv, sincer și cinstit, să faci tot ce îți stă în putință pentru pace, să fi ocărât și prigonit pentru dreptatea Mântuitorului? Este ușor, dacă vrei să fi cu Hristos, dar este greu dacă nu vrei să te desparți de lume. Nebunia crucii este renunţare la voia proprie şi încredinţare în mâinile lui Dumnezeu: renunţarea la eu și la voia proprie în numele iubirii. Ce răspunde Sfânta Fecioară trimisului lui Dumnezeu? “Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1,38) Iată rodnicia pământului din pilda semănătorului, iată taina înmulţirii din pilda talanţilor, iată cheia Împărăţiei cerurilor: Fie mie după Cuvântul Tău! A înmulți talantul înseamnă a primi Cuvântul în inimă, a-L lăsa să lucreze prin tine ca să-și dea roada sa. Fiecare, asumându-ne “Fie mie după Cuvântul Tău”, ne-am asuma naşterea Mântuitorului şi a Împărăţiei cerurilor în inima noastră. De ce i se dă talantul îngropat celui care înmulțise cinci talanți și nu celui care înmulțise doi? I se dă celui care a ştiut să înmulţească mai mult; darul vieţii se dă celui care iubeşte mai mult. Talanţii sunt daruri dar sunt şi sarcini, căci trebuie înmulţiţi: iubirea este întotdeauna spornică, este aluatul care dospeşte toată frământătura. Unii primesc mai mult, alţii mai puţin, dar oricât de puţin ai primi ai posibilitatea şi datoria să înmulţeşti ce ai primit. Şi îmnulţind, te mântuieşti: înmulţirea este sinonimă cu mântuirea. Mântuirea este înmulţirea darurilor mai înainte primite. Ca semințele din brazdă, așa încolțesc oamenii, iar Dumnezeu ne scaldă pe toți în apele Sale și ne vrea roditori înzecit, și însutit, și înmiit, căci apele sale dau fiecăruia puterea de a rodi – numai să vrei, numai să spui Amin talantului, aurului divin, însușirii sau calității umane, dar și provocării, testului prin care îți este dat de la Dumnezeu să fii pus în valoare ca să te înalți către Cer. Există vreo cărare, la capătul căreia să nu ne aştepte Dumnezeu? Nu există! Însă la capătul oricărei cărări avem mereu de ales… Cu fiecare om, pământul recucerește cerul prin mii de ramuri – la capătul fiecăreia înflorește Dumnezeu, bucurându-se de fiecare nouă legătură între El și omul pe care l-a creat, bucurându-se de fiecare nouă întrebare, de fiecare nouă întrupare sub forma a nebănuite răspunsuri. Ce este Dumnezeu? Izvor!

Anunțuri

Despre kodrins

Licenţiat în litere, master în filosofie, eseist, instructor de Go, campion al României la Go în calitate de jucător şi de antrenor, căsătorit, doi copii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: