Filosofia procesului este o aventură modernă, însă filosofi mai mult sau mai puțin înclinați spre această viziune metafizică au existat de foarte multă vreme. O listă a filosofilor de acest gen începe de regulă cu Heraclit din Efes, apoi continuă cu Platon şi Aristotel, Leibniz, Hegel, Peirce, James, Bergson, Dewey, Whitehead, Sheldon[1]. Unele liste mai includ în plus alţi autori aparţinând tradiţiei europene, precum Bradley sau Theillard de Chardin, ba chiar Schelling şi Bakhtin. O antologie intitulată Process Philosophers conţine texte aparţinând lui Samuel Alexander, Henri Bergson, John Dewey, William James, Loyd Morgan, Charles Peirce, Whitehead şi Charles Hartshorne[2].
În centrul abordării procesualiste se află principiul procesului, care susţine că procesul este mai fundamental decât fiinţa sau substanţa. Nicholas Rescher a sintetizat în felul următor principalele teze spre care înclină sau faţă de care se angajează filosofia procesului:
- “timpul şi schimbarea se află printre principalele categorii ale înţelegerii metafizice”
- “procesul este o categorie principală a descrierii ontologice”
- “procesele – şi forţa, energia şi puterea pe care ele o fac manifestă – sunt mai fundamentale, sau în orice caz nu mai puţin fundamentale, decât lucrurile pentru scopurile teoriei ontologice”
- “câteva, dacă nu toate, dintre elementele majore ale repertoriului ontologic (Dumnezeu, natura-ca-întreg, persoanele, substanţele materiale) sunt cel mai bine înţelese în termenii procesului”[3].
Această componentă de bază a filosofiei procesului care este primatul procesului, formulat la punctul 3 de către Rescher, se întâneşte clar abia în secolul al XX-lea, în special la Bergson şi Whitehead.
Principalele încercări de argumentare în favoarea primatului proceselor aparţin lui C. D. Broad şi W. Sellars[4]. Nu le expunem aici, întrucât ni se pare mai urgent să examinăm obiecția de principiu care s-a adus metafizicii procesualiste de către Peter Strawson. În ordine logică, ni se pare că o respingere a tezei imposibilității unei metafizici a proceselor trebuie să vină înaintea construcțiilor pozitive, care ar risca altfel să nu fie primite din principiu.
Argumentul lui Strawson împotriva proceselor este etichetat de către însuşi autorul său drept „transcendental”. Există o literatură considerabilă în ultimele decenii cu privire la acest gen de argumente[5] Filosofii nu sunt în consens cu privire la ce este un argument transcendental. În orice caz, un asemenea argument este unul regresiv şi porneşte de la nişte trăsături cu neputinţă de negat ale experienţei. Dacă vrea să arate ceva despre lume sau despre facultăţile noastre de cunoaştere, nu este univoc stabilit. Strawson pleacă şi el de la anumite trăsături esenţiale ale experienţei:
„Nu este un simplu accident fericit faptul că noi suntem adesea capabili, ca vorbitori şi ascultători, să identificăm particularii care intră în discursul nostru. Faptul că trebuie să fie posibilă identificarea particularilor de un tip dat pare o condiţie necesară a includerii acelui tip în ontologia noastră.”[6].
Strawson stabileşte astfel că abilitatea de a recunoaşte particularii care intră în discursul nostru este esenţială pentru acest discurs. O condiţie necesară a includerii unui tip de particulari în ontologia noastră este să fim capabili să identificăm astfel de particulari. Foarte des noi identificăm unii particulari prin referinţă la alţi particulari, de pildă spunem „casa pe care a construit-o Jack”. Astfel, vorbim despre un lucru de un tip general care stă într-o relaţie unică cu un alt particular. Această observaţie este baza introducerii relaţiei de anterioritate ontologică între particulari. Dacă putem identifica particulari de tipul A numai dependent de particulari de tipul B, dar putem identifica particulari de tipul B independent de particularii de tipul A, atunci putem spune că particularii de tip B sunt ontologic anteriori particularilor de tipul A.
Strawson va continua prin a argumenta că particularii de bază, primi din punct de vedere ontologic, sunt corpurile materiale. Argumentul porneşte de la premisa că „identificarea se bazează în mod ultim pe localizarea într-un cadru spaţio-temporal unitar cu patru dimensiuni”[7]. Acest cadru, spune el, nu este ceva exterior, neesenţial obiectelor din realitate despre care vorbim. Aceasta deoarece cadrul este consituit exact din aceste obiecte, sau de o parte dintre ele. Obiectele apte pentru construcţia acestui cadru trebuie să fie de aşa natură încât să-i confere acestuia propriile lor caracteristici. Adică:
„trebuie să fie obiecte tri-dimensionale cu o anumită rezistenţă în timp. Trebuie să fie de asemenea accesibile unor mijloace de observaţie precum cele pe care le avem; şi, deoarece acele mijloace sunt strict limitate ca putere, ele trebuie să aibă în mod colectiv suficientă bogăţie, diversitate, stabilitate şi rezistenţă pentru a face posibilă şi naturală exact acea concepţie a unui cadru singular unitar pe care o posedăm”[8].
Categoria de particulari care îndeplineşte aceste cerinţe este cea a corpurilor materiale. Acest argument este unul transcendental, după cum afirmă Strawson. Va trebui să revenim asupra acestui aspect şi să analizăm mai detaliat structura lui. În orice caz, Strawson consideră argumentul ca fiind vag şi general şi, de aceea, insuficient pentru a sprijini concluzia că particularii primi sunt corpurile materiale. De aceea va întreprinde o investigaţie asupra temeiurilor care se pot da pentru a accepta ca particulari primi reprezentanţi ai altor tipuri.
Cazul proceselor este discutat odată cu introducerea unei distincţii între particularii public observabili. Aceştia se pot clasifica, evident, în procese şi lucruri, iar procesele sunt împărţite, la rândul lor, în procese care sunt ale unor lucruri sau care sunt performate de unele lucruri – şi procese care nu sunt de acest tip, precum o străfulgerare sau un tunet. Strawson observă că există mijloace de identificare a proceselor care să nu facă referinţă la alte tipuri de particulari. Acest lucru se poate, însă, numai dacă încadrăm procesul la care facem referinţa de identificare într-un şir complet. Procesul poate fi identificat numai prin poziţia sa în acest şir. Dacă şirul nu ar fi complet, atunci n-ar mai fi posibilă reidentificarea procesului respectiv; el nu ar mai avea, astfel, rezistenţa în timp cerută pentru posibilitatea cadrului spaţio-temporal în care se face identificarea.
Pe langă faptul că ideea unui şir complet de procese sau evenimente similare nu este practică, acest fel de identificare a particularilor mai suferă de nişte defecte. În primul rând, nu oferă nici un mijloc de distingere a două procese simultane. Obiecţia nu ţine, însă, pentru că relaţiile dintre procesele din şir nu trebuie să fie numai cele de succesiune, ci pot fi de tip cauză–efect. Astfel, două procese simultane pot fi distinse atât prin efectele lor, cât şi prin cauzele lor. De pildă, putem identifica o modificare în temperatura unei regiuni geografice fie prin referinţă la ploaia care i-a urmat, fie prin referinţă la bătaia musonului care a cauzat-o. De asemenea, este posibil să distingem între procese simultane prin relaţiile lor spaţiale diferite. Aşa este cazul mutărilor unui joc de şah, de pildă, în care se pot deosebi mutările de pe flancul drept de cele de pe flancul stâng.
În al doilea rând, o posibilă obiecţie ar consta în susţinerea unei teze tari a reductibilităţii proceselor, după care orice identificare a unui proces implică identificarea unui lucru (sau persoană). Strawson observă că, chiar dacă este deseori cazul ca identificarea unui proces să implice existenţa unui lucru, ea nu trebuie în mod necesar să implice vreo referinţă de identificare la acel lucru. Astfel, dacă propoziţia „Se aude un strigăt” implică existenţa cuiva care strigă, ea nu implică referinţa de identificare la acea persoană. Cel care aude strigătul îl poate identifica chiar dacă nu-i identifică agentul. Mai mult, acest tip de obiecţie e vulnerabilă la un argument reciprocum, prin care se arată că dacă o naştere presupune existenţa a cuiva născut, nu e mai puţin adevărat că existenţa cuiva presupune naşterea aceluia. Acest tip de argument contra proceselor nu este bun, pentru că duce la depistarea unor relaţii de dependenţă simetrică între lucruri şi procese; or, pentru a stabili primatul lucrurilor, trebuie evidenţiate relaţii de dependenţă asimetrică.
Acest tip de contra-argument poate fi reconstruit. Strawson arată că prin parafrazare se poate evita cuantificarea asupra proceselor, dar nu se poate evita cuantificarea asupra lucrurilor. Astfel, dacă conceptul nostru de „animal” indică faptul că „Acesta este un animal” antrenează (entails) „Există o naştere care este naşterea acestui animal”, el lasă posibilă următoarea parafrazare: „Acesta este un animal” antrenează „Acesta s-a născut”. Asta arată că felul în care este structurat conceptul nostru de animal ne obligă să asigurăm în cadrul discursului nostru posibilitatea conceptului „a fi născut”; dar nu ne obligă să acceptăm un domeniu distinct de particulari, anume „naşterile”. Pasul al doilea al argumentului arată că o parafrază similară pentru situaţia că „Aceasta este o naştere” antrenează „Există un animal al căruia este această naştere” nu este posibilă. Astfel, este pusă în relaţie o asimetrie reală între procese şi lucruri. Argumentul acesta este sound, după Strawson, odată reconstruit astfel, dar el nu are putere explicativă, întrucât „rămâne o întrebare … de ce trebuie să concepem particularii relevanţi exact în acest fel”[9].
Obiecții.
Partea pozitivă a argumentării lui Strawson, i.e. argumentul zis „transcendental” este cea care o să ne reţină atenţia în continuare. Sunt două aspecte de discutat privitor la acest argument: dacă el este cu adevărat transcendental şi dacă este logic corect. În ce priveşte primul aspect, Hintikka a spus lucruri semnificative. Argumentele transcendentale conchid ceva despre capacităţile noastre cognitive, despre constituţia acestora. Apelul la textele kantiene pe care îl face Hintikka pentru a legitima această accepţiune a argumentelor transcendentale este foarte convingător. În lumina aceasta,
„argumentul lui Strawson din Individuals pentru primatul corpurilor materiale ca particulari de bază nu este un argument transcendental în sensul lui Kant, deşi Strawson îl etichetează aşa. Temeiul este pur şi simplu că rolul acestor particulari de bază conform lui Strawson nu are nimic de a face cu nici o activitate constructivă a «facultăţii» noastre «de cunoaştere». Strawson argumentează că fără corpuri materiale drept particulari de bază nu am putea avea tipul de cadru (framework) conceptual de reidentificare pe care îl avem în realitate. Oricum, el nu argumentează că acest cadru este «produs de raţiune după un plan al ei propriu».”[10].
Argumentul lui Strawson ar putea fi unul transcendental, în opinia noastră, dacă ar încerca, ceea ce nu face, să arate că: 1) a avea experienţă implică a opera reidentificări, i.e. reidentificarea este o trăsătură esenţială a experienţei noastre; 2) pentru ca reidentificarea să fie posibilă, ea trebuie făcută sub categoria corpului material. Un argument cu această structură ar pune în evidenţă faptul că conceptul de „corp material” este constitutiv experienţei noastre, el fiind astfel a priori. Strawson, însă, vrea să arate că corpurile materiale sunt constituenţi de bază ai realităţii, sarcină prea ambiţioasă pentru un argument transcendental. Charles Taylor[11] a arătat, printre alţii, că argumentele transcendentale nu pot fi utilizate pentru a garanta aserţiuni de natură ontologică.
Al doilea aspect a fost discutat în principal de Rescher, de mai multe ori[12]. Primul contraargument al acestui filosof combate teza principală a lui Strawson, anume că „dependenţa-cu-privire-la-identificare constituie un criteriu pentru prioritatea ontologică”[13]. Această teză este deschisă unor importante obiecţii, după Rescher.
În primul rând, această teză nu ia în calcul relaţiile de dependenţă non-conceptuale dintre lucruri, ci se bazează doar pe ratio cognoscendi.
În al doilea rând, este discutabilă această strategie de a investiga problema ontologică a entităţilor primare prin intermediul procedurilor de identificare a particularilor. Dacă identificăm oamenii pe baza unor numere (C.I.P., la noi), asta înseamnă, oare, că numerele sunt ontologic mai fundamentale decât persoanele? Sau, un alt contraexemplu, dacă identificăm stelele invizibile pe baza poziţiei lor faţă de stelele vizibile, înseamnă că stelele vizibile sunt ontologic mai fundamentale decât cele invizibile?
A treia obiecţie, şi cea mai importantă, vizează legitimitatea actului de a considera depependenţa-cu-privire-la-identificare drept criteriu pentru relaţia de primordialitate ontologică. Rescher arată că această relaţie ar putea fi investigată la fel de bine analizând dependenţa lucrurilor unele de altele în legătură cu descrierea, predicţia sau producţia lor. Aceste criterii nu atârnă în exclusivitate balanţa în favoarea lucrurilor. De pildă, s-ar putea adopta drept criteriu dependenţa-cu-privire-la-explicaţie. Un lucru ar fi mai fundamental ontologic decât altul dacă despre acest al doilea lucru nu s-ar putea da seama decât in termenii primului. Acest mod de a privi lucrurile ar favoriza procesele:
„S-ar putea argumenta plauzibil, de exemplu, că … procesele sunt ontologic mai fundamentale decât lucrurile fizice, deoarece existenţa obiectelor materiale (date) poate fi explicată complet numai în termenii proceselor care au dus la realizarea lor (cu excepţia posibilă a creaţiilor ex nihilo, e.g., a hidrogenului, care figurează în unele cosmologii.”[14]
În lucrările sale de mai târziu, Rescher va prefera să atace argumentul lui Strawson din alt unghi. El va formula argumentul în felul următor:
„1. Pentru ca particularii obiectivi şi identificabili să fie cognoscibili, anumite elemente (items) trebuie să fie (1) distinctibili faţă de alţi coexistenţi şi (2) reidentificabili în timp. 2. Aceste condiţii (viz., distinctibilitate şi reidentificabilitate) pot fi întrunite numai de obiecte materiale (i.e., Particulari cu corpuri materiale).”[15]
Obiecţia adusă acestui argument este, de data aceasta, circularitatea. Şi procesele fizice, arată Rescher, pot întruni cerinţele de mai sus. Rescher nu observă acest lucru deoarece acceptă teza reductibilităţii proceselor şi astfel trece cu vederea toate procesele „neapropriate” (unowned), care nu sunt activităţi ale lucrurilor. Or, dintre aceste procese se pot alege unele convenabile care pot fi constituenţi fundamentali ai cadrului spaţio-temporal în care au loc identificările de obiecte particulare. Argumentul lui Strawson comite, deci, o petitio principii.
Acestă a doua linie de atac este mai puţin convingătoare decât prima. Cu toate acestea, Rescher reuşeşte să arunce dubii serioase asupra putinţei de a argumenta a priori imposibilitatea unei metafizici procesualiste[16].
Împotriva primatului substanței.
Încheiem prin a prezenta un argument foarte ingenios contra primatului substanței. Argumentul a fost propus de Johanna Seibt, doctorandă a lui Sellars și, după decesul acestuia, a lui Rescher. Acest argument contribuie semnificativ la întărirea poziției procesualiste. Filosoful procesului are și el la dispoziție un argument pentru imposibilitatea poziției adverse. Johanna Seibt a arătat că noţiunea de obiect substanţial este contradictorie[17]. După această autoare, filosofiile substanţialiste sunt angajate fată de urmărtarele trei principii:
Principiul identităţii transtemporale. O substanţă este ceva persistent care continuă să fie identică cu sine:
( ∀u )( ∀v )( ∀x) ([u = x-la-t & v = x-la-t’] →u = v).
Legea lui Leibniz. Substanţele sunt numeric identice numai dacă au toate proprietăţile în comun:
( ∀x )( ∀y ) (x = y ↔( ∀F) [Fx → Fy])
Principiul schimbării temporale. Substanţele îşi schimbă în timp unele proprietăţi:
( ∀x ) ([t ≠ t’] → ( ∃F) [Tt (Fx) & ¬Tt’ (Fx)])
Raţionând de la aceste premise se ajunge la o contradicţie, în felul următor:
| 1. | t ≠ t’ | prin asumpţie |
| 2. | Pentru orice individual x va exista o proprietate F astfel încât | |
| Tt (Fx) & ¬Tt’ (Fx) | din 1, III | |
| 3. | Tt (Fx) & Tt’ (non-Fx) | din 2 |
| 4. | F (x-la-t) & non-F(x-la-t) | din 3 |
| 5. | x-la-t ≠ x-la-t’ | din 4, II |
| 6. | x-la-t = x-la-t’ | din I |
| 7. | Λ | din 5, 6 |
Acest argument arată că nu se poate concepe non-contradictoriu o ontologie care să considere substanţele ca particulari numărabili, concreţi, persistenţi, subiecţi ai schimbării.
[1] Vezi Nicholas Rescher, Process Metaphysics. În articolul “Process Philosophy” din Standford Encyclopedia of Philosophy (2002), Rescher mai include şi pe Paul Weiss şi Andrew Paul Ushenko.
[2] David Ray Griffin, „Process philosophy”, Routlege Encyclopedia of Philosophy, version 1.0, London and New York: Routledge (1998).
[3] Rescher, Process Metaphysics, p. 31. În Process Philosophy, la pagina 6 se găseşte o expunere similară a tezelor, cu excepţia faptului că prima teză este înlocuită prin următoarea: “Contingenţa, emergenţa, noutatea şi creativitatea sunt printre cele mai fundamentale categorii ale înţelegerii metafizice”.
[4] Mai există şi alţi filosofi importanţi: Whitehead şi Bergson, evident, sau chiar Berdiaev în Încercări de metafizică eshatologică. La noi, cea mai semnificativă contribuţie îi aparţine lui Mircea Florian. În lucrarea sa, Recesivitatea ca structură a lumii, filosoful român se apleacă asupra cuplului permanenţă (substanţă) – schimbare şi conchide că “schimbarea fixează cadrul logic şi ontologic al substanţei, al persistenţei sau permanenţei […] Răsturnarea raportului, adică afirmaţia că schimbarea există, fiindcă domină persistenţa, substanţa, este nota caracteristică a metafizicii. Metafizica inversează ierarhia impusă de experienţă, dar faptele se încăpăţânează să nu asculte de postulatele speculaţiei.”(Recesivitatea…, vol. 1, Bucureşti, Editura Fundaţiei PRO, 2003, p. 164).
[5] Vezi, e.g., Barry Stroud, „Transcendental Arguments”, The Journal of Philosophy, vol. 65, nr. 9/1968, pp.241-256; Jaakko Hintikka, „Transcendental Arguments: Genuine and Spurious”, Nous, vol. 6, nr. 3/1972, pp.274-281; Anthony Brueckner, „Modest Transcendental Arguments”, Philosophical Perspectives 10, 1996, pp. 265-280; Hamid Vahid, „The Nature and Significance of Transcendental Arguments”, Kant-Studien 93 (2002), pp. 273-290 etc.
[6] Strawson, Individuals, p. 16.
[7] Ibidem, p.39.
[8] Ibidem .
[9] Ibidem, p. 52.
[10] Hintikka, op. cit.
[11] „The Validity of Transcendental Arguments”, în Philosophical Arguments, Harvard University Press, 1995.
[12] “The Revolt Against Process”(1962), Process Metaphysics (1996), Process Philosophy (2000), „Process Philosophy” (2002). De fapt, în lucrarea din 2000 este reluată cea din 1962, iar articolul din 2002 reproduce o parte a lucrării din 1996.
[13] Rescher, „The Revolt Against Process”, p. 414.
[14] Ibidem, p. 415.
[15] Strawson, Process Metaphysics, p. 61.
[16] Strawson a fost, oricum, puternic criticat pentru teza sa a invarianţei conceptuale (cf. Susan Haack, „Descriptive and Revisionary Metaphysics”), care implică unicitatea schemei conceptuale. Contestarea sa a metafizicilor revizioniste a putu fi evitată, însă, în câmpul filosofiei procesului, într-o manieră mai ciudată. Aşa cum Strawson a încercat să arate întâietatea ontologică a corpurilor materiale printr-un argument denumit „transcendental”, există o încercare a lui Donald Hanks de a arăta că procesul este un concept categorial, tot printr-un argument transcendental.
Uitându-se la biroul său, începe argumentul, Hank observă că nu îl concepe în termeni statici, ci îşi dă seama că, de pildă, configuraţia moleculară a biroului se modifică continuu. Asta implică faptul că au fost acceptate anumite tipuri de evidenţă ştiinţifică, evidenţă care a modificat felul în care simţul comun interpretează biroul într-o direcţie procesualistă. Acest lucru ar implica faptul că prima impresie despre birou a fost, într-adevăr, non-statică; de aici rezultă “că un principiu regulativ non-static trebuie să fi fost conceptual operativ… anterior primei… impresii despre birou.”(Donald Hanks, „Process as a Categorical Concept”, în (ed.) Robert C. Wittermore, Tulane Studies in Philosophy, vol. XXIV (Studies in Process Philosophy II), p. 27). Prin urmare procesul a fost integrat anterior în schema categorială.
Acest argument nu decide chestiunea primatului ontologic; ci doar arată că procesul este o categorie a schemei categoriale a simţului comun, ceea ce implică faptul că metafizica procesualistă nu este revizionistă, aşa cum o considera Strawson.
[17] Prezentăm argumentul aşa cum este el reprodus de către Rescher, în Process Metaphysics, pp. 64 -65.
argozine.wordpress.com 