Dizolvând prejudecăţile, în literatura română se afirmă, la început cu discreţie, apoi tot mai apăsat, scriitoarele, care încep să aducă propria viziune în tărâmul cuvântului scris. De la Veronica Micle, Elena Farago, Hortensia Papadat Bengescu, la Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Simona Popescu, Adriana Babeţi şi Aurora Liiceanu, s-a parcurs un drum nu rareori anevoios. Între temerarele literaturii contemporane se înscrie o autoare cu totul originală, prin stil, viziune şi origini: Nora Iuga. Din 1968 până în 2010, Eleonore Almosnino, care se recomandă în cercurile literare cu pseudonimul Nora Iuga, publică o formă nouă de poezie: Vina nu e a mea, Captivitatea cercului, Scrisori neexpediate, Opinii despre durere, Inima ca un pumn de boxeur, Piața Cerului, Dactilografa de noapte, ca şi de proză: Săpunul lui Leopold Bloom, Sexagenara și tânărul, Fasanenstrasse 23. O vară la Berlin, Lebăda cu două intrări, Hai să furăm pepeni. Culminează, în 2010, cu etalarea experienţelor revelate de un oraş[1] care i-a marcat biografia de două ori într-un deceniu, în 1999 şi în 2009. Un deceniu necesar Norei Iuga pentru a înţelege spaţiul german de după căderea comunismului.
Structura acestei cărţi este a unui periplu odiseic, amestec de descoperiri agreabile şi dureroase. Scriitură autoconfesivă, pe formula jurnalului, Berlinul meu e un monolog dispune de două părţi: „Fasanenstraße 23“ şi „Stuttgarter Platz 22“ ce se deschid mereu debordând extatic ca est-europeanul încântat să respire libertatea occidentului, să vadă tot ceea ce nu a putut rodi în spaţiul balcanic din cauza comunismului toxic: ,,O casă frumoasă, o librărie, un restaurant cu terasă şi grădină, de o intimitate discretă. Cum intri, drumul principal, străjuit de câteva vitrine cu cărţi, duce la uşa masivă a aşezământului cultural Literaturhaus Berlin”[2]. Textul se configurează ca un discurs al mişcărilor: politice (de la comunism spre epoca postdecembristă), geografice (din România spre Germania şi din Germania în România, repetând mişcarea după 10 ani), din exterior spre interior (de la statutul de emigrantă la cel de scriitoare). Jurnalul evoluează sub ochii cititorului, de la jurnalul unei emigrante, în prima parte, la jurnalul unei scriitoare, în partea a II-a, devenind un metatext, un metadiscurs. După ce ilustrează importanţa receptării operei sale, după ce e adoptată cultural, devine independentă şi afirmă orgolios revelaţia. Întreg jurnalul este o scriere despre sine care, căutând să înţeleagă spaţiul exterior, se descoperă pe sine. Spaţiul citadin berlinez e paradisul iubitorilor de artă, toate drumurile poartă, ca nişte ramuri generoase, către spaţii destinate lansărilor de carte, serilor de lectură, întâlnirilor cu cititorii, criticii, interviurilor pentru reviste, radiouri, cu traducători, cu scriitori, cu editori şi, mai mult decât în România, cu conaţionalii iubitori de literatură scrisă de Nora Iuga.
Prima parte a jurnalului e asemenea unei camere de filmat neobosite, doritoare să capteze toate parfumurile, culorile şi sunetele pe care le-a ocrotit libertatea. Un ochean larg deschis spre lume, spre exterior e ţinut veşnic treaz de spectacolul insolit. Jurnalul începe să semene, de la început chiar, cu un ghid turistic. Mai mult de 30 de repere culturale sunt oferite şi cititorului rămas acasă pe care Nora Iuga, într-o generozitate deosebită, le descrie lămuritor, dintr-o tuşă sigură.
Berlinul oferă o experienţă halucinantă Norei Iuga; trecutul pierdut şi viitorul inaccesibil se oferă privirii călătorului est-european. O lume care pare că ar aparţine unei alte planete, inhibantă prin evoluţie, strivind modestul vizitator din spaţiul comunist. Autoarea resimte totuși o metamorfoză încântătoare: ,,Simt că s-a schimbat ceva în mine de când sunt aici…, o prezenţă străină s-a insinuat în mine: mă înnobilează. Nu-mi vine să cred că sunt româncă!… creierul este încins la maximum. Strălucirea lui îmi iese prin pori. Încep să cred că aparţin unei rase superioare, o rasă a spiritului, nu a sângelui. Mă îndrept spre o purificare suspectă” (p. 9). Berlinul exercită o forţă extraordinară asupra locuitorilor săi, care parcă au descoperit elixirul tinereţii şi fericirii, stări pe care românii le cunosc intermitent: ,,Văzându-i pe berlinezi atât de veseli, atât de degajaţi, atât de siguri pe ei, mă întreb dacă aicea se moare. Trebuie să învăţ această terapie. Mă impresionează eroismul bătrânilor, acel orgoliu de a nu se lăsa; octogenarele coafate, fardate, care urcă în autobuz fără să ceară sprijinul nimănui, vrând să-şi demonstreze lor însele că sunt în stare, că mai pot, că nu se lasă excluse.” (p. 20). Capitala germană o seduce pe autoare atât de mult încât îşi evaluează mai aspru ţara natală; în ciuda dorului de ,,moşie”, Nora Iuga rămâne critică: ,,…un bărbat chel, cu burta revărsându-i-se din T-Shirt, îşi scoate piciorul gol din sanda şi mângâie blana roşcată, mătăsoasă a setterului culcat în faţa lui. Prima impresie e de respingere, apoi toată scena mi se pare de o indicibilă poezie. La noi, în România, oamenii când vor să fie degajaţi sunt vulgari.” (p. 21).
Berlinul devine tărâmul revelaţiilor unde Nora Iuga înţelege că, dincolo de traumele generate, cenzura a avut un efect benefic asupra creativităţii, paradoxal, în comparaţie cu libertatea care nu obligă la selecţie, intervenţie asupra expresiei pentru a rosti adevărul, dar ermetic, ca într-o complicitate cu cititorul: ,,Existenţa cenzurii îl obliga pe artist să fie mai inventiv, să-şi creeze măşti ca să poată spune ce avea de spus. Acest procedeu îi rafina forma… Libertatea nu te îndeamnă la o asemenea performanţă. E brutală şi neselectivă (p. 23). Prin anumite decupaje, Berlinul oferă, tăcut, lecţii puternice, cu înţelesuri zguduitoare pentru cei care poartă complexul oprimării sub comunism; luptă pentru afirmare e numai acolo unde s-au înălţat închisori. Acolo unde libertatea este oferită fără revendicare, oamenii nu ştiu ce să facă cu ea. Nora Iuga înţelege acest mesaj privind la Tierpark o cuşcă cu pescăruşi: ,,O puzderie de pescăruşi se agită într-o cuşcă sub un clopot din plasă metalică, se rotesc, ţipă sfâşietor sub acoperişul care-i condamnă la captivitate. Iar pa acea cupolă, deasupra vacarmului, a zbaterii, un pâlc de porumbei dorm liniştiţi. Să cred că numai cei aflaţi în captivitate vor să zboare şi cei care au deasupra cerul liber nu se se sinchisesc de asta?” (p. 24).
O dulce rătăcire îi oferă Berlinul est-europencei care parcurge zilnic, cu nesaţ, străzile ca un labirint, dar fără provocarea lui Teseu, de aici şi orgoliul ei de a parcurge tot ştiind că toate drumurile sunt ,,câştigătoare”, nu există nicio supriză terifiantă, soră cu moartea, ci numai forme variate de artă: ,,De ce îmi place mie să bat drumurile de nebună şi să mă rătăcesc? De ce îmi plac efortul, neliniştea, orgoliul de a găi singură nceea ce caut? Ţin minte că, în prima mea zi berlineză, am încurcat totul. Şi pe urmă a început aventura.” (p. 24).
Scriitoarea cunoaşte marea bucurie de a fi tradusă în limba germană, consfiinţindu-se astfel valoarea ei, intrarea ei şi mai adâncă în lumea berlineză fascinată de cuvântul scris. Emoţia resimţită auzindu-se tradusă este inefabilă: ,,Ascult vrăjită. Să fie limba germană de vină, să fie fineţea traducerii, să fie miracolul de a mă simţi deodată transpusă în altcineva, seducţia travestiului, bucuria de a purta, în sfârşit, un costum cu care să ieşi în lume.” (p. 35).
O avalanşă de stări vin peste autoarea jurnalului care descoperă surprinsă o Germanie tolerantă, deşi istoria o recomandă ostilă. Flexibilitatea în gândire se învaţă chiar de acolo de unde nu se aşteaptă autoarea. Un spirit nou crescut rapid pentru a da o şansă la o nouă viaţă. O Germanie cu totul purificată de discriminare, rasism, o lecţie pentru oricine, şi pentru România care ar putea înţelege că există şansa de a se salva spre o direcţie proaspătă, a valorilor autentice: ,,La Berlin, la fiecare al zecelea neamţ, întâlneşti un turc sau un arab sau un chinez sau un rus. Berlinezii i-au primit în aerul lor, nu îi resping ca pe o impuritate. Niciodată nu mi-am închipuit că poporul german e tolerant.” (p. 43).
,,Pensionara din România” cum se autocaracterizează, militează pentru păstrarea a tot ce este amintire naţională, personală, căci aşa ştim, cu adevărat, cine suntem. Luptând să înlăturăm trecutul, nu ne mai sprijinim pe nimic, pentru că prezentul e fulgurant, iar viitorul supus multor posibilităţi. Ceea ce e sigur şi consistent este trecutul, chiar şi cel cu durerosul şi traumatizantul communism: ,,De ce să ne ştergem amintirile? Prezentul e atît de scurt. Dacă mă gândesc bine, toată viaţa noastră este amintire. Şi viitorul? O, viitorul e pură invenţie.” (p. 57).
Berlinul are, până la acest moment al scriiturii, numai valenţe atrăgătoare, dar începe să îşi arate şi chipul ascuns. Dragostea dulce, fermecătoare este, aici, concurată de lupta feministelor care împing tot mai mulţi bărbaţi spre homosexualitate. Libertatea tulbură specia şi creează anomalii: ,,Dana îmi explică strategia feministelor de a-i pedepsi pe bărbaţi, despre care cred că nu nu vor decât să ajungă în patul lor. În consecinţă, bărbaţii nu mai fac nincio tentativă şi devin reci, sceptici, blazaţi… sau homosexuali” (p. 58). Apar turbulenţe în relaţia cu Berlinul, conversaţia nu mai este resimţită pe direcţia deschisă, urmată de răspuns, ci începe o închidere, o conversaţie care se interiorizează: ,,În afară de faptul că le citesc cărţile şi îi admir, nicio altă legătură omenească nu se înnoadă între noi. ” (p. 59). În ciuda libertăţii, autoarea nu se iluzionează, e sigură că undeva există un administrator al vieţii fiecăruia care evluează şi are grijă ca nimeni să nu se înfrupte cu fericire: ,,Totdeauna e un lanţ de coincidenţe de care suntem legaţi ca nişte câini şi nu putem trece mai departe de voinţa mâinii care ne conduce. Iată, de data asta stăpânul meu, mein Beschutzer, e bun, lanţul e locker, îmi dă iluzia că pot să zbor.” (p. 64).
În privinţa inspiraţiei, Berlinul se arată şi încurajator, dar şi fără efect; autoarea se simte uneori acaparată de imaginile Berlinului, alteori, e fascinată, ca un copil, de minunile infinite pe care le întâlneşte. Se topeşte în momentele de graţie când inspiraţia o duce sus, sus şi atunci mărturiseşte: ,,Imaginaţia e realitatea liberă”. Descoperă fluxul scrisului care i se dăruieşte necontenit. Se construieşte lent un process de demitizarea a spaţiului berlinez, chiar din interior vin voci care confirmă infirmităţile capitalismului. Berlinul este preocupat, în aroganţa lui, să prindă viitorul, limita lui este cerul. O lume degradată i se arată, care nu se întristează, superficială când sufletul autoarei este sufocată de suferinţa provocată de vizionarea unui film. Empatia pare să lipsească nemţilor: ,,Stau şi mă gândesc dacă nu cumva înclinaţia mea apropae patologică de a lua toate lucrurile în serios, de amă simţi atît de bine cu tristeţea, nu îmi vine şi de la cei cincizeci de ani de supliciu la care am fost supuşi”.
Despărţirea de Berlin e dureroasă, acolo artista a fost omagiată aşa cum nici în România nu se întâmplase. E o suferinţă resimţită la nivel organic.
Partea a doua a jurnalului consemnează experienţele prilejuite de revenirea autoarei la Berlin după zece ani. Revederea Berlinului îi tulbură periculos mitul. Vede violenţă, intersectare stranie de cuvinte şi gesturi agresive. Sunt feţe ale Berlinului pe care începe să nu îşi dorească să le mai vadă. Relaţia ei cu Berlinul va fi mereu strânsă pentru că îi datorează ceea ce nu a primit nici de la compatrioţi: ,,Niciodată, nicăieri nu mi s-a dat ce merit cu adevărat ca aici şi de aia mă întorc şi zic: Trebuie să trăiesc Berlinul ca şi cum l-aş trăi pentru ultima dată” (p. 158). Berlinul determină un nou tip de scriitură, de la scrisul pe stradă, la scrisul în casă: ,,Dar de fapt, nici nu scriu despre Berlin, scriu despre mine şi e normal, pentru că Berlinul e doar o mică parcelă, inclusă printr-un partaj arbitrar unui teritoriu nelimitat, numit Nora Iuga” (p. 159). Există, de la acest nivel, un rost înalt al scrierii acestui jurnal. Berlinul trebuie să o ajute să găsească o semnificaţie malefică, sau benefică, devenind un mesager al destinului. Un perpetuum mobile reuşeşte să fie Berlinul pentru ea. Vizitează Elveţia, Slovenia, Tübingen, Bremen, München. Berlinul a devenit ,,oraşul artiştilor şi al luminilor”. E tentată să ceară Berlinului să fie perfect. O foarte dureroasă descoperire e că Berlinul îi cere numai latura ei de victimă a comunismului; Berlinul le cere est-europenilor să le povestească numai despre ghilotinele şi rugurile comuniste, despre frigul îndurat, despre foamete, despre apa caldă absentă din viaţa omului modern. ,,Monologul meu de un an de zile, în care mi-am înghesuit cu de-a sila un Berlin iluzoriu, e de fapt o mare cacialma în care am intrat dându-mă servit şi acum plusez şi plusez cu riscul de a pierde tot ca să nu mă dau de gol. Ce tâmpenie evacuarea asta continuă de cuvinte pe hârtie, voma personală, oferită cititorilor într-un ambalaj frumos, un impozant edificiu de ciocolată… pentru că Berlinul sunt eu, ceea ce explică şi titlul acestui pretext obraznic” (p. 268). ”(…) Am ajuns aproape de finalul acestei cărţi, citesc, recitesc, şi nu pot să nu observ râsul cu gura până la urechi, datul cu tifla, miştoul, că sună mai suculent decât ingratitudinea, cu care îl abordez eu, o biată stăncuţă pe acest falnic condor, după ce mi-a îngăduit să fac parte din nesfârşitul păsăret migrator care-l însoţeşte ” (p. 282). Recunoştinţa este conturată ordonat, corespunzător şin cu stil: ,,Aşadar Berlinul mi-a dat lumea. Nimeni nu mi-a dat vreodată mai mult… [decât] jurnalul meu berlinez în care mi-am făcut şi eu mica mea provizie de lume.” (idem).
După preamărirea Berlinului, nu mai crezi că finalul mai poate aduce ceva interesant. Şi totuşi, acum ţâşneşte frumuseţea, frumuseţea naţională, România cu lumea ei la scară mică, culorile ei şterse, aerul de sălbăticie al naturii: ,,După satele Germaniei sau Austriei, cu pomi tunşi la milimetru, cu căsuţe de lemn atârnate de crengi, adăposturi şi cantine pentru veveriţe şi păsărele, cu iarbă proaspăt tăiată, cu pitici de grădină şi piscine cu apă albastră, în România natura își face de cap, exact ca într-un film cu Dracula. Sălbăticie totală.” (p. 284). Regăsirea, cea mai frumoasă experienţă, se petrece acum: ,,Îmi regăsesc bunicii, capoatele de zenana, paharele înalte de şerbet, cafeaua la ibric, dudele pe care le mâncam de pe jos… Poate de asta poezia noastră nu seamană cu a lor. Natura lor e dirijată, se supune unei geometrii sigure fără să crâcnească. Omul îi impune mediului estetica lui, nouă natura ne impune gustul şi modelul ei estetic.”
Nora Iuga este un autor puternic în frontul literelor române care, după căderea comunismului, doreşte să se afirme prin scriitură pură, nu prin victimizarea sa şi a naţiei.
[1] Nora Iuga, Berlinul meu e un monolog, Editura Cartea Românească, 2010.
[2] Ibid., p. 5.
argozine.wordpress.com 