FAMILIE, HOMOSEXUALITATE, PERSOANĂ, REFERENDUM

 

 

 

Ce mai este familia astăzi? Cum ar trebui familia definită? Dar persoana, ca membru al familiei? Ce înseamnă a fi normativ în cazul familiei când e vorba să o definim prin lege? Persoanele de același sex pot întemeia familii, sau măcar parteneriate civile? În ce fel ar fi transformată societatea de tip tradiționalist odată cu legiferarea parteneriatelor și căsătoriilor unisexuale? Cum se justifică un eventual referendum pentru definirea familiei la nivel de Constituție? Materialele următoare propun tot atâtea răspunsuri, din punct de vedere juridic, filosofic, teologic, în trei pași: 1. o prezentare a contextului în care au apărut aceste probleme; 2. o confruntare dialogică susținută de pe poziții aparent ireconciliabile; 3.accentuarea unor argumente și reluarea unor puncte de vedere exprimate în dialog.

Discuția rămâne deschisă.

crooked-houses-streets-lavenham

 

REDEFINIREA NOȚIUNII DE FAMILIE – prezentare a contextului în care se reevaluează la nivel european noțiunea de familie alcătuită pentru revista ARGO de Codrin Vasiloancă

Pe fondul presiunii legislative europene din ultimii ani, s-a ajuns și la noi la dezbaterea parlamentară a legii cu privire la îngăduirea parteneriatelor civile între homosexuali, acesta fiind pasul hotărâtor pentru legiferarea căsătoriilor homosexuale și redefinirea familiei ca uniune între două persoane. Rezultatul a fost respingerea acestei inițiative legislative în Parlamentul României, nu mai departe decât la finele anului trecut. Societatea civilă românească a reacționat în favoarea tradiției prin formarea “Coaliției pentru Familie”

(http://coalitiapentrufamilie.ro/despre-coalitia-pentru-familie/misiune/,

https://www.facebook.com/coalitiapentrufamilie) la inițiativa unui comitet multiconfesional (ortodocși, catolici, greco-catolici, baptiști și penticostali), care reunește 23 de asociații și ONG-uri (precum Asociația ‘Părinți pentru ora de Religie’, Asociația ‘Alianța Familiilor din România’, Asociația Familiilor Catolice din România ‘Vladimir Ghika’, Asociația PRO VITA — filiala București, Asociația ‘Familia Tradițională’ etc). Cum nu există, conform Coaliției pentru Familie, un „consens european” în privința căsătoriilor unisex, nu există nici vreo obligație pentru România de a urma „modelul” unei alte țări „civilizate”, fiecare națiune legiferând conform valorilor, istoriei și culturii sale. În ultimii 4 ani, în 5 state semnatare ale tratatului pentru drepturile omului (CEDO) s-au desfășurat referendumuri naționale privind familia: Croația (2013), Slovacia (2014), Slovenia, Armenia și Irlanda (2015), ceea ce înseamnă, conform Coaliției pentru Familie, că nici în România nu există vreo piedică pentru desfășurarea referendumului pentru definirea constituțională a familiei ca uniune între un bărbat și o femeie.

în Europa, asaltul asupra înțelesului tradițional al familiei a început în 2002, când, în cazul Schalk and Kopf v Austria, judecat la CEDO, un cuplu de homosexuali acuza statul austriac de violare, în cazul lor, a Art 8 din Convenția europeană a drepturilor omului (”Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance/ Everyone has the right to respect for his private and family life, his home and his correspondence”) coroborat cu articolul 12 a aceluiași document privind dreptul de a întemeia o familie și cu articolul 14 privind discriminarea pe baze sexuale, CEDO decide că o asemenea încălcare nu a avut loc întru-cât articolul 8 nu poate fi coroborat cu articolul 12 : „The Court notes that Article 12 grants the right to marry to “men and women”. The French version provides « l’homme et la femme ont le droit de se marier ». Furthermore, Article 12 grants the right to found a family. The applicants argued that the wording did not necessarily imply that a man could only marry a woman and vice versa. The Court observes that, looked at in isolation, the wording of Article 12 might be interpreted so as not to exclude the marriage between two men or two women. However, in contrast, all other substantive Articles of the Convention grant rights and freedoms to “everyone” or state that “no one” is to be subjected to certain types of prohibited treatment. The choice of wording in Article 12 must thus be regarded as deliberate. Moreover, regard must be had to the historical context in which the Convention was adopted. In the 1950s marriage was clearly understood in the traditional sense of being a union between partners of different sex.” (https://en.wikipedia.org/wiki/Schalk_and_Kopf_v_Austria).

Deși reclamanții obiectaseră că din expresia ”un bărbat și o femeie” din Art 12 nu s-ar înțelege cu necesitate că un bărbat trebuie să se căsătorească obligatoriu cu o femeie pentru a întemeia o familie, CEDO observă că, din moment ce toate celelalte articole ale Convenției garantează explicit drepturi indiferent de sexul persoanei, Art 12 trebuie văzut ca o excepție intenționată; ceea ce se datorează însă contextului istoric în care Convenția a fost adoptată, respectiv anul 1950, când căsătoria era în mod clar înțeleasă ca uniune între un bărbat și o femeie. În acest punct, în logica CEDO, intervine în mod hotărâtor Carta drepturilor fundamentale a UE, document adoptat în anul 2000, prin Articolul 9: ”Le droit de se marier et le droit de fonder une famille sont garantis selon les lois nationales qui en régissent l’exercice”, care nu mai prezintă distincția bărbat-femeie pentru că reflectă evoluțiile legislative din cel puțin șase state ale Europei, în care mariajul între homosexuali este permis: ”Regard being had to Article 9 of the Charter, therefore, the Court would no longer consider that the right to marry enshrined in Article 12 must in all circumstances be limited to marriage between two persons of the opposite sex. Consequently, it cannot be said that Article 12 is inapplicable to the applicants’ complaint (…)”. Cu toate acestea: ”(…) the Court finds that Article 12 of the Convention does not impose an obligation on the respondent Government to grant a same-sex couple such as the applicants access to marriage. Consequently, there has been no violation of Article 12 of the Convention”. (https://en.wikipedia.org/wiki/Schalk_and_Kopf_v_Austria))

CEDO impune astfel celorlalte state europene obligația de a adopta legi pro-homosexualitate (unii ar spune pro-umanitate) indiferent de părerea exprimată democratic, prin referendum, a cetățenilor lor, sub amenințarea sancțiunilor la nivel de stat. Lucrul deja s-a întâmplat, în 2010, într-un proces intentat de 3 cupluri de homosexuali Statului Italian, care a fost obligat în final la despăgubiri în valoare de 24000 de euro (http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/1/186/26946/14622539/2/judgment-oliari-and-others-v-italy-impossibility-of-legal-recogn.pdf). Cei șase reclamau aceleași nedreptăți ca în cazul precedent, acuzând în plus de neconstituționalitate legea italiană referitoare la familie. Curtea Constituțională italiană a respins această acuză, precizând că în Constituția italiană prin familie se înțelege uniunea a două persoane de sex opus. În 2011, cazul ajunge la CEDO. Au fost invitate atunci să facă observații scrise în legătură cu cazul discutat o sumă de organizații, majoritatea având în programul lor combaterea discriminării sexuale și implicit susținerea cauzei homosexuale. CEDO a decis că statul italian a violat într-adevăr Articolul 8 din Convenție (ARTICLE 8 Droit au respect de la vie privée et familiale), argumentând astfel: ”In previous cases, the Court had already found that the relationship of a cohabitating same-sex couple living in a stable de facto partnership fell within the notion of “family life” within the meaning of Article 8. It had also acknowledged that same-sex couples were in need of legal recognition and protection of their relationship (Schalk and Kopf v. Austria (30141/04), Chamber judgment of 24 June 2010 and Vallianatos and Others v. Greece (29381/09), Grand Chamber judgment of 7 November 2013). (…) 3 The Court considered that the legal protection currently available in Italy to same-sex couples – as was shown by the applicants’ situation – not only failed to provide for the core needs relevant to a couple in a stable committed relationship, but it was also not sufficiently reliable. (…) In the Court’s view, an obligation to provide for the recognition and protection of same-sex unions would not amount to any particular burden on the Italian State. In the absence of marriage, the option of a civil union or registered partnership would be the most appropriate way for same-sex couples like the applicants to have their relationship legally recognised. The Court noted that there was a trend among Council of Europe member States towards legal recognition of same-sex couples, 24 out of the 47 member States having legislated in favour of such recognition. (…) The Italian Government had not denied the need for legal protection of such couples and had failed to point to any community interests justifying the current situation. Concluding that there was no prevailing community interest against which to balance the applicants’ interest to have their relationships legally recognised, the Court found that Italy had failed to fulfil its obligation to ensure that the applicants had available a specific legal framework providing for the recognition and protection of their union. To find otherwise, the Court would have had to be unwilling to take note of the changing conditions in Italy and be reluctant to apply the Convention in a way which was practical and effective. There had accordingly been a violation of Article 8. (…)” (http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/1/186/26946/14622539/2/judgment-oliari-and-others-v-italy-impossibility-of-legal-recogn.pdf). Pe scurt, din moment ce în cazurile precedente citate CEDO deja găsise că relația de coabitare între persoane de același sex intră sub incidența noțiunii de ”viață de familie” din Art 8 al Convenției europene pentru drepturile omului, Statul italian se face vinovat de a nu fi creat legile necesare pentru ca prin acest gen de parteneriat civil să li se garanteze cuplurilor de același sex aceleași drepturi de care se bucură cuplurile heterosexuale. Cu toate acestea, CEDO nu a putut impune redefinirea ”familiei” în sine (Art 12) ca fiind alcătuită din două persoane indiferent de sex! Astfel, CEDO a declarat ca neîntemeiate plângerile homosexualilor referitoare la încălcarea de către statul italian a dreptului de a întemeia o familie (Art 12) în conjuncție cu Art 14 (interzicerea discriminării), motivând: ”As regards the complaint under Article 12 (right to marry) alone and in conjunction with Article 14, the Court had found, in previous cases, that Article 12 did not impose an obligation on States to grant a same-sex couple like the applicants access to marriage. It considered that despite the gradual evolution of States on the matter – today there were eleven member States of the Council of Europe to have recognised same-sex marriage – the findings reached in those previous cases remained pertinent. The Court accordingly declared the complaint under Article 12 alone and in conjunction with Article 14 inadmissible” (http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/1/186/26946/14622539/2/judgment-oliari-and-others-v-italy-impossibility-of-legal-recogn.pdf). Din moment ce Art 12 nu impune Statelor membre obligația de a înțelege în expresia ”un bărbat și o femeie” sensul de ”orice bărbat, sau orice femeie” și în ciuda faptului că 11 dintre statele Europei recunosc căsătoria între persoane de același sex, Curtea declară plângerile în legătură cu Art 12 referitor la căsătorie în conjuncție cu Art 14 referitor la discriminare ca inadmisibile, dar impune statelor obligația de a legifera o formă de convenție civilă care să garanteze cuplurilor homosexuale aceleași drepturi ca celor heterosexuale, în virtutea evoluției legislative asupra subiectului în UE, evoluție relevată de Art 9 din Carta drepturilor fundamentale a UE, care renunță la distincția bărbat-femeie. Chiar și așa, conținutul actual al Art 12 Convenției europene a drepturilor omului, mai exact ”bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie în conformitate cu legile naționale privind acest drept” (”l’homme et la femme ont le droit de se marier et de fonder une famille selon les lois nationales régissant l’exercice de ce droit”) justifică demersurile “Coaliției pentru Familie”, care, în toamna anului 2015, a început procedurile de revizuire a Constituției României pentru modificarea art. 48, alineat 1, FAMILIA, pentru a înlocui termenul „soți” cu exprimarea „bărbat și femeie”. Revizuirea Constituției României poate fi făcută dacă este susținută “de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot” (art. 150 din Constituția României). Cetățenii care inițiază revizuirea Constituției trebuie să provină din cel puțin jumătate din județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative. Semnăturile trebuie adunate în decurs de șase luni, iar în acest caz, termenul este 24 mai. Până în prezent, Coaliția pentru Familie a strâns peste 2 milioane de semnături în favoarea proiectului de lege pentru revizuirea Constituției, ceea ce reprezintă votul anticipat al unui larg segment al electoratului românesc.

 

 

  1. DIALOG DESPRE FAMILIE, PERSOANE ȘI REFERENDUM susținut de Bogdan Rusu, Codrin Vasiloancă și Bogdan Silion

Campania de strângere de semnături pentru familia normală a fost și este în continuare vehement criticată. În acest context, profesorul de filosofie Bogdan Rusu, titular la catedra de filosofie al unui liceu din Paris, s-a angajat într-o dispută pe internet via facebook cu unul dintre redactorii ARGO, Codrin Vasiloancă, replicile schimbate cu acest prilej fiind redate aici în ce au avut ele pertinent de transmis. Bogdan Silion, profesor de filosofie gălățean și de asemenea redactor ARGO, a intervenit cu o atitudine moderatoare.

 

 

Bogdan Rusu  Familia este o instituţie socială care s-a desprins de originea ei animal-naturală cam de când a trecut în grija statului. De ce să păstraţi din starea de natură numai familia, păstraţi şi legea junglei, dreptul forţei s.a.m.d! Cultura este triumf asupra animalităţii, asupra naturii cu reflexele şi intinctele sale, nu perseverare în zoologie, legile juridice şi morale nu sunt reprezentări ale regularităţilor naturale, legile (şi constituţia e lege) nu sunt descriptive, ci normative! Referendumul vostru este refuzul logosului, respingerea solidarităţii în numele gregarităţii. Susţinătorii „familiei naturale” nu pot vedea mai departe de reproducerea speciei; eu mă situez pe poziţia omului ca persoană spirituală.

Codrin Vasiloancă Eu văd aici două poziţii ireconciliabile… Ce rost ar avea să pedalăm acum pe creaţionism versus evoluţionism? Nu am ajunge nicăieri…. Familia nu a avut niciodată origine natural-animală, cum spui fără să poţi veni cu argument, aşa cum nici eu nu am argument pentru a explica că familia omenească este o taină care își are corespondentul doar în uniunea Hristos-Biserică …

Bogdan Rusu Stai să ne înţelegem. Omul este un animal, zoologia îl clasează, pe bună dreptate, între mamifere. El are în comun cu boul excreţia, secreţiile glandulare, digestia etc. Dar ar fi bine să aibă numai atât în comun cu boul, numai fiziologia. Însă alimentarea, sexul, până şi excreţia au fost absolvite de « natural » de către om în momentul în care le-a ridicat la cultură, cu gastronomia, erotismul, toaletele. Ca mamifer, omul trăieşte spontan (dacă condiţiile de viaţă sunt normale, dacă nu, nu) în familii restrânse, adică în unităţi compuse din mascul, femelă şi progenituri neadulte şi în familii lărgite, sau clanuri, adică familii restrânse înrudite. Dar şi această organizare spontană, care ţine de zoologie, a fost ridicată deasupra naturii cu căsătoria. Iar căsătoria, după laicizarea statelor, a devenit o instituţie juridică instituită prin legi, adică prin convenţii normative, şi nu prin instincte, adică prin imperative biologice. Cam de pe când sexul s-a rupt de funcţia lui « naturală », adică de procreere, s-a rupt şi familia de funcţia ei « naturală », adică reproducerea speciei. Familia juridică – singura care există în ochii legii – este o creaţie a spiritului uman, un moment al spiritului obiectiv, nu o transcriere în drept a zoologicului.
Familia nu poate fi o taină, căsătoria e o taină, asta e altă poveste. Uniunea Hristos-Biserică, Biserica fiind mireasa lui Hristos şi Hristos capul Bisericii, cunoaştem, este vorba despre căsătorie, adică de uniunea om-femeie în sânul Bisericii. Statul nu are ce face cu aşa ceva, el este (sau trebuie) să fie neutru faţă de orice credinţă religioasă şi faţă de orice metafizică.
Disputa creaţionism – evoluţionism nu e implicată aici, n-are importanţă cum a apărut specia Homo Sapiens. Vreo două mii de ani de observaţie ne-au permis să cunoaştem modul de existenţă al strămoşilor noştri, în secolul XX existau încă triburi care nu depăşiseră cultural paleoloticul. Mamiferul uman a putut fi studiat de către o antropologie predispusă să observe mai degrabă animalitatea decât umanitatea lui. Studiile asupra « sălbaticilor » sau « barbarilor », pline de prejudecăţi etnocentriste cum sunt, ne arată totuşi concludent în ce fel uniunea sexuală este spiritualizată prin căsătorie şi adusă astfel în rândul faptelor sociale, scoasă din zoologic. Or, familia ca fapt social – spiritual, de fapt – este uniunea a două persoane, deasupra biologiei. Persoana nu este sexuată esenţial, Persoanele Treimii n-au sex. Ca să înțelegi persoana trebuie să o studiezi acolo unde atinge gradul cel mai înalt de desăvârșire, nu în formele ei cele mai rudimentare. Eu sunt personalist şi spiritualist, ca atare nu pot fi ”sexist”. Legile consacră abia acum caracterul supra-zoologic al familiei, tocmai făcând din familia heterosexuală un caz particular al familiei sociale. Dacă accepţi că familia este unitatea actuală a două persoane, atunci întelegi că nu mai poţi spune « a două persoane de sex opus », conceptul spiritual de persoană nu suportă calificarea în funcţie de sex, cum nu suportă calificarea în funcţie de culoare sau mărime : o persoană mică sau o persoană verde sunt absurdităţi.

Codrin Vasiloancă Da, căsătoria este taina la care mă refeream … trebuia să fiu mai specific… Dar chiar şi aşa, referindu-mă chiar la familie … da, este o taină – merită să discutăm… De fapt, căsătoria este începutul acestei taine, iar familia este taina în desfăşurarea ei, istoria tainei … Că Statul nu are a face cu aşa ceva este o realitate. Dar câtă vreme Statul este în slujba omului, nu invers (sau cel puţin aşa ar trebui, însă tocmai aici se dă o luptă), nici noi nu ar trebui să fim atât de reverenţioşi faţă de acest Stat şi nici măcar faţă de o anumită formă de democraţie. Putem, cred eu, discuta, putem semna petiţii, putem să ne exprimăm prin referendum … Iar dacă, urmare a acestui exerciţiu democratic, Constituţia ajunge să afirme că familia este rezultatul uniunii dintre un bărbat şi o femeie, atunci, chiar dacă ar fi o inadvertenţă în raport cu ceea ce raţional, filosofic, ştiinţific se poate argumenta (atât cât se poate), chiar dacă ar fi o ştirbire a idealului democratic (de neatins, de altfel, în practică), totuşi nu ar fi o eroare prea gravă, nu-i aşa? Ar fi, în schimb, un ecou al tradiţiei culturale şi spirituale pe care o moştenim (chiar dacă nu o şi împărtăşim întotdeauna), tradiţie care, cred eu, nu merită ignorată; ar fi şi un ecou al tradiţiei liturgice specifică nouă ca neam, ar fi un ecou al concepţiei teologice despre acest subiect, concepţie care ne structurează ca mental colectiv. Poţi să te revolţi împotriva acestei tradiţii şi să respingi această moştenire? Eu am găsit mai multe motive să nu o resping şi să încerc să o duc mai departe.

Spui că nu are importanţă cum a apărut omul, dar susţii îndată ipoteza evoluţionistă (sub orice variantă a ei, nu interesează), inducându-mi ca subînţeleasă ideea de progres (criticabilă). Persoanele Treimii nu au sex…. şi ce-i cu asta? Nu poţi face un paralelism între familia Sfintei Treimi şi familia omenească, operă a Sfintei Treimi, până acolo încât să deduci de aici fie că Sfânta Treime nu există, fie că familia ca uniune între un bărbat şi o femeia este doar un caz particular (de altfel, nu ne-ar da voie Sfinţii Părinti capadocieni, a căror argumentaţie nu poate fi atât de uşor trecută cu vederea). Spui că persoana nu este sexuată esenţial … Dar poate fi persoana separată de contextul în care îi e dat să se realizeze ? Să ţinem seama că nu oricui îi e dat să atingă demnitatea de persoană din punct de vedere teologic. Chiar dacă, la treapta realizării persoanei, sexul nu va mai avea semnificaţia pe care o are înainte ca un bărbat, sau o femeie să atingă demnitatea acestei trepte, chiar şi atunci va reflecta într-un fel natura masculină sau feminină originară – altfel, ce rost ar mai avea diferenţa iniţială? Înţeleg că în sistemul tău de valori conceptul de persoană este mai … simplu, dar, deşi sunt de acord când spui despre triumful culturii asupra animalităţii, totuşi înțeleg acest triumf cu totul altfel: animalitatea nu ar fi putut niciodată triumfa asupra animalităţii ca să producă ceva cultură; cultura şi spiritualitatea au trebuit de la bun început să lupte împotriva animalităţii şi să triumfe (când nu s-a întâmplat, a fost jale). Revenind, spun că persoana rezultă din contextul complex al omului, implicând prin urmare şi sexul ca determinantă culturală (dacă ne amintim că omul este o creaţie a divinităţii), şi neapărat din contextul familiei, indiferent dacă e vorba despre familia ca rezultat al căsătoriei, sau ca rezultat al uniunii mistice Hristos-Biserică.

Bogdan Rusu Dacă căsătoria e taină, atunci lucrurile se schimbă, tocmai în sensul meu : din punct de vedere creştin uniunea a două persoane se face în chip supra-natural, deasupra unirii sexelor. Căsătoria scoate cuplul din zoologie, pune în minorat factorul strict biologic.
Conceptul de « persoană » e unic, Dumnezeu este persoană în exact acelaşi sens în care omul e persoană (nu într-un sens analogic), iar sensul nu implică sexuarea. Persoana umană este sexuată prin accident, nu prin esenţă. Or, căsătoria este uniunea a două persoane după esenţă (kath’ousia), nu după accident (kata symbebekos). Adevărul persoanei se vede în contextul în care persoana se realizează cât mai aproape de esenţa ei – în contextul Dumnezeirii trinitare, persoanele divine sunt paradigma personităţii ; contextul în care se realizează persoana umană, cel condiţionat de biologie, este opac şi smintitor.
Nu ştiu cât de « simplă » o fi persoana la mine, dar sigur ea nu e feminină şi masculină, precum individul biologic. Dar let’s agree to disagree, pentru mine referendumul e o înfrângere a raţionalităţii şi o celebrare a zoologiei. Dacă eşti de altă părere nu e nicio supărare.

Codrin Vasiloancă Persoana umană este sexuată prin accident? Doar dacă fie explici căderea adamică prin sexualitate, ceea ce este fals, fie dacă presupui ivirea omului pe cale natural-spontană, ceea ce iarăşi e fals. Altfel, omul nu este sexuat prin accident; iar acest om nu se naşte ca persoană, nu este persoană pur şi simplu, ci devine persoană, dacă se străduieşte. Cumva mă repet, dar ai trecut cu vederea cele spuse de mine mai devreme. Păcat … dincolo de referendum şi până la referendum (pe care ar trebui să-l apreciezi, de fapt, ca pe un rod şi o confirmare a democraţiei şi raţionalităţii în pofida zoologiei) aceste aspecte sunt cu adevărat importante – nu crezi?

Bogdan Rusu Păi tu spui că omul nu-i persoană, ci poate deveni persoană! Categoria de persoană nu-i biblică, ci a fost introdusă de Sfinţii Părinţi pentru a conceptualiza ceea ce în Treime e „fără amestecare”. Adam şi Eva sunt sexuaţi ca membri ai neamului omenesc, cum e şi Iisus, nu ca persoane. Animalul e sexuat, dar nu-i persoană, Dumnezeu e persoană fără a fi sexuat, iar omul e şi persoană, şi sexuat. Concluzia logică asta e, nu că omul e persoană sexuată.

Codrin Vasiloancă … mai devreme am reluat şi comentat chiar exprimarea ta: „Persoana umană este sexuată prin accident, nu prin esenţă”. Deci nu eu greşesc referindu-mă la persoană ca fiind sexuată, fie şi prin accident; de fapt, te corectezi pe tine, pe bună dreptate, aşa cum şi eu am corectat îndată şi m-am referit la om ca nedatorându-şi sexualitatea unui accident. Ştiu foarte bine că acest concept, persoana, îl datorăm Sfinţilor Părinţi. Despre Dumnezeu nu putem şti ce este, iar apofatismul ne apropie de El cel mai mult, chiar mai mult decât coincidenţa contrariilor. Sfinţii Părinţi au introdus termenul „persoană” ca să exprime o realitate care li se revelase şi pe care degeaba am încerca noi acum să o definim odată ce reprezintă paradigma atributelor lui Dumnezeu. Dar această paradigmă îşi are un corespondent, cel uman: omului îi revine efortul de a I se asemăna infinit. Incă o dată, să fim atenţi, nu am afirmat nici un moment că omul ar fi persoană sexuată, am afirmat că sexualitatea nu şi-o datorează unui accident, apoi că sexualitatea sa este o categorie culturală câtă vreme îl recunosc pe om ca pe o creaţie a lui Dumnezeu, apoi că demnitatea de persoană (la care omul aspiră în virtutea asemănării cu Creatorul său) nu poate fi judecată în afară de contextul în care a fost atinsă (respectiv cel uman, un context tributar sexualităţii prin chiar datele sale primare) – prin urmare, am afirmat că paradigma ”persoană” nu poate exclude sexualitatea. Ce este sexualitatea dincolo de hotarele reducţionismului biologic?

Bogdan Rusu Ai putea spune acelaşi lucru despre suflet şi ar fi la fel de greşit, zic eu. Ai ajunge la concluzia că paradigma suflet nu poate exclude sexualitatea.

Codrin Vasiloancă Cred că omul este rezultatul datelor sale iniţiale şi al întregii sale vieţi şi deveniri. Dacă pot, sau nu, să mă raportez la conceptul de personalitate, sau chiar la cel de persoană, în funcţie de sexualitate, asta rămâne de reflectat, însă nu pot să ignor contribuţia sexualităţii, alături de celelalte atribute umane, la edificarea unui anumit tip de personalitate şi la devenirea omului întru persoană. Însă oricum nu am ce face cu acest concept, de persoană, în contextul discuţiei noastre, câtă vreme îl definesc teologic. Juridic da, se poate spune că familia este uniunea a două persoane. Şi, cu toate că inclusiv juridic se face diferenţa între persoane de sex masculin şi de sex feminin, nu avem argument pentru a putea impune o formulă mixtă – de acord cu asta. Altfel spus, nu sexualitatea primează când e vorba să alcătuim o familie, ci liberul arbitru. Pe de altă parte, nu am a mă revolta împotriva propunerii unui referendum pe această temă câtă vreme acesta este un exerciţiu democratic şi mai ales câtă vreme referendumul îmi va oferi posibilitatea să-mi traduc criteriile şi convingerile personale, chiar întreaga experienţă de viaţă, prin vot. Litera Constituţiei poate fi schimbată oricând prin referendum câtă vreme legea democraţiei (care nu se întemeiază decât pe criteriul respectării voinţei majorităţii, iar nu pe criterii „ştiinţifice”, filosofice, religioase, sau personale) tinde să conserve binele comun.Voi încerca să revin asupra problemei mult mai interesante a raportului între suflet şi sexualitate.

Silion Bogdan Argumentul tău sună astfel: Dacă Dumnezeu nu este fiinţă sexuată şi Dumnezeu este persoană, înseamnă că nicio persoană nu este sexuată. Ceea ce înseamnă mai departe că participarea la dumnezeire nu presupune a fi sexuat. In extenso, în virtutea faptului că, în esenţă, oricine este persoană şi doar pentru că sexualitatea este un accident al ființei (putem fi, din perspectiva creaţionistă, in potentia, bărbat sau femeie), atunci noi nu moştenim Împărăţia Cerurilor în calitatea accidentală de fiinţe sexuate, ci în calitatea esenţială de persoane. Corect până aici? (ca să pot vedea dacă pot face o argumentare pornind de aici).

Bogdan Rusu De acord cu o parte, până începi să vorbeşti despre participarea la dumnezeire. Noi moştenim Împărăţia Cerurilor în calitate de persoane, dar ca oameni cu trup, adică sexuaţi, deşi nu şi sexuali. Însă persoana nu depinde de trup, întrucât între judecata personală şi cea colectivă sufletul nu există impersonal, ca un fel de stihie bântuind iadul, să spunem, ci ca persoană. Cu precizările astea, da, noi suntem judecaţi şi recompensaţi în calitate de persoane, şi statutul de rezident permanent al raiului, sau al iadului îl primim ad personam.

Codrin Vasiloancă Persoana, ca rezultat al devenirii umane, nu poate fi străină de datele iniţiale ale acestei deveniri, între care şi sexualitatea. E simplu: dacă pui într-o alcătuire anumite ingrediente, acestea se vor regăsi firesc în produsul final. Apoi, pentru că persoana este o categorie teologică, a fi persoană ţine de relaţia cu Dumnezeu, relaţia cu Cel ce este persoană în mod absolut, cu Persoana: relaţie directă şi mai ales mediată de acei oameni îmbunătăţiţi, sau chiar îndumnezeiţi. Cum se traduce sexualitatea la nivelul calităţii de persoană? Anagogic. Sexualitatea nu e smintitoare, cum observai tu, decât dacă, în loc de a înflori în eros, decade în poftă. Ca eros, sexualitatea reprezintă temelia ecuaţiei originare om=bărbat+femeie: în Taina Căsătoriei, bărbatul îşi asumă ritualic rolul lui Hristos, iar femeia rolul Bisericii; Hristos Însuşi este bărbatul când un bărbat, sau o femeie decid să depună voturile monahale asumându-şi ritualic rolul Miresei-Biserică. Cel puţin una dintre Persoanele Treimii, Iisus Hristos, este bărbat în deplinătatea cuvântului, Mire al Bisericii vii şi lucrătoare: iată un exemplu de înţelegere anagogică a sexualităţii. Asta contrazice nu atât premisa ta că „Persoanele divine nu sunt sexuate” (confruntat cu o asemenea formulă, nu pot decât, cel mult, să mă abţin de la a mă pronunţa), ci faptul că Persoanele divine ar fi străine de sexualitate (formulă pe care m-aş fi grăbit să o contrazic în caz că ai fi formulat-o, odată ce sexualitatea se traduce în moduri infinit de subtile). În sfârşit, raţionamentul tău este pur şi simplu un sofism rezumat foarte bine de Bogdan Silion. Despre Dumnezeu, în mod riguros, nu se poate spune nimic (catafatic, „Îl văd” pe Dumnezeu în ghicitură, iar apofatic spun doar ”ce nu este Dumnezeu”, ceea ce mă face să afirm transcendenţa lui Dumnezeu) – şi totuşi El este Persoana, modelul nostru întru Persoană. Nu poţi reduce sexualitatea la sex, cum faci când spui despre Biblie şi Sfântul Duh – lectura Bibliei are, cum bine ştim, multe, dacă nu infinite, niveluri de interpretare, iar stilul protestant de lectură nu poate contribui în acest caz cu nici o lumină. Pot vorbi despre sublimarea sexualităţii, pornind de la cel mai elementar nivel, dar nu despre dispariţia ei fără urmă la cele mai înalte niveluri ale manifestării spiritual-umane. Pot vorbi despre o degradare a sexualităţii odată cu căderea omului, dar nu pot ignora taina sexualităţii în alcătuirea divină a omului.

Bogdan Rusu Aştept dovada că-i sofism. Sofism înseamnă eroare logică, unde-i eroarea şi în ce constă ea? Şi o precizare: conceptul de persoană e ontologic. O fi el şi teologic, dar eu nu fac teologie – şi nici într-un caz apofatică – cand spun că omul e persoană. Cel mult teologie raţională, care e o ramură a metafizicii. Vorbesc despre persoană aşa cum vorbea filosofia greacă înainte de creştinism şi cum vorbeşte filosofia după creştinism. Nu am nevoie din teologie decât de premisa că există persoane divine şi de principiul că omul e persoană în acelaşi sens în care Dumnezeu e persoană.

Codrin Vasiloancă Bine, nu faci teologie. Dar, din tot ce am avut de obiectat, te-ai oprit la treaba cu sofismul. Chiar aş fi vrut să ştiu cum integrezi în argumentul tău pe Iisus Hristos, a doua Persoană a Treimii. Nu cred că poţi ignora natura teologică a acestei probleme decât dacă vrei să te eschivezi. Dacă Dumnezeu este F, atunci orice nu poate fi predicat despre Dumnezeu nu este necesar pentru a fi F. Dumnezeu poate fi …. analizat … împărţit ….redus la aritmetică ? Nu este El identic cu El însuşi în toate ale Sale? Şi atunci nu e ca şi cum ai spune: Dacă Dumnezeu este Dumnezeu , atunci orice nu poate fi predicat despre Dumnezeu nu este necesar pentru a fi Dumnezeu? Or, despre Dumnezeu pur şi simplu nu se poate predica! Cel puţin nu în termenii filosofiei greceşti şi nemţeşti. Iar dacă singura predicaţie raţională despre Dumnezeu este … nimic, atunci nu revine că nimic nu este necesar pentru a fi Dumnezeu, că El nu atârnă de nici o necesitate? Şi nu înseamnă asta că Dumnezeu poate fi în orice fel, fără a fi condiţionat de măsura logicii şi raţiunii omeneşti?

Bogdan Rusu Nu, nu este aşa. Dacă despre Dumnezeu nu se poate predica, discuţia asta n-are rost şi nici teologia, cu excepţia câtorva tratate apofatice. Dar poţi să te uiţi în orice tratat de dogmatică şi să vezi că teologii predică destule despre Dumnezeu, chiar când sunt simpatizanţi ai tradiţiei apofatice, precum Stăniloaie. Cât priveşte pe Hristos, lucrurile nu sunt deloc problematice. Hristos e bărbat ca om, adică de când a luat natura omenească, dar nu e bărbat de dinainte de toţi vecii. Sau susţii că barbaţi şi femei, masculi şi femele, există dinaintea creaţiei? Dacă nu susţii asta, atunci n-ai cum să atribui predicatele sexuării Fiului, cum nu o poti face pentru Sfântul Duh si nici pentru Tatăl. În Treime există două tipuri de proprietăți (vide Stăniloae și unul dintre argumentele contra filioque), proprietăți ființiale (sau substanțiale) și proprietăți ipostatice (sau personale). Persoanele divine se deosebesc între ele NUMAI prin proprietățile ipostatice: nașterea pentru Fiu și purcederea pentru Sfântul Duh. Atât recunoaște teologia ortodoxă. Sexuarea nu este o proprietate ipostatică a (persoanei) Fiului, singura lui proprietate de acest gen fiind de a fi născut din Tatăl. Obiecţia ta provine din neputinţa de a distinge animalul uman de persoana umană, din voinţa de a confunda cu orice preţ persoana cu animalul (=organismul însufleţit) uman, sau de a face o anexă a acestuia. Eu văd aici un materialism rezidual, sau hai să spunem un biologism străin de spiritualismul creştin.

Ca să nu mai vorbim de faptul că Fiul ar fi putut lua trup de femeie, căci este atotputernic; motivul pentru care s-a întrupat într-un bărbat nu este pentru ca noi să-l cunoaştem (dacă nu vrei să intrăm în discuţii de altă natură, despre sexismul corpusului biblic, paralel cu sexismul societăţilor patriarhale semite; dar cred că-i mai bine să nu intrăm). Dacă Fiul ar fi luat trup de femeie ar fi fost o persoană feminină, sau o persoană masculină (după gen, gender) într-un trup de femeie (după sex)?

Codrin Vasiloancă Nu e vorba să pot face distincţia … e vorba să am motive să o fac. Obiecţia mea provine din faptul că nu am motive să operez această distincţie. Iar acum discutăm tocmai despre motive. Şi cu siguranţă nu e nevoie să lăţim discuţia, ci dimpotrivă, să o concentrăm. Să mai analizăm un pic silogismul la care am ajuns: 1. „Dacă Dumnezeu este F, atunci orice nu poate fi predicat despre Dumnezeu nu este necesar pentru a fi F”. Când vorbeşti despre Dumnezeu, tu de fapt te referi la dumnezeire, pentru că doar dumnezeirea sau ideea de Dumnezeu este accesibilă argumentului filosofic, pe când Dumnezeu, mai ales în accepţiunea trinitară la care de asemenea faci referire, este inaccesibil argumentului filosofic – Dumnezeu, ca trinitate şi ca persoană este accesibil doar prin revelaţie. Dar tu deja te-ai delimitat de teologie, din care ai spus că ai nevoie doar de (citez) „premisa că există persoane divine” – numai că şi această premisă ţine de domeniul teologiei şi al revelaţiei, fiind inaccesibilă argumentului raţional şi filosofic. Cum argumentezi filosofic şi raţional Trinitatea? Cum deduci „personitatea” lui Dumnezeu? Cum ajungi filosofic de la premisa persoanelor divine la demonstrarea existenţei lor? Nu este un abuz să iei din teologie numai ce îţi convine, pentru ca apoi să deduci raţional despre dumnezeire ce ai nevoie?

Bogdan Rusu  Am mai răspuns, dar răspund încă odată: discursul afirmativ despre Dumnezeu este posibil, şi în teologie, şi în filosofie (pot aduce nenumărate exemple de predicaţii despre Dumnezeu de la teologi şi filosofi). Calea apofatică nu este exclusiv via negationis, cum laşi tu să se înţeleagă, ci presupune şi via affirmationis. Se poate predica despre Dumnezeu, şi o facem atunci când afirmăm unitatea fiinţială despre El şi trinitatea personală. Dacă predicaţia nu-i posibilă, atunci monoteismul e ruinat ca opţiune, odată cu politeismul şi nu mai rămâne disponibil decât agnosticismul. Calea apofatică nu înseamnă a nu predica nimic despre Dumnezeu, cum greşit pari a înţelege, ci a susţine că cunoaşterea lui Dumnezeu este supra-logică şi că ea nu se obţine printr-o atitudine doar contemplativă, ci printr-una afectivă, prin iubire. Predicaţia trebuie depăşită în aspectul ei limitant (omnis determinatio est negatio), dar este o etapă în cunoaşterea lui Dumnezeu. Chiar şi la Dionisie Areopagitul ascensiunea duhovnicească nu sfârşeste în mutism şi respingere a teologiei afirmative, ci într-un alt gen de predicaţie, care nu mai pune limite subiectului. Este vorba despre ceea ce numea Noica limitaţia ce nu limitează, despre judecăţile infinite la Kant. Teologia este discurs, cuvântare despre Dumnezeu, şi niciun discurs nu este posibil fără predicaţie. Cred că am răspuns obiecţiei tale, dar, dacă nu-i clar, repet: resping afirmaţia ta că „despre Dumnezeu pur şi simplu nu se poate predica”. Crezul se deschide cu o serie de enunţuri predicative.

Codrin Vasiloancă De acord cu tine, discursul afirmativ despre Dumnezeu este posibil în teologie, pe când discursul afirmativ despre dumnezeire este posibil în filosofie. Dă-mi şi mie o sugestie despre posibilitatea de a demonstra în cadrul discursului filosofic pe Dumnezeu ca persoană! Pentru că tu ai nevoie de Dumnezeu ca persoană, iar nu de o simplă dumnezeire sau idee despre un principiu al Creaţiei, atât cât ţi-ar permite poziţia de filosof. Filosofii comit un abuz luând din teologie ceea ce filosofic nu pot demonstra, pentru ca apoi să-l adapteze pe Dumnezeu şi mai ales pe om tezelor lor. Şi comit acest abuz pentru că ceea ce pot ei demonstra despre dumnezeire nu e suficient – în nici un caz nu se ajunge prin filosofie la Persoana divină. Îmi răspunzi despre predicaţie de parcă nu ai fi văzut clar că semnalam prezenţa unei revelaţii, respectiv Dumnezeu ca persoană, mai exact în trei persoane, în contextul unui silogism filosofic şi raţionalist. Tu singur ai spus că ai nevoie din teologie doar de premisa că există persoane divine. Ei bine, dincolo de faptul că în teologie această „premisă” este un dat, o revelaţie, îţi permiţi, ca filosof această premisă? O poţi demonstra cu instrumentele filosofiei? Dacă nu, atunci silogismul tău filosofic nu ţine.

Bogdan Rusu Nu am nevoie să o demonstrez, că nu plec de la zero şi discut cu un creştin. Dacă nu ai accepta că Dumnezeu este persoană aş fi nevoit fie să demonstrez aceasta afirmaţie, fie să renunţ la premisă. Am crezut însă că accepţi premisa. Silogismul meu nu e o demonstraţie, adică nu pleacă de la prime principii axiomatice, e un silogism dialectic, pleacă de la lucruri asupra căruia există consens. Sigur că nu pot demonstra că Dumnezeu e personal, nici că-i Treime de o Fiinţă, toate acestea le accept, cred pe cuvânt Scriptura, Tradiţia şi Biserica.

Codrin Vasiloancă Da, dar nu cumva crezi pe cuvânt doar pentru a putea impune creştinilor o concluzie pe care creştinii nu o pot accepta? Cum să accepte un creştin că familia are şi alte semnificaţii decât cea consacrată de către Biserică şi prin Sfânta Tradiţie? Cum să accepte un creştin că homosexualii se pot mântui? Dar vor ei să se mântuiască?

Bogdan Rusu Dacă homosexualitatea e un păcat şi dacă păcătoşii se pot mântui (cu atât mai mult cu cât nimeni nu-i fără de păcat), atunci homosexualii se pot mântui. Se pot mântui vameşii, prostituatele şi tâlharii, dar nu se pot mântui homosexualii? Dacă îmi arăţi un singur loc în care Iisus spune aşa ceva înghit foaia! Numai Sfântul Pavel, soldatul zelos, cel a cărui meserie a fost prigoana, vorbeşte contra „sodomiţilor”, ca un observator zelos al legii lui Moise. Dar ce să te aştepţi de la unul care nu numai pe nedrepţi, ci şi pe drepţi i-a persecutat înainte să-l găsească Hristos? Dă-mi voie să nu atribui intoleranţa paulinică Mântuitorului. Hai să discutăm altfel: Ce valoare are pentru tine o familie de atei, în care membrii se căsătoresc la starea civilă? Este această familie „creştină”? Familia asta civilă nu reprezintă „familia în sensul adoptat de noi”, cred; mă înşel? Ce a pierdut familia creştină (heterosexuală) prin existenţa familiei civile? În ce fel alegerea altora alterează libertatea creştinilor? În ce fel binele altora diminuează binele creştinilor?

Codrin Vasiloancă Iisus Hristos a vorbit despre păcat ca sursă a separării omului de Dumnezeu, îndemnându-ne pe toţi să fim desăvârşiţi precum Tatăl este şi să îndrăznim, să biruim lumea, adică tot ce ne-ar putea separa de Dumnezeu. Prin urmare, da, păcatul homosexualităţii poate fi biruit, iar biruitorii, adică cei ce vor fi ucis în ei pe homosexuali/păcatul, vor lua cunună – ai spus foarte bine: se vor mântui. Dar atunci ce te face să tolerezi legiferarea păcatului în loc să-l respingi? Despre Sfântul Apostol Pavel nu pot răspunde pe scurt. Despre alte modele de familie, neîntemeiate pe sacramentul creştin: familia creştină nu pierde nimic prin existenţa familiei civile, nici prin existenţa oricăror alte modele de familii întemeiate, sau nu, pe vreo bază sacramentală, sau pe vreun contract, sau pur şi simplu pe voinţa celor doi – nimic. Alegerile şi „binele” altora nu diminuează cu nimic binele creştinilor. Şi tot Apostolul ne sfătuieşte să nu ne amestecăm cu unii ca aceştia – atât. Pentru că ar fi un păcat de moarte să îi obligăm, să îi silim, să nu le respectăm liberul arbitru. Iar tu mă întrebi acum de ce atunci trebuie să impunem o lege prin care să statornicim familia între hotarele unui bărbat şi ale unei femei. Mă întrebi dacă nu cumva astfel le încălcăm liberul arbitru, dacă nu cumva astfel păcătuim de moarte, dacă nu cumva din frică şi poate chiar din ură ne dorim un referendum. De urât, parcă nu îi urăsc: în cele câteva ocazii în care am avut prilejul să cunosc persoane LGBT, mai degrabă m-au amuzat – nu m-a mai amuzat însă perspectiva de a-mi şti copiii în preajma lor. Deci, mai degrabă frică. Pe de altă parte, Hristos a spus să dăm Cezarului ce e al său, iar lui Dumnezeu iarăşi cele ce I se datorează; prin urmare, ca cetăţean doresc eu să-mi exprim votul, care îmi va traduce şi îmi va promova sistemul meu de valori, îmi va traduce frica, aşa cum votul altora le va traduce convingerile şi sistemul lor de valori, păcatele, sau virtuţile.

Bogdan Rusu Ok, înţeleg. Pentru mine, însă, referendumul ăsta, care exprimă ura/teama faţă de persoane LGBT, e similar unui referendum care ar exprima aceleaşi lucruri cu privire la alogeni şi ar cere ca, prin consituţie, cetăţeanul României să fie definit ca etnic român (şi ortodox, eventual). A protesta contra extinderii unor drepturi (aici, dreptul la căsătoria civilă a persoanelor LGBT) mi se pare imoral şi nedemocratic. Nu poate fi „democratic” să impui principii bazate pe ură/frică, chiar dacă ura/frica e majoritară. Nu poate fi „democratic” să impui prin referendum principii discriminatoare pentru că majoritatea şi-ar dori o legislaţie discriminatoare. Acolo unde voinţa mulţimii, determinată de sentimente şi emoţii gregare ar triumfa ar fi vorba despre tirania gloatei sau ochlocraţie, nu de democraţie. Ar fi vorba despre o tiranie mult mai rea decât cea a unui singur individ. Referendumul este un instrument prin care se şuntează democraţia, prin care se scurtcircuitează mecanismele democratice ale puterii legislative a statului, referendumul este anti-parlamentar şi anti-reprezentativ, este anti-democratic în sensul modern al termenului. Nu acestea sunt convingerile mele şi nu înțeleg să fiu guvernat de temerile şi urile majorităţii, când eu mă lupt din greu contra alor mele. Cred că neînţelegerea noastră este foarte profundă şi că n-ar fi ziditor s-o adâncim şi mai mult. Eu am expus argumentele mele pe cât de clar mi-a fost cu putinţă, dat fiind mediul discuţiei, şi am răspuns la obiecţii, satisfăcător din punctul meu de vedere.

 

 

  1. ACCENTE ȘI COMENTARII FINALE: în cele ce urmează, Bogdan Rusu prezintă argumentul tare al discursului său despre persoană, Codrin Vasiloancă își reevaluează argumentele din cadrul dialogului, în timp ce Bogdan Silion propune o concluzie din perspectiva democratică, iar Cristian Florea o concluzie din perspectiva pragmatică.

 

 

AU PERSOANELE SEX?/ de Bogdan RUSU

 

Teza pe care o susțin este că persoanele sunt potrivit esenței non-sexuate.

Argumentul meu vizează persuadarea unui interlocutor creștin. Împreună cu interlocutorul accept că Dumnezeu este o ființă (ousia) în trei persoane (prosopon, hypostasis). Ceea ce înseamnă că

(1) Există persoane divine.

Afirm de asemenea că

(2) Persoanele divine nu sunt sexuate.

Nu cunosc nici un loc din Biblie în care să li se atribuie vreun sex acestora, nu văd niciun temei pentru a susține că Sfântul Duh ar avea vreun sex. După o părere larg răspândită și îngerii sunt asexuați.

Accept și următorul principiu metodologic, formulat foarte frumos de Whitehead:

(P1) „Un principiu general este acela că proprietățile de grad inferior sunt studiate mai bine mai întâi în legătură cu organismele de grad inferior corespunzătoare, în care acele caracteristici nu sunt umbrite de moduri de funcționare mai dezvoltate. Invers, caracterele de grad înalt ar trebui să fie studiate mai întâi în legătură cu acele organisme în care ele ating mai întâi perfecțiunea deplină. […] Secolul al 19-lea a exagerat puterea metodei istorice și a admis ca de la sine înțeles că orice caracter trenuie studiat numai în stadiu embrionar. Astfel, de exemplu, „iubirea” a fost mai întâi studiată la salbatici și acum în urmă la idioți.”

Dacă a fi persoană este o caracteristică de grad superior a unei ființe, atunci atunci această caracteristică trebuie studiată mai întâi în ființa în care a atins desăvârsirea. Or, este evident că nicio altă ființă nu poate fi superioară lui Dumnezeu în perfecțiunea oricărei caracteristici pe care Dumnezeu o posedă. Deci, personitatea (caracteristica în virturea căreia ceva este o persoană) trebuie studiată mai întâi așa cum apare la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, nu studiind personitatea la oameni o vom înțelege, căci acolo personitatea este umbrită de alte caracteristici care sunt mai izbitoare și ne pot părea chiar și mai importante; ca să înțelegem personitatea trebuie să o studiem așa cum o instanțiază Dumnezeu, adică în legătură cu persoanele divine.

Dacă există persoane divine (1) și ele nu sunt sexuate (2), atunci

(3) În Dumnezeu personitatea nu presupune sexuarea.

Aș dori acum să introduc o idee pe care nu sunt sigur că o pot exprima clar. Intuitiv formulată, ideea mea e următoarea: dacă Dumnezeu este bun, atunci bunătatea își vădește în Dumnezeu esența; dacă Dumnezeu este drept, atunci dreptatea își revelează în Dumnezeu esența s.a.ș.d. Așadar, dacă Dumnezeu este persoană, atunci personitatea își vădește în Dumnezeu esența. La modul general, această idee poate fi formulată după cum urmează:

(P2) Oricare ar fi proprietatea sau genul F, dacă Dumnezeu este F, atunci orice nu poate fi predicat despre Dumnezeu nu este necesar pentru a fi F.

Astfel

(4) dacă Dumnezeu este persoană, nimic din ceea ce nu poate fi spus despre Dumnezeu nu este necesar pentru a fi persoană.

Or, cum sexuarea nu poate fi predicată despre persoanele dinive (cf. 2),

(5) A fi sexuat nu este necesar pentru a fi persoană.

Așadar, în esența persoanei nu intră sexuarea, q.e.d.

S-ar putea obiecta, între altele, că Dumnezeu este persoană într-un alt sens decât omul. La care răspund că

(P3) Dumnezeu este persoană în același sens în care și omul este persoană.

Altfel spus, personitatea se predică sinonimic (sau univoc) despre Dumnezeu și despre om, și nu prin analogie (omonimic). Ceea ce este dovedit din plin de încarnarea Fiului, în care nu distingem două persoane, una umană și una divină, așa cum distingem două naturi și două voințe. Dioprosopismul (existența a două persoane, una ivină și una umană, în Iisus) era o învățătură a lui Nestorie, care a fost condamnată ca erezie.

 

 

FAMILIA ȘI HOMOSEXUALITATEA de Codrin Vasiloancă

 

Pentru că definirea familiei, ca uniune între un bărbat și o femeie, viciază dezideratul euro-legislativ, menținându-l la un nivel descriptiv favorabil numai acelor membrii ai societății românești (larg majoritari) care se pot regăsi în această descriere și înfrânând emanciparea spiritual-normativă care stă să învingă gravitația biologicului și gregarității – nu ar fi mai bine să redefinim familia ca uniune între două persoane și să evităm astfel controversele legate de identitatea sexuală a membrilor familiei? De ce, în fond, nu am recunoaște ca familie relația între două persoane de același sex?

Pentru că nu există copiii, adică justificarea normală a unei familii normale?

Atunci, homosexualii x și y să înfieze copii, sau să îi cumpere de la mame surogat, sau poate chiar să îi cumpere de la magazin gata clonați!

Da, dar, în cazul acesta, mai putem numi normală o asemenea familie?

Evident că nu; însă ”normalitatea”, concept echivalent prejudecății, este surclasat de conceptul normativității. Și totuși, cât de normativă ar putea fi aducerea pe lume a copiilor în laborator? Dar incestul? Dar necrofilia? Dar pedofilia? Dar colectarea de organe de la noii-născuți declarați handicapați? Rațiunea, știința pot să ne îndrume până la granița dintre viață și moarte, relevându-ne căile de a susține viața și pe cele de a grăbi moartea, ceea ce tot un demers descriptiv este – alegerea ne aparține, dar în funcție de care reper? Filosoful și omul de știință au motive să spere că omenirea, depășindu-și condiționările biologice, care vor fi suplinite de tehnologie, va păși în era normativității și a creativității absolute evoluând către o formă de existență pe care astăzi ne-ar fi greu să o înțelegem ca umană, dar au și motive să spere că așa ceva nu se va întâmpla niciodată. În fond, este o chestiune de alegere, iar dacă astăzi există filosofi și oameni de știință care insistă să teoretizeze această posibilitate este pentru că, de fapt, ei pur și simplu nu sunt siguri că așa ceva este și realizabil – dar este măcar dezirabil? Putem fi solidari cu ceea ce se dovedește a fi împotriva firii și a firescului doar pentru a nu rata un prilej de emancipare spirituală, doar pentru ca nu cumva să fim învinuiți de prejudecată și gregaritate? Chiar și pentru cei care văd familia ca rezultantă mimetică a sforțării biologice într-o lume a Spiritului autorevelat sieși pe măsură ce triumfă prin cultură asupra animalității, adică într-o lume fără Dumnezeu, chiar și lor ar trebui să le fie evident că, în timp ce din ”mimetismul” familial rezultă perpetuarea vieții, din cuplul homosexual nu mai rezultă decât presupusa satisfacere a unor porniri a căror realitate este direct proporțională cu mulțimea celor care și le declară. Ofensiva împotriva familiei normale se poartă nu în numele emancipării spirituale, nici al solidarității, nu în numele acestor ”argumente”, ci împotriva lui Dumnezeu, adică împotriva adevăratei normativități.

Extrem de relevantă este în acest caz intervenția Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, care preciza în comunicatul de presă nr. 170/12.05.2015 intitulat ”Respect, compasiune şi delicateţe faţă de persoanele homosexuale. NU legalizării parteneriatelor civile”:

În urma materialelor apărute în presă despre o aşa-zisă poziţie a Bisericii Catolice faţă de persoanele homosexuale, în contextul dezbaterii lansate în spațiul public pe marginea propunerii legislative privind reglementarea parteneriatului civil între persoane de acelaşi sex, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București face următoarele precizări: Învățătura Bisericii Catolice (Catehismul Bisericii Catolice) îndeamnă la respect, compasiune şi delicateţe față de persoanele homosexuale. Papa Francisc, într-un interviu, a afirmat: „În timpul zborului de întoarcere de la Rio de Janeiro am spus că, dacă o persoană homosexuală este de bunăvoinţă şi e în căutarea lui Dumnezeu, eu nu sunt în măsură să o judec. Spunând aceasta, am spus ceea ce spune Catehismul”.

Biserica Catolică nu este împotriva garantării drepturilor civile ale cetățenilor homosexuali, însă consideră că aceste drepturi pot fi garantate și fără legalizarea parteneriatului civil, prin care se dorește de fapt echivalarea acestuia cu căsătoria și implicit cu familia naturală, întemeiată pe uniunea dintre un bărbat și o femeie. Opunându-se legalizării parteneriatelor civile, Biserica Catolică nu vrea să impună o gândire proprie, ci să salvgardeze o realitate naturală care nu este impusă de vreo religie, ci de natura însăși.Papa Francisc spunea recent în timpul călătoriei sale în Filipine (ianuarie 2015): „Să fim atenţi la noile colonizări ideologice. Există colonizări ideologice care caută să distrugă familia. (…) Ca familii, trebuie să fim foarte puternici, să spunem “nu” oricărei încercări de colonizare ideologică a familiei. (…) Familia este, de asemenea, ameninţată de tot mai multe încercări din partea unora de a redefini însăși instituția căsătoriei prin intermediul relativismului, al culturii efemerului, al unei lipse de deschidere faţă de viaţă”. „Orice ameninţare la adresa familiei este o amenințare față de societate însăși. Viitorul acesteia trece prin familie”, a mai spus Papa, îndemnându-i pe catolici să ocrotească familiile lor, întrucât familia este cea mai mare comoară a unei națiuni. Poziția Bisericii Catolice în această privință nu diferă de cea a Bisericii Ortodoxe Române (semnează Biroul de presă, Pr. Francisc Doboș, Purtător de cuvânt).

În privința familiei, accentul cade în Constituția României pe creșterea, educația și instruirea copiilor, mai exact pe faptul că, odată cu apariția copiilor (pe cale biologică, prin naștere, sau prin adopție, sau prin orice alte mijloace, cum ar fi mamele surogat) soții devin părinți. Nimic care să impună faptul că familia se întemeiază cu necesitate pe unirea unui bărbat cu o femeie; nimic, înafara tradiției și mentalității epocilor care ne-au transmis această literă din Constituție, epoci în care nimeni nu gândea familia decât alcătuită din bărbat și femeie.

Când spunem că familia este uniunea a două persoane trebuie să precizăm ce înțelegem prin ”persoane”; juridic, dacă pretindem că doi plătitori de taxe pot întemeia o familie, iarăși mă întreb ce este ”familia”, pe care nu o mai pot defini ca uniune a două persoane fără să creez un cerc vicios. Dacă ne referim la persoană în conformitate cu dicționarul explicativ în uz ca la un ”om considerat prin totalitatea însușirilor sale fizice și psihice”, totalitate care implică și diferența de gen, ia sfârșit orice dispută în jurul atributului sexualității sau al diferenței de gen ca fiind, sau nu, caracteristic omului considerat ca persoană. În accepțiunea curentă a termenului de ”persoană”, atât persoana, cât și, prin extensie, familia, societatea în ansamblul ei, rămân în limitele unei normativități descriptive. Abia filosofia ne îngăduie să explorăm posibilitatea unei normativități non-descriptive, ceea ce ne va ajuta să conștientizăm normalitatea prin raportare la utopie și absurd.

Filosofic, ne putem întreba care sunt temeiurile definiției prezente în dicționarul explicativ curent. În domeniul sociologic, așa cum sociologii și statisticienii știu foarte bine, votul unui bărbat este altceva decât cel al unei femei tocmai datorită diferenței de gen. În domeniul juridic, în fața justiției, fie ea seculară, sau eternă, vom fi judecați, ca persoane, după faptele noastre, care vor purta în ele încărcătura diferenței de gen. Și ne întrebăm, în perspectiva acestei judecăți: Este demersul strângerii de semnături în favoarea familiei întemeiată pe nucleul bărbat-femeie unul imoral pentru că încearcă limitarea extinderii drepturilor civile ale unei minorități sexuale? Legea, într-un stat democratic ar trebui să protejeze în aceeași măsură pe toți membrii acelui stat, să evite deci discriminarea. Că majoritatea are dreptul democratic să își exprime dorința de a modifica litera legii supreme în stat, Constituția, așa încât să-și recunoască în acea lege credința și ideile de viață, este dincolo de discuție – dar este un asemenea demers unul moral? Dar iarăși: este întrebarea despre moralitatea mecanismului democratic una pertinentă? În democrație, normele juridice nu pot fi reprezentative pentru toți membrii societății, ci doar obligatorii pentru toți! Dar îndemnul la solidaritate cu cauza homosexualilor, să fie un îndemn moral? Sunt ei cumva niște victime ca să fim solidari cu ei? Dacă homosexualitatea este un păcat, atunci să se lepede, dacă este o boală, atunci să se vindece, iar dacă este ceva normal, atunci să suporte consecințele normalității democratice.

Greșeala celor care nu vor să înțeleagă că înainte de tăierea firului în patru alte tăieri au contribuit decisiv la venirea dumnealor pe lume constă în a ignora familia întemeiată pe diferența de gen ca fiind singura normativă. Natura și întreaga Creație este expresie a normativității divine, mesaj continuu augmentat al divinității către om. Cum între Dumnezeu și om stă abisul dintre necreat și creat, Dumnezeu vorbește omului despre Sine prin cele create de El. Dacă vreau să înțeleg ceva despre Dumnezeu, pornesc de la natură și de la om, iar nu de la Dumnezeu, despre care știu foarte puțin prin propriile puteri raționale. De pildă, din faptul că omul este ființă sexuată nu voi deduce sexualitatea lui Dumnezeu, dar pot presupune că diferența de gen sau esența sexualității omenești își are originea în divinitate, acolo unde toate contrariile coincid. Creația, natura în ansamblul ei, reprezintă discursul lui Dumnezeu, care este normativ prin excelență. Cât citim din cartea creației, ne menținem în perspectiva normativității divine, de la care ne îndepărtăm spre alte orizonturi normative îndată ce forțăm limitele interpretării și ale bunului simț. Normativitatea familiei și a firescului nașterii de prunci, a creșterii și educării lor în contextul firesc al unui tată și al unei mame, adică în singurul context capabil să asigure fericirea acelor prunci, înseamnă a respecta viața și dreptul la viață al celor încă nenăscuți. Oricât de vehement s-ar clama triumful culturii asupra animalității (neapărat darwiniene, căci altfel, dacă s-ar înțelege și s-ar crede în originea ei dumnezeiască, nimeni nu ar mai striga decât întru Slavă!), adevărata normă în funcție de care omul poate crea cultură și nu aberații spirituale este chiar condiția elementară, biologică, a omului, căreia își datorează deocamdată supraviețuirea și perpetuarea conștiinței despre sine prin exercițiul recapitulativ al culturii. Ceea ce unii numesc peiorativ ”animalitate”, este de fapt operă și soluție divină pentru a-l ajuta pe om să treacă prin moarte – hainele de piele, un fel de costum de scafandru, nu ajută la nimic dacă omul uită de unde vine și încotro merge, dacă își uită identitatea sau esența culturii. Ce este cultura? Este cultivarea continuă a identității omenești. Atunci vom recunoaște familia, vehicul al desăvârșirii, al ascensiunii la Cer, posibilitate reală de îndumnezeire, de depășire a fragmentarității umane de orice natură, drept act de cultură; la fel persoana, căci sexul, sau culoarea ochilor sunt irelevante dacă vrem să discutăm dspre un om ca persoană, dar nu pentru că nu ar avea sex, sau ochi de o anumită culoare, ci pentru că toate atributele și harismele se manifestă în continuumul de ființare și de cultură pe care-l numim ”persoană”.

Din punctul de vedere al teologiei creștine, a fi persoană se identifică cu a fi om, înseamnă a face faptele lui Hristos, adică a fi ca Hristos, a-ți asuma ”masca” faptelor și vieții Lui. Hristos e persoană, a fi ca Hristos înseamnă a face faptele Lui. Nu avem a evita conotația de ”mască”, deoarece a face faptele lui Hristos probează implicit credința și harul omului hristificat, care L-a asumat pe Hristos ca model și ca Învățător. A fi persoană nu poate fi rezultatul unei metode, ci al unui act de voință care transportă de la moarte la viață, de la iluzie la realitate, și mai ales rezultatul unui act de iubire; înseamnă a fi subiectul îndumnezeirii, după cum Dumnezeu însuși ne îndeamnă. A fi persoană înseamnă a îndepărta de la sine răutatea și păcatul, adică a fi, după cuvântul Mântuitorului, desăvârșiți precum Tatăl ceresc este – în ultimă instanță, a fi persoană înseamnă a fi. Iar a fi este normativ abia odată cu Dumnezeu. Și cine știe ce este, sau ce nu este Dumnezeu în esența Sa? Deși Tatăl, Fiul, Sfântul Duh sunt denominațiuni masculine (altfel ar fi fost spus Mama, Fiica, …, sau măcar Părinte 1, Părinte 2, cum se practică la completarea certificatelor de naștere în unele state europene, deși cine este atunci 1 și cine 2, și mai ales de ce?), înțelegem femininul ca parte a divinității: ”Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat şi femeie i-a făcut”(capitolul 1, 27 din Facerea, Biblia Anania http://www.dervent.ro/biblia.php). De asemenea, se înțelege de aici că omul suportă diferența de gen bărbat-femeie (i-a făcut) mai târziu, după ce inițial existase ca alcătuire unitară (l-a făcut), care avea în sine, în armonie (căci era desăvârșit), masculinul și femininul după Chipul/modelul divin. Separarea celor două naturi, masculin și feminin, anticipează soluția soteriologică: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor pe potriva lui“ (Fc. 2, 18). Revelarea genurilor, fără să implice și sexualitatea (consecință, nu cauză, a căderii în păcat), declanșează procesul numirii de către om a lumii create, care înseamnă, în egală măsură,  atât obiectivarea naturii feminine, germinatoare, caritabile, cât și obiectivarea naturii masculine. Manifestarea sexuală a diferenței de gen este soluția divină pentru traversarea istoriei și compensarea morții, luând sfârșit odată cu sfârșitul istoriei, prin reintegrarea și reconcilierea acestor două naturi, prin depășirea oricăror limitări, consecință a operei mântuitoare: ”Şi le-a zis Iisus: Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită; dar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela şi învierea din morţi nici nu se însoară, nici nu se mărită. Că nici să moară nu mai pot, fiindcă sunt la fel cu îngerii şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii. Iar că morţii învie, a arătat-o şi Moise la rug când pe Domnul Îl numeşte Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob. Or, Dumnezeu nu este al morţilor, ci al viilor; fiindcă toţi trăiesc întru El (Biblia Anania, Lc 20:35-38). Hristos denunță aici o relație de cauzalitate între instituția matrimonială sau erosul procreativ și moarte, rezultând că familia este soluția divină împotriva morții. Sfântul Apostol Pavel comentează: ”Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască; pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gl. 3, 28). Dar nu se ajunge la ”voi toți una sunteți în Hristos Iisus” decât prin dialectica diferenței de gen, care este manifestarea în istorie a principiului coincidenței contrariilor – fie la nivelul familiei propriu-zise, fie la nivelul familiei mistice. Deși una, toți suntem prezenți, dincolo de orice diferențe, spune Apostolul, pentru că dihotomiile au redevenit armonie, adică familie. Familia, ca model arhetipal, este menită să refacă armonia dintâi, fie prin uniunea bărbat-femeie, fie în sânul Bisericii, în sens mistic – ca soluție mântuitoare.

Având acestea în minte și fără să uităm că vorbim despre desăvârșire, adică despre sfințenie ca țintă și perspectivă infinită de realizare a asemănării cu Chipul, Ipostasul, cu Persoana, deci în virtutea faptului că diferența de gen și celelalte caracteristici ale alcătuirii omenești se spiritualizează pe măsura realizării persoanei, putem fi siguri că nu vom găsi persoane care să ofere alt exemplu de familie decât aceea heterosexuală, adică firească; iar când spun că familia este uniunea a două persoane îmi amintesc că unde sunt doi, sau trei, în numele Lui, acolo este și El cu ei, adică întreaga Biserică vie, întreaga comuniune de persoane și de dumnezei, întreaga Familie.

 

 

PERSPECTIVA DEMOCRATICĂ de Silion Bogdan

 

Observ că s-au depăşit, într-o mare măsură, cadrele discuţiei. Nu fără un oarecare folos. Am fost foarte atent la argumentele voastre şi cred că ele pot fi oricând folosite într-un cadru teologic ori filosofic. Însă, nu despre sexul îngerilor ori al persoanelor Treimii este vorba şi nici măcar despre familie în sens creştin, metafizic ori spiritualist, cu atât mai puţin despre mântuire. Un referendum pentru păstrarea purităţii creştine a familiei este legitim doar dacă se înscrie într-un proces dogmatic, de redefinire sau de nuanţare a unei poziţii creştine, dar nu are nicio legătură cu un drept democratic. Aici tind să îi dau dreptate lui Bogdan, deşi nu împărtăşesc întru totul poziţia lui „spiritualistă”. Totuşi, există o diferenţă între a accepta o practică într-o comunitate şi a da dreptul celor care o realizează la un tratament egal cu al membrilor comunităţii. Când grupul LGBT cere dreptul egal cu al tuturor celorlalţi de a întemeia o familie, acest lucru nu implică niciun sens teologic al familiei şi nici unul metafizic. De aceea nu văd de ce s-ar aduce argumente din afara unui cadru democratic legislativ pentru a încuviinţa dreptul fiecăruia de a-şi întemeia o familie. În fond, n-ar trebui, nimeni nu ne cere în plus nimic şi nici nu ne ia ceva ce avem. Credinţa creştină nu poate fi afectată de un drept acordat. Se poate condamna păcatul sodomiei, dar nu şi faptul că sodomiţii au drepturi egale cu noi. Să nu confundăm legiferarea unei practici cu legitimitatea unui drept. Nu eşti mai mult sau mai puţin creştin dacă acorzi drepturi egale, democratice tuturor, însă poţi fi nedrept dacă nu le acorzi. Într-adevăr, e greu să accepţi că familia ar putea fi formată, chiar şi ad personam,  din două persoane de acelaşi sex, însă nimeni nu îţi cere să faci un exerciţiu de morală din asta. Pur şi simplu, nu de păcat este vorba şi nici măcar de ceea ce credem că ar putea fi familia, ci doar de limitarea la a acorda un drept. Este legitim să credem că LGBT-iştii au dreptul la familie? Da, atâta timp cât este legitim să se creadă că şi eu am acest drept, chiar dacă sunt în afara grupului LGBT. E simplu – păcatul trebuie amendat teologic, dar privit cu o neutralitate rece în interiorul unui stat de drept. Sunt două lucruri diferite. Legea, ca şi dreptul, ar trebui să fie oarbe la diferenţele dintre oameni. De aceea, aş conchide că referendumul la care aderă Codrin este inoportun, deşi perfect justificat din punct de vedere teologic. În schimb, poziţia lui Bogdan o văd ca fiind legitimă, dar nejustificată teologic (homosexualitatea nu poate fi, nici pe departe, justificată în vreun fel prin apelul la teologie şi nici chiar la metafizică). Când este să vorbim însă despre drepturi, atunci nu poţi decât să fii neutru religios şi moral, pentru că altfel, rişti să devii intransingent şi intolerant. Propun deci ca ideea de „familie” să fie ruptă de un context biologic, culturalist, creştin ori necreştin şi privită doar din prisma unui drept democratic.

 

 

PERSPECTIVA PRAGMATICĂ de Cristian Florea

 

  1. Familia tradiţională îşi are temeiul în ea însăşi, pentru că se poate regenera (reproduce). Familia sau parteneriatul civil între homosexuali nu are temeiul în ea însăşi, pentru că nu se poate regenera (reproduce). Trecerea de la parteneriat civil sau căsătorie la familie se poate face doar prin adopţie de copil. De aceea, voi lua familia tradiţională (tată-mamă-copil) ca normă şi „familia”  homosexuală ca abnormă. Sau, dacă vreţi, ca pe un caz particular al familiei clasice.
  2. Dacă acest model devine regula şi familia tradiţională excepţia, ce se va întâmpla când, mai curând sau mai târziu, „se vor termina copiii”? S-a gândit cineva? Să nu mi se spună de fecundare in vitro, pentru că ea nu este posibilă fără material genetic provenit de la părinţi bărbat şi femeie.
  3. Nu ţin neapărat ca în Constituţie să fie explicit scris că familia se întemeiază pe soţi, bărbat şi femeie. Dar consider ca abuzivă instalarea forţată în centralitate a unui model care se prezintă pe sine ca normalitate, când de fapt este  marginal (şi deviant) în raport cu norma. Tentativa de a înlocui un model care a rezistat mii de ani, cu unul „produs” de o postmodernitate hedonistă şi abulică arată, în cel mai bun caz, o indiferenţă faţă de viaţă şi de izvorul ei.
  1. Pe de altă parte, definirea prea strictă a familiei poate da naştere la abuzuri şi disciminări. Poate susţine cineva că, în absenţa părinţilor biologici, convieţuirea în aceeaşi locuinţă, în condiţii decente, a doi fraţi, a unchiului cu nepotul, a unei mătuşii cu nepoţica-nepoţelul, a tatălui cu fiul (chiar adoptiv), nu formează o familie? Sau a două surori, dintre care cea mare o are în grijă pe cea mică? Au existat numeroase cazuri, în ororile războiului, când un băieţel de 9-10 ani rămăsese responsabil de frăţiorii lui mai mici şi s-a achitat de procurarea celor necesare cu o responsabilitate şi seriozitatea demnă de admiraţia şi compasiunea noastră.

Familie trebuie să numim orice comunitate de iubire, fie ea dintre persoane de acelaşi sex, nu o faţadă care oferă respectabilitate şi poziţie socială. Familia nu trebuie să fie numai o plăcuţă pe o uşă, îndărătul căreia, nu de puţine ori, domnesc insecuritatea, lipsurile, promiscuitatea, abuzul şi/sau violenţa. De aceea, dincolo de cele susţinute la punctele 1-3, e nevoie de prudenţă, generozitate, lărgime de spirit atunci când ne gândim la definirea familiei. Trebuie să primeze îndeplinirea rolului ei în societate: afecţiune, protecţie, condiţii decente de viaţă, instruire, demnitate, şi în subsidiar alte criterii.

Anunțuri

Despre argomin

ARGO: periodic cultural trimestrial fondat în anul 2015 la iniţiativa domnilor Codrin Vasiloancă, Cristian Florea şi Bogdan Silion, intelectuali şi profesori din Galaţi şi din Brăila.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: