În căutarea insulei lui Euthanasius (II) / de Cristian Florea

 

 

eden-41181

 

  • Patru izvoare, un singur sens: spre centru
  • Natura abreviată
  • Crăiasa albinelor din ostrovul florilor
  • Regele Lumii
  • Evadare sau ocultare?
  • Mumificare sau transmutare?
  • Metamorfoze

 

 

Patru izvoare, un singur sens: spre centru

 

Într-un eseu scris în 1939 şi publicat patru ani mai târziu, Mircea Eliade asocia insula lui Euthanasius cu familia de insule mitice, lăcaşuri ale „fericiţilor” (unde se duceau eroii antichităţii sau sfinţii din tradiţiile orientale), atrăgând atenţia şi asupra calităţii acesteia de centru al lumii: „Întocmai ca şi lotusul din iconografiile asiatice, insula implică «stabilire fermă», centrul în jurul căruia s-a creat lumea întreagă (…) Întocmai cum în mijlocul apelor amorfe insula simbolizează Creaţia, forma, tot aşa, în mijlocul lumii în eternă devenire, în oceanul de forme trecătoare ale Cosmosului, insula transcendentă simbolizează realitatea absolută, imutabilă, paradiziacă.”[1]. Un alt exeget, Ioana Em. Petrescu, focaliza iarăşi analiza asupra spaţiului, arătând că insula, „…cu structura ei de cercuri concentrice (peştera din insula aflată în mijlocul lacului de pe insula din mijlocul mării), este un evident centru al lumii, reeditând, prin topografia sa (râurile care se varsă în lac etc.) şi prin întreaga-i înfăţişare, paradisul”[2].

Că structura concentrică a spaţiului evidenţiază calitatea de ombilicus mundi al insulei este evident. Însă celelalte aserţiuni ale autorilor mai sus citaţi trebuie revăzute, deoarece pornesc de la premiza eronată potrivit căreia izvoarele insulei curg în acelaşi sens şi îndeplinesc aceeaşi funcţie cu a celor din geografia inflaţionară a Genezei, impresie contrazisă de text: „În mijlocul văii e un lac, în care curg patru izvoare…”. Dacă în mitul biblic expansiunea spaţială consecutivă facerii lumii, indicată prin direcţia de curgere a râurilor Phison, Gihon, Tigru şi Eufrat, reflectă o „înaintare în orizont”, în universul imaginat de Eminescu izvoarele, „suspinând de satisfacere s-adâncesc în lac”, ilustrând, în termenii lui Blaga, o „retragere din orizont”. Coborând din livezile irigate ale raiului, râul primordial despleteşte cruciform devenirea lumii spre cele patru zări: „…din Eden ieşea un râu care uda raiul iar de acolo se împărţea în patru braţe” (Geneza, 2, 10). Pe când izvoarele din Cezara se adună în fundul de ceaun al insulei – aflat, cum crede Ieronim, „desigur sub oglinda mărei” – regăsindu-şi matca originară şi non-durata, „setea de repaos”[3].

În mod curios, această iluzie… „optică” este preluată şi de I. P. Culianu în studiul dedicat acestei nuvele: „Ostrovul, concentric faţă de insulă, este izolat de ea prin apa unui lac, astfel că un centru solid pare a se răspândi în cercuri…”.[4] De fapt, nu e vorba de o răspândire, aidoma propagării undelor pe apă, în cercuri tot mai mari, ci de o contracţie. Avem de-a face nu cu o expansiune cosmogonică, ci cu o repliere a lumii pe arhetipul ei mitic primordial, pe  care Euthanasius îl numeşte, în scrisoarea către Ieronim, „rai pământesc”.

În acest microunivers închis, autarhic, orientat asupra propriului său centru, o singură notă expansivă, totuşi: roirea anuală a coloniilor de albine, asemuită cu „emigrarea superfluenţei locuitorilor” în cadrul „migraţiunilor popoarelor”: „…fii minoreni ieşeau din ţară pe când stupul matern sta locului”. Nu este singurul loc, din scrierile sale, unde Eminescu visează la virtuţile unui popor de albine, admiraţia sa secretă în materie de organizare socială fiind o structură analoagă stupului. Analogia rai pământesc – matriarhat capătă astfel un contur şi mai apăsat.

 

Natura abreviată

 

Arătând că nuvela eminesciană e departe de a-şi fi epuizat toate semnificaţiile, „mitanaliza” întreprinsă de Ioan Petru Culianu în „Peisajul centrului lumii în nuvela «Cezara»”, scrisă în 1983, descifrează „cel puţin patru tradiţii mitice independente sau interdependente” care-şi dau întâlnire în nuvelă, deşi „semnificaţia lor nu e uşor de stabilit”[5]. Ce aduce în plus acest studiu faţă de cel al lui Eliade, luat ca referinţă, este rolul acordat Magnei Mater din vechile culte mediteraneene, al cărei cadru predilect de manifestare este o natură abreviată („compendium mundi”), alcătuită dintr-un concentrat de elemente hierofanice. Şi aici îl citează pe J. Przyluski, cel care a arătat că ansamblul peşteră-arbore-izvor, „peisajul complet” ce sugerează totalitatea, semnificând astfel centrul lumii, este locul ideal în care „adastă Stăpâna Vieţii, Marea Zeiţă a naturii…”[6].

În Tratatul de istorie a religiilor, M. Eliade a trecut în revistă mutiplele valenţe ale acestui ansamblu în lumea egeeană şi greacă. În Odiseea, I, 50, „insula nimfei Calypso se găsea în «buricul mării» (omphalos thalasses)”. Iar nimfa, potrivit lui A.E. Jensen, „era una din nenumăratele teofanii ale Marii Zeiţe, care se revela în «centrul lumii», alături de omphalos, de Arborele Vieţii şi de cele patru izvoare”[7].

Într-adevăr, o analiză a componentelor acestui microcosmos, scoate în evidenţă o frecvenţă neobişnuită de elemente aparţinând celor patru regnuri (componentele minerală, acvatică, vegetal-florală, faunistică), fără a se limita însă la ele, şi care nu ar putea fi găsită în lumea reală. Caracterul depresionar al reliefului este deja cunoscut cititorului: „lumea mea este o vale”, îi scrie Euthanasius lui Ieronim. Topografia ei concavă poate duce cu gândul la craterul împietrit al unui vulcan străvechi, aşa cum în Mările Sudului atolii s-au dezvoltat pe gurile unor vulcani submarini. Peste această geologie primară se înscriu forme şi structuri petrografice precum: „stânci urieşeşti”, „stâncă”, „granit”, „peşteră”, „câmpii”, „dealuri”, „vale”, „vad”, „insula din mijlocul lacului”, „păreţi de piatră”, „costişe de prund”, „cărare de prund”, „petricele”. În treacăt fie spus, existenţa peşterilor, care presupun un substrat calcaros, nu se împacă cu granitul, dar ne aflăm într-o geografie imaginară.

Registrul acvatic este bogat şi plin de prospeţime, incluzând izvorul de sub stâncile ce străjuiesc intrarea în insulă, lacul, cele patru pâraie, cascada („torentul curgător”), bulboanele, „vadul cu apa vie, strălucitoare”.

Componenta vegetal-florală deţine recordul densităţii în acest tablou încărcat, fiind înfăţişat prin expresiile: „lume vegetală”, „vegetaţia” şi „firele de vegetaţie”, „snopuri de flori”, „viţe sălbatice”, „ierburi înalte şi mirositoare”, „iarbă verde” şi „ierbărie”, „stuf”, „răchite”, „portocali”, „florărie sădită”, „arbori”. Nu lipseşte nici vegetaţia acvatică, „liane” şi „flori de apă” (lotuşi?), sugerând mişcări molatice cu efect cvasi-hipnotic. Însuşi locuitorul acestei „grădini închise” trăieşte „ca o plantă”, o existenţă organică, lipsită de efort. Odată ajuns în insulă, Ieronim dă peste „tufişuri mari”, calcă pe „iarba cu miros adormitor”, înaltă „până la piept”, în timp ce gleznele i se lasă înfăşurate de „măzărichea…cu laţuri înflorite”. Cezara, la rândul ei, trece prin „iarba caldă şi mirositoare”, prin „dumbrava de portocale” („grădina fermecată”), inspiră cu nesaţ „mirosul snopurilor de flori”, priveşte „arborii” şi „mrejele de frunze”. În total, însumăm nu mai puţin de 25 de ocurenţe textuale referitoare la vegetaţie, adică o abundenţă de-a deptul luxuriantă pentru palma de pământ care alcătuieşte universul bătrânului săhastru, dar pe deplin conformă cu reveriile secrete ale poetului, care nu rareori s-a complăcut într-un astfel de decor paradiziac de factură vegetală, fie plutind pe un lac încărcat cu nuferi, fie desfătându-se cu mirosul florilor de tei, sau contemplând culoarea nepământească a vreunei flori albastre.

Lumea animalelor însă, este mult restrânsă ca diversitate, aproape schematică. Ea este întru totul stăpânită de insecte, o lume a gâzelor, cu doar doi reprezentanţi: „albinele” sau „viespii” (apar de şase ori, dacă includem aici şi „bondarii”, „bondarii de catifea”) şi „fluturii albaştri” sau policromi („fluturi curioşi, albaştri, auriţi, roşii”). Două substanţe de origine animală: „lapte pe cer” (imagine metonimică pentru albul nouraşilor), „fagurii” şi comparaţia mersului Cezarei „ca o căprioară”, completează registrul faunistic. Nu există prădători pe insulă, ceea ce o scoate de sub legile implacabile ale unui ciclu bazat pe „reproducere şi mâncare”, deplâns şi ocolit de Ieronim la nivelul social, strădanie care-l va aduce, în final, aici. Coloristica de pastel şi efluviile ce învăluie insula fac din ea „un rai mirositor” aflat într-o perpetuă primăvară, un „al cincilea anotimp”. În scrisorile lui, Euthanasius vorbeşte de „mirosul câmpiilor”, de ierburile „înalte şi mirositoare”, expresie preluată aproape identic şi de Cezara: „iarba caldă şi mirositoare”. Această mică diferenţă în relatare induce în mod subtil cititorului, ideea înserării, când căldura strânsă de ierburi peste zi, este restituită nopţii parfumate şi răcorite de briză. Eroina respiră „noaptea îmbătată de mirosul florilor, „aromata noapte de vară” şi „umbra mirositoare a arborilor înalţi”. Iar Ieronim, intrând în valea insulei, simte cum „un miros voluptos pătrundea raiul”. Faţă de buchetul de mirosuri paradiziace, o singură notă discordantă: apa băhnită din ulcica după care acelaşi Ieronim deduce că Euthanasius trebuie să fi murit de mai multe zile.

Muzicalitatea naturii desăvârşeşte acest spaţiu mirific: „gurele înmiite ale naturii”, „ropotul izvoarelor” care „se sfădesc, murmură”, „muzica eternă”, dar şi „tăcerea văratecă”, „suspinele de satisfacere” ale izvoarelor, „zgomotul” cu care se repede „apa vie”, „bîzâitul” şi „sărbătorile murmuitoare ale albinelor”, „murmurul izvoarelor albe”, „vuirea mării”.

Tot acest conglomerat organic mustind de viaţă, alcătuind un cosmos miniatural infuzat de poezia naturii, scot insula din geografia reală şi o proiectează într-un spaţiu sacru, aşteptând parcă intrarea în scenă a unei făpturi supranaturale.

 

Crăiasa albinelor din ostrovul florilor

Dar dacă muzica apelor şi a vântului este aromitoare, îndemnând la reverii şi somn, roiurile de albine, bondari şi fluturi fac din acest rai pământesc un loc care zumzăie de viaţă. Îndeosebi prezenţa ubicuă şi gracil-autoritară a albinelor, aflate în necontenită căutare a nectarului, „spiritualizează” natura, oferind, prin frenetica lor activitate, o senzaţie de plenitudine şi supraabundenţă. „Mii de albine cutremură florile lipindu-se de gura lor, bondarii îmbrăcaţi în catifea, fluturii albaştri împlu o regiune anumită de aer deasupra căreia vezi tremurând lumina soarelui.” Imaginea este de o rară forţă de sugestie. Cuvintele suscită la nivel profund, organic, un soi de comoţie kinestezică, un spasm aproape dureros.

Pentru Euthanasius, heraldicele făpturi care cotrobăie prin cupele grele de polen ale florilor, constituie o sursă de reflecţii asupra „statului matern” cu legile lui necruţătoare. Dar Culianu susţine cu argumente convingătoare că, mai mult decât un „etolog” al vieţii colective şi instinctuale a albinelor[8], el se află în serviciul divin al străvechii Zeiţe-Mamă în chip de crăiasă a albinelor (matcă). De aceea, cu toată pacea înstăpânită în acest ostrov al florilor, peisajul nu este întru totul idilic, iar ambivalenţa acestor harnice lucrătoare şi redutabile războinice dotate cu ac şi otravă, reflectă atributele contrarii, ale fertilităţii şi distrugerii, întrunite de Marea Zeiţă, figura lor tutelară.

Capacitatea cvasi-euharistică de transmutare a polenului în miere, ambrozie cerească destinată reginei, au făcut ca albinele să fie investite în vechile culte mediteraneene cu demnitatea sacerdotală de oficiante ale unui cult matern. Această funcţie explică de ce „preotesele Marii Mume de origine anatolică erau numite albine”[9]. Cât despre „paznicul acestui paradis”[10], el „celebrează în fiecare zi, în fiecare clipă, un cult legat de o prezenţă mai concretă: aceea a reginei albinelor, imagine redusă la scară a Reginei Universului, Magna Mater, poate «muma devoratoare»…”[11].

Simetria situaţiilor dintre Ieronim şi Euthanasius, probează o dată în plus aceeaşi interpretare. Aşa cum cel dintâi servise pictorului Francesco de model pentru Lucifer urmărit de sabia Arhanghelului Mihail, pe pereţii peşterii, sihastrul sculptează basoreliefuri ale unor cupluri mitologice (Adam şi Eva, Aurora şi Orion, Venus şi Adonis) în care femeia este cea care manifestă iniţiativa[12], cu o insistenţă de care cititorul deja a luat act amuzându-se de asalturile amoroase ale Cezarei în relaţia cu Ieronim, cel dedulcit la leneveală ca un „dulău somnoros” (sau ca un trântor între albine!). Numele ei chiar aşa se traduce, prin „împărăteasă”, ori „stăpână”[13], ceea ce iarăşi trimite la regina albinelor, precum şi la Marea Zeiţă a vieţii şi a morţii[14]. Iar numele Euthanasius este traductibil prin „cel care trece uşor în moarte”, ba chiar prin „cel-a-cărui-fiinţă-este-sporită-prin-moarte”. Detalii ca cele descrise mai sus sprijină ipoteza lui Culianu, dar nuvela cuprinde şi indicii textuale care fac situaţia sihastrului mult mai ambiguă decât pare la prima vedere, aşa cum, de altfel, a remarcat şi autorul. Întrebarea esenţială care se naşte citind rândurile referitoare la săvârşirea din viaţă a sihastrului, este: unde-şi găseşte somnul izbăvitor, beatitudinea nefiinţei? În sânul maicii naturi sau la sânul Marii Zeiţe?

Ştiu că n-am să simt c-am să mor. Va fi o trecere molcomă şi firească, de care nu mă tem. Voi adormi… de nu m-aş mai trezi numai iar…”, i se confesează lui Ieronim, nesigur de soarta lui postumă. Formulând el însuşi dubii asupra destinului propriu de după „trecerea firească”, Euthanasius lasă astfel un spaţiu suficient de larg speculaţiilor noastre privind dispariţia lui.

 

Regele Lumii

 

Găsirea unor răspunsuri solicită un ocol textual. Să ne întoarcem, pentru moment, la scrisorile în care Ieronim încearcă să justifice refuzul său de a accepta o viaţă conjugală alături de Cezara recurgând la filosofia celui ce se detaşează de lume. „Adesea, când mă sui pe o piatră naltă, îmi pare că în creţii mantalei, aruncate peste umăr, am încremenit şi am devenit o statuă de bronz, pe lângă care trece o lume (…) De ce vrei tu să mă cobor de pe piedestal şi să mă amestec cu mulţimea? Eu mă uit în sus, asemenea statuii lui Apoll…Fii steaua mea din cer, rece şi luminoasă! Ş-atunci ochii mei s-or uita etern la tine!”[15]

Ieronim expune aici o cale diferită decât cea bătătorită de marea majoritate a muritorilor. Tânărul şi nonconformistul călugăr se detaşează, prin urmare, de toate actele care condiţionează fiinţa umană, aşa cum: blestemul muncii, lanţul alimentaţiei şi al reproducerii, individualizându-se, astfel, de restul muritorilor[16]. El alege, dimpotrivă, ipostaza statuară a zeului luminii – ciudat de asemănătoare cu postura pe care şi-o pregăteşte Euthanasius pentru starea postumă, atunci când îşi simte sfârşitul aproape. Înălţat pe un soclu, cu privirea aţintită spre cer, Ieronim participă la transcendenţa zeului luminii, după cum bătrânul sihastru se închipuie cu palmele întoarse în sus „spre izvorul etern al vieţei, soarele…” – astru tutelat de acelaşi Apollo. Corpul însuşi împrumută ceva din neclintirea statuii şi a asceţilor – insula fiind, să nu uităm, o „sihăstrie”. Imaginea lui Euthanasius încremenit sub cascadă, îmbălsămat în arome vegetale paradisiace, evocă postura hieratică a suveranului indian la ceremonia consacrării, astfel că „sub torentul curgător” el reprezintă într-adevăr „un bătrân rege din basme”, pe care-l putem asocia cu Regele Lumii, Suveranul Universal, cunoscut în tradiţiile indiene drept Çakravartin.

Ceremonia de investire rituală a regelui indian (rajasuya) decurge astfel: „Când primeşte oncţiunea, regele stă în picioare pe tron, cu braţele ridicate: el încarnează axa cosmică fixată în buricul pământului… Aspersiunea evocă Apele care coboară din Cer de-a lungul axei lumii – adică Regele – pentru a fertiliza pământul. Apoi regele face un pas către cele patru puncte cardinale şi urcă simbolic la zenit.”[17]. Aceşti paşi ritualici coincid cu direcţiile de curgere a râurilor Paradisului şi au semnificaţia expansiunii unui cosmos in statu nascendi, întreaga ceremonie, celebrată de Anul Nou, având ca scop regenerarea Cosmosului[18].

Insula lui Euthanasius întruchipează, însă, opusul cosmosului inflaţionar. Aici timpul curge înapoi, Ieronim şi Cezara îşi regăsesc natura profundă omologabilă cuplului primordial zugrăvit pe pereţii peşterii, izvoarele se întorc în matcă refăcând unitatea originară. În loc de cosmogonie, spaţiul şi timpul fac implozie, astfel încât, în pofida semnelor exterioare de decrepitudine ale lui Euthanasius, finalul consemnează dispariţia lui din „peisajul complet” al insulei.

Din sau în?

Ce semnificaţie să acordăm acestei treceri în nevăzut? Într-un articol publicat în 1942 în revista portugheză Acçaõ, deci cu un an înainte de apariţia în ţară a Insulei lui Euthanasius, Eliade a lăsat în suspensie explicaţia privind sfârşitul sihastrului: „…anahoretul Euthanasius se bucură de o moarte stranie sau mai degrabă de dispariţia într-un peisaj edenic”[19]. Pe de altă parte, natura acestei dispariţii ne pune în faţa unei noi alternative: Euthanasius dispare din peisaj, şi atunci evadează din lumea aceasta, într-o realitate paralelă, sau în peisaj, caz în care devine imanent, contopindu-se cu el.

 

Evadare sau ocultare?

 

Din sau în?

În peisaj, reintegrat elementelor naturii, sau proiectat din peisaj în altă dimensiune, unde corporalitatea e anulată? Geometric, „centrul lumii” nu poate avea dimensiune, deşi expresia lui vizibilă constă dintr-un ansamblu de elemente (izvoare – arbori – lac – peşteră) care îl compun şi semnifică. Răstimpul dintre moartea lui, despre care textul nuvelei nu oferă nici un indiciu asupra momentului sau modului în care s-a produs, şi sosirea lui Ieronim este prea scurt pentru a valida prima variantă; unul din cei doi ar fi dat măcar de rămăşiţele lui pământeşti. Însă bătrânul sihastru, inconsecvent cu sine, imaginase deja o strategie care să-l „ferească de putrejune”, menită, după socoteala lui, a-i păsta corpul nealterat „ani întregi”:

Simt că măduva mea devine pământ, că sângele meu e îngheţat şi fără cuprins ca apa, că ochii mei abia mai reflectează lumea-n care trăiesc. Mă sting. Şi nu rămâne decât urciorul de lut, în care au ars lumina unei vieţi bogate. Mă voi aşeza sub cascada unui părâu: liane şi flori de apă să înconjure cu vegetaţia lor corpul meu şi să-mi străţese părul şi barba cu firele lor… şi-n palmele-mi întoarse spre izvorul etern al vieţei, «soarele», viespii să-şi clădească fagurii, cetatea lor de ceară. Râul curgând în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturei, dar să mă ferească de putrejune. Astfel cadavrul meu va sta ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrân rege din basme, adormit pe sute de ani într-o insulă fermecată.”

Greu de găsit un discurs mai incongruent în cele câteva rânduri ce aduc a dispoziţii testamentare. Practic, sihastrul îşi doreşte două lucruri imposibil de realizat simultan. Din două una: ori se uneşte cu „întregul naturei” („râul să mă dizolve”), şi atunci părţile corpul se desfac în elemente simple care se reintegrează stihiilor cosmice, ori rămâne el un întreg perfect conservat („bătrân rege din basme”), dar în acest caz nu se poate „dizolva”. Dincolo de frumuseţea imaginilor, contradicţiile mustesc în această reverie a bătrânului sihastru privind aranjamentele de după moarte cu propriul corp („urciorul de lut”): dizolvat – dar ferit de putrejune; unit cu natura – însă intact; cadavru – dar… numai adormit! S-ar zice că înmulţirea lor în acest punct al povestirii reprezintă o modalitate de a simboliza starea paradoxală în care se află Euthanasius post-mortem.

De parcă ambiguităţile nu ar fi suficiente, suntem confruntaţi cu o nouă dilemă: dispariţia lui Euthanasius are loc printr-o extincţie lentă în peisaj, prin mistuirea corpului în materialitatea naturii? Sau prin strămutarea în altă dimensiune, din lumea concretă într-o existenţă paralelă? Faptul că trupul sihastrului nu mai este găsit dă de gândit: el poate însemna că nici una dintre variante nu s-a înfăptuit: nici nu a putrezit (răstimp prea scurt), nici nu a izbutit să se conserve sub apa rece şi proaspătă a unuia dintre izvoare. Sau, dacă a reuşit, s-a camuflat atât de bine în elementele naturii, încât nu e descoperit de nici unul dintre noii „locatari ai paradisului terestru”, care nu se miră şi nu îl caută, ceea ce e destul de curios. În schimb, ar putea să-i vadă chipul sculptat în pereţii peşterii, după cum sugerează regizorul unei frumoase ecranizări a nuvelei. După ce s-a pătruns de înţelepciunea lumii de aici şi de dincolo, sihastrul „s-a retras” în unul dintre basoreliefurile modelate chiar de el, „aciuat”, astfel, în strămoşul arhetipal, Adam. Mircea Eliade avea o teorie potrivit căreia “transformarea unui defunct în «strămoş» corespunde cu fuziunea individului într-o categorie arhetipală”, impersonală[20]. Să fi ajuns Euthanasius un fel de spirit tutelar al insulei, un genius locum, sau chiar un rege ascuns­? Aceasta a fi a treia variantă posibilă a unui final deschis.

Pe de altă parte, tot din text reiese că cel puţin o parte a corpului, palmele, nu rămân cufundate în apa şuvoiului curgător. Pe baza acestor observaţii se poate construi un alt scenariu, în care conservarea sau resorbţia corpului au loc pe alte dimensiuni şi cu participarea altor elemente.

Aici consecvenţa logică ne-ar îndruma să presupunem că, aşa cum insula a rămas neştiută nu pentru că ar fi situată într-o altă dimensiune, ci pentru că din exterior pare un grup de stânci sterpe, şi dispariţia sihastrului să fie tot una pur fizică, aducând mai mult cu o camuflare. Totuşi, de dragul speculaţiilor, vom formula şi ipoteze ale unei dispariţii într-o realitate paralelă.

 

Mumificare sau transmutare?

 

În treacăt fie spus, apa pârâului, cu vegetaţia ei bogată, putea cel mult să-l „unească cu întregul naturei”, nu să-l dizolve fără urme, nici să-i ferească trupul de putrejune. Dacă este cu putinţă ca un pârâu revărsat fără încetare peste un cadavru să rămână „în veci proaspăt”, este cu atât mai probabil ca un altfel de izvor, supraceresc, să îndeplinească fără contenire acest rol, în virtutea naturii sale: „…şi-n palmele-mi întoarse spre izvorul etern al vieţei, «soarele», viespii să-şi zidească fagurii, cetatea lor de ceară.”.

Intră în joc, prin urmare, un cerc şi mai mic, înscris în interiorul celorlalte. După cum insula mare e o cetate naturală, străjuită de stânci, sihastrul ţine în mâini, ca într-un gest votiv, o cetate în miniatură construită din celule hexagonale, scăldată de razele astrului diurn, pe care Eminescu, îl scrie, mă întreb de ce, între ghilimele. Făcând legătura cu gândurile lui Ieronim despre Apollo, e posibil să fie vorba de un „soare” spiritual, deoarece numai un astfel de luminător mai presus de fire ar putea să fie „izvor ale vieţei eterne”. Iar cetatea de fagure poate fi văzută şi ca un pământ nou concrescut în prelungirea trupului pieritor, după cum zidurile mănăstirii în care „ucenicea” Ieronim prelungesc spre cer organic şi indestructibil stâncile pe care a fost edificată, supuse măcinării timpului. Atât mânăstirea de piatră, cât şi „schitul de ceară” înălţat ca un chivot pe palmele sihastrului, au la bază principii geometrice riguroase, subsumate arhitecturii sacre. Or, geometria este un apanaj al zeului luminii, supranumit de antici „Apollon geometrul”. În această lumină tăioasă, făuritoarele citadelei inexpugnabile zumzăie într-un cor de „îngeri luptători”, hrănindu-şi totodată regina cu ambrozia sacră a nemuririi.

Putem lua, deci, în considerare, posibilitatea ca Euthanasius să sfârşească prin a fi înglobat şi „mumificat” în fagurele translucid, construit în jurul lui de albine. „Nu taina vieţii i-o comunică albinele, ci taina morţii[21]: „Ştiu că n-am să simt c-am să mor…”, scrie el. Într-un anume sens, această „răpire” în ierusalimul de ceară, echivalează cu o „ridicare la cer”. După cum nu putem exclude nici posibilitatea unei treziri la o nouă viaţă, graţie proprietăţilor mierii. Potrivit unor tradiţii luate în calcul de Culianu, ingerarea de miere şi ceară păstrează intacte cadavrele, iar pe de altă parte pot induce moartea aparentă. „Divinitatea hittită Telipinu şi personajul grec Glaukos sunt protagoniştii unor astfel de povestiri de moarte aparentă cauzată de miere şi ceară, şi de reanimare.”[22]. O altă tradiţie, preluată de un text literar, urmează un alt filon mitologic. „Îndrăgostiţii din Babilonyaka [al scriitorului Iamblichus] se refugiază într-o peşteră (orygma) unde se adăpostiseră nişte albine sălbatice. Flămânzi, tinerii sug cu plăcere picăturile de miere care cad de pe plafonul peşterii. Dar fiindcă mierea provine din plante infestate cu otravă de şarpe (!), îndrăgostiţii vor cădea într-o stare de catalepsie, de moarte aparentă.”[23]. „Grota nimfelor este o peşteră mithraică, un compendium mundi, ai cărei principali locuitori sunt albinele cele producătoare de miere”[24].

 

 Metamorfoze

Obsedat de fuziunea mistică cu natura, Euthanasius devine subiect al unei cvintuple metamorfoze, la care conlucrează toate regnurile şi esenţele cosmice (piatra sau pământul, apele, vegetaţia, aerul, focul solar şi eterul), amalgamate într-o alchimie sui-generis ce are loc în „athanorul” formei de căuş a insulei.

Prima metamorfoză: modul în care sihastrul îşi regizează „dispariţia”, poate şi neputrezirea, aduce cu trecerea unor yoghini în stază de moarte aparentă urmată de „litificarea” trupului (cazuri reale, descoperite în peşteri din Tibet, Afganistan, Siberia). Aşezându-se nemişcat în postura zeului Apollo sub apa pârâului, posibil sub forma unei căderi de apă chiar în interiorul peşterii – cu timpul Euthanasius s-a pietrificat, asemenea unei statui, dobândind o natură minerală, dacă nu cumva s-a făcut una cu monoliţii cenuşii, străjerii muţi ai insulei care o apără de priviri indiscrete. Postura lui aminteşte de cea a preotului păgân din Strigoii, găsit de Arald în mijlocul codrilor, „pe-un jilţ tăiat în stâncă”, în transă meditativă profundă:

 

„Aşa fel zi şi noapte de veacuri el stă orb,

Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate,

El numără în gându-i zile nenumărate,

Şi fâlfâie deasupra, gonindu-se în roate,

Cu-aripile-ostenite, un alb ş-un negru corb”

A doua: prin cufundare sub şuvoiul cascadei, se dizolvă în apa acesteia, chiar dacă îl fereşte de putrejune. Plantele de apă, ierburile, firişoarele rădăcinilor încâlcite în barbă şi păr îl „străţes” în textura lumii vegetale, ilustrând învăţătura din Upanişade după care ierburile şi copacii s-au format din păr omenesc şi pot reveni la aceeaşi formă. Euthanasius este redus la unul din miile de fire care alcătuiesc urzeala marelui covor multicolor al naturii.

Dacă doua metamorfoză se realizează prin participarea plantelor, a treia şi a patra sunt asistate de insecte: ceara secretată de albine îl îmbracă într-un „sarcofag” unde, graţie proprietăţilor conservative sau regenerante ale fagurilor, este mumificat. Trupul suferă o regresie la stadiul de pupă, din care va renaşte într-un corp nepieritor. Într-adevăr, prin cufundare în lumina transfinită a izvorului vieţei eterne, dintr-o astfel de crisalidă iese triumfător unul din miile de fluturi albaştri sau multicolori care „împlu o regiune anumită de aer deasupra căreia vezi tremurând lumina soarelui”. Este, cred, una dintre cele mai misterioase propoziţii din povestire. Aproape că „pipăim”, prin această imagine extraordinară, reverberaţia mătăsoasă a luminii.

Are expresia „…o anumită regiune de aer” conotaţii cosmice? Dacă da, conform cosmologiei tradiţionale, deasupra lumii sublunare şi sferelor concentrice guvernate de planete, se situa focul stelar al eterului, element inefabil, considerat „a cincea esenţă” (quinta essentia) şi mediu de propagare a luminii. Aici este patria fluturilor albaştri care „împlu” acest etern „azur întunecos”. Vasili Rozanov avea convingerea că existenţa fluturelui după stadiile lui anterioare, de omidă şi crisalidă, are explicaţie cosmologică, nu fiziologică. „Fluturele e «sufletul» propulsat în eter, zburând, care cunoaşte doar soarele, nectarul şi se hrăneşte din imensele cupe ale florilor.”[25]. Şi: „Acesta este fluturele, lepidopterul, pierdut în eter, scăldat în razele de soare”[26].

Regăsim şi în acest splendid basm eminescian asocierea dintre fluturii „curioşi”, lumină şi azurul cerului. Ei nu sunt altceva decât suflete îmbibate de fericire înotând în eterul tare al eternităţii.

În fine, sublimă apoteoză, fuziunea „alchimică” a celor patru elemente cosmice a produs transmutarea în cea de „a cincea esenţă”. Euthanasius a căpătat natura strălucitoare a eterului luminos. Locuitor al raiului pământesc având puncte comune cu paradisurilor altor tradiţii, Euthanasius devine un săhastru „alb”, ceea ce-l integrează comunităţii sfinţilor din tărâmurile mitice ca Insula Śvetadvīpa. Tradiţiile indiene despre aceşti sfinţi spun că strălucirea lor este atât de intensă, încât vizitatorul de-abia dacă îi distinge după 100 de ani de asceză! Euthanasius nu mai este văzut deoarece… este prea evident, strălucind orbitor, una cu „izvorul etern al vieţei, Soarele”. Finit coronat opus.

 

Cuvinte-cheie: Eminescu, Cezara, insulă, compendium mundi, metamorfoze.

 

[1] Insula lui Euthanasius, în volumul de studii şi eseuri omonim, Humanitas, 1993, pp. 9-10, 14.

[2] Eminescu, modele cosmologice şi viziune poetică, 1978, apud M. Eminescu, Opere VI, ed. cit., p. 542.

[3] Semnificativă inversiune de topografie dintre raiul dantesc de pe muntele Purgatoriului şi cel eminescian; exponent al culturii catolice pigmentată cu avicennism, florentinul ar fi fost scandalizat de ideea ca o văiugă să adăpostească altceva decât o bolgie a infernului, sau cel puţin intrarea în ea!

[4] I. P. Culianu, Fantasmele libertăţii la Mihai Eminescu. Peisajul centrului lumii în nuvela „Cezara” (1876), în Studii româneşti, I, Nemira, 2000, pp. 82-121. Pasajul citat se află la p. 107.

[5] Ibid., p. 116.

[6] Ibid., p. 107.

[7] Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 267-268.

[8] Culianu, loc. cit., p. 104.

[9] Culianu, op. cit., p. 116.

[10] Ibid., p. 104.

[11] Ibid., p. 108.

[12] Ibid., p. 105.

[13]Ibid., p. 117.

[14] Cf. ibidem.

[15] Eminescu, Cezara, în ed. cit., pp. 98-99, subl. mea.

[16] În viaţa duhovnicească, practicarea ascezei are ca efect încetinirea sau chiar suspendarea proceselor metabolice şi prin urmare, a timpului ca durată personală. Monahismul creştin – şi nu numai – consemnează numeroase astfel de cazuri; faptul că Eminescu a meditat asupra căilor de a evita derularea vicioasă a acestui lanţ care atârnă greu în ecuaţia libertăţii umane, dovedeşte un fler deosebit.

[17] Mircea Eliade, „Reînnoire cosmică şi eschatologie” (1959), în Mefistofel şi androginul, Humanitas, 1995, pp. 146-147.

[18] Ibid., pp.145-146.

[19] Mircea Eliade, „Eminescu – poetul rasei române” articol inclus în Jurnalul portughez şi alte scrieri, II, Humanitas, 2006, p. 308. Articolul a fost tradus pentru prima dată din portugheză de Ştefan Mera şi inclus, sub titlul „Eminescu – poetul neamului român”, în mica antologie cu articole de-ale lui Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Hasdeu, Editura Junimea, Iaşi, 1987. Pasajul respectiv este tradus aici astfel: „…anahoretul Euthanasius are o moarte ciudată sau, mai degrabă, îşi dispersează fiinţa într-un peisaj edenic” (p. 38).

 

[20] Mitul eternei reîntoarceri, în Eseuri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 43. Destinul post-mortem al personajului Bootstrap Turner din filmul de succes „Piraţii din Caraibe”, ilustrează în mod curios de asemănător această teorie. Într-adevăr, după o lungă perioadă de slujit pe corabia blestemată Olandezul Zburător, membrii echipajului devin corp comun cu aceasta („part of the crew, part of the ship”); încrustate în lemnul ei, aceste suflete pot cunoaşte, în sârşit, odihna, care le e tulburată, din când în când, de interferenţe cu diferite personaje sau evenimente. În mod analog, Euthanasius s-ar putea „odihni” în basorelieful peşterii, făcând corp comun cu substartul litologic al insulei.

[21] Culianu, op. cit., p. 117.

[22] Culianu, op. cit., p. 116.

[23] Ibid., p. 115-116.

[24] Ibid., p. 115.

[25] Vasili Rozanov,  Apocalipsa timpului nostru, Institutul European, Iaşi, 1994, p.148.

[26] Ibid., p. 150.

Anunțuri

Despre argomin

ARGO: periodic cultural trimestrial fondat în anul 2015 la iniţiativa domnilor Codrin Vasiloancă, Cristian Florea şi Bogdan Silion, intelectuali şi profesori din Galaţi şi din Brăila.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: