Gorgias, retorul nefiinţei de Iulian Grigoriu

 

gorgias-socrates

În scrierea Περί τοΰ μή ðντος ΅η περί φύσως (Peri toú mė óntos é peri physeos), Gorgias enunţă trei propoziţii de bază pe care apoi le demonstrează. În cele ce urmează, voi expune conţinutul general al tratatului, analiza filologică a celor trei sentenţe de bază conţinute în parafraza lui Sextus Empiricus[1], contextele istorico-filosofice şi culturale, precum şi unele din motivaţiile interpeţilor.

 

Cadrul analizei

W.K.C Guthrie[2] consideră că Gorgias face un veritabil „tour de force” filosofic în tratatul Despre nonexistent sau despre natură: „Tratatul în sine nu s-a păstrat, însă deţinem două parafraze ale argumentelor sale, una în mica lucrare Despre Melissos, Xenofan şi Gorgias, atribuită lui Aristotel, şi una în Sextus…”[3]

În ceea ce priveşte afirmaţiile de bază ale lui Gorgias, W.K.C Guthrie le extrage din contextul tratatului în felul următor: „Trei lucruri vrea să demonstreze: (a) că nimic nu există, (b) chiar dacă ceva există, este incomprehensibil pentru om, (c) chiar dacă cineva l-ar putea cunoaşte, n-ar putea să comunice aceasta nimănui”[4]. Referitor la acelaşi tratat pierdut al lui Gorgias, Gh. Vlăduţescu afirmă: „Se păstrează două rezumate ale acestei scrieri: una în tratatul lui Pseudo-Aristotel, De Melisso, Xenophane, Gorgia[5] şi altă variantă în Sextus[6].

Cele două expuneri, relatări sau rezumate, sunt caracterizate ca fiind comparabile prin „neajunsuri” sau „diferenţe prea marcate contextual”, dar şi prin „structuri” şi „demonstrativităţi similare”[7]. Gh. Vlăduţescu consideră că ele se completează, chiar atunci când par să se contrazică, de aceea cel mai profitabil ar fi să se consulte şi alăture amândouă[8].

În notele sale[9], I. Banu afirmă:

„Îi cunoaştem conţinutul (tratatului pierdut al lui Gorgias, n.n) prin intermediul a două ample relatări: aceea a lui Sextus Empiricus (finele sec. II e.n. sau începutul sec. III), redată în fr. B 3, (volumul citat, n.n) şi cea cuprinsă în textul pseudo-aristotelic De Melisso, Xenophane, Gorgia, fr. B 3 a, din sec. I î.H.” Aici se subliniază faptul că există deosebiri între cele două versiuni (se crede că autorii au folosit manuscrise diferite, dar în esenţă ele ar coincide). Sextus Empiricus (filosof sceptic) ar influenţa ceea ce Gorgias doreşte de fapt să exprime, înclinând interpretarea spre scepticism. După aceeaşi sursă, Calogero consideră că versiunea MXG, o lucrare pierdută a lui Aristotel, ar fi mai aproape de original. „În ambele versiuni, în special a lui Sextus, se semnalează erori de logică şi obscurităţi, lectura filologică a ambelor manuscrise stârneşte frecvente dezacorduri”[10].

 

Miza filosofică a Tratatului.

Miza filosofică a textului se împarte între ontologie, gnoseologie şi filosofia limbajului:

Ion Banu traduce titlul tratatului cu Despre non-existenţă şi despre natură, constatând că acesta este „atribuit pe nedrept lui Aristotel şi fiind o lucrare oarecum târzie, întocmită după un text aristotelic pierdut”[11]. Deasemenea, pentru Ion Banu, miza lucrării este una ontologică: „date amănunţite despre lucrarea ontologică a sofistului leontinian aflăm şi de la Sextus Empiricus”[12]. După Gh. Vlăduţescu, „Sextus Empiricus adaugă o nuanţă gnoseologistă, ca, de altfel, şi fragmentului protagorian privitor la om ca măsură”[13]. Varianta din De Melisso…, este caracterizată tot aici ca fiind „mai concentrat ontologică”, şi care „tinde să eleatizeze, chiar dacă numai formal, prin aducerea faţă în faţă, în demonstraţia antilogică, a distincţiei unu-multiplu”[14].

Brice Parain crede că Gorgias din Leontinoi, sofistul de origine eleată, cuprinde mai ales în al treilea argument al său, o critică adresată limbajului: „Admiţându-se că se cunoaşte fiinţa, e cu neputinţă să o împărtăşeşti altcuiva. Într-adevăr, dacă realităţile pot fi văzute, auzite şi, în general, sunt sensibile – înţeleg prin aceasta realităţile exterioare nouă – şi dacă percepem vizibilul prin văz şi audibilul prin auz şi nu invers, cum vom putea să le facem cunoscute şi altora? Căci instrumentul acestei comunicări este limbajul… Însă limbajul nu este totuna cu lucrurile existente. Deci la fel cum vizibilul nu poate deveni audibil, şi nici audibilul vizibil, de vreme ce lucrul se află în afara noastră, el nu poate deveni limbajul nostru…; iar dacă nu este limbaj, nu poate fi revelat altcuiva”[15].

De aici decurg cu necesitate unele aforisme cu valoare de axiomă, de tip Gorgias: Nu limbajul explică existenţa exterioară, ci existenţa exterioară explică limbajul; Lucrul exprimat este diferit de expresia sa în limbaj; Limbajul nu are acelaşi rang cu fiinţa sau cu existenţa; Limbajul nu are acelaşi ordin cu pluralitatea lucrurilor exterioare; de aceea, nici limbajul, nici lucrurile nu se pot explica reciproc[16].

Într-un alt studiu[17], Ion Banu pune în evidenţă importanţa lui Gorgias (notele autorului le includem în text): „Sentinţa în virtutea căreia Gorgias e eliminat ca nihilist din clubul filosofilor e consacrată şi de respectabila instanţă a enciclopediei Pauly-Wissowa[18]. Autorul prezentelor rânduri preferă însă altă companie de aprecieri, inaugurată în epoca modernă de către Hegel, pentru care Gorgias e dialectician[19], adică, în limbajul ce-i este propriu, filosof prin excelenţă. Amintesc, în aria acestei alte suite, opiniile lui Calogero despre filosoful Gorgias[20], ale lui Dupréel despre sofist ca filosof al limbajului[21], ale lui Untersteiner, omagiind pe gânditor pentru vigoarea argumentaţiei lui[22], ale lui Guthrie, ce vede în leontinian pe exponentul unei filosofii rafinate[23]”.

 

Fragmentul şi traduceri în limba română.

Fragmentul pe care doresc să-l analizez aflat în parafraza lui Sextus Empiricus, din Adversus Mathematicos[24] (VII, 65 (şi urm)) (după ediţia Diels 1907) este cuprins în următorul:

Traducerea 1: „Gorgias din Leontinoi a făcut şi el parte din categoria acelora care exclud orice criteriu (to kriterion) de adevăr, dar nu prin obiecţii similare celor aduse de şcoala lui Protagoras. În scrierea Despre nonexistent sau Despre natură, enunţă trei sentenţe de bază care se înlănţuie: una, care este totodată şi prima teză, anume despre faptul că nimic nu există; a doua, teza conform căreia dacă totuşi (ceva) există, nu poate fi reprezentat de om; a treia teză e cea conform căreia dacă (acel ceva) ar fi reprezentat, nu poate fi comunicat şi nici explicat altora….”[25].

Traducerea 2: „Gorgias din Leontinoi aparţinea aceleiaşi grupe de filosofi care negau existenţa vreunei reguli a cunoaşterii, dar nu pe acelaşi temei ca Protagoras şi discipolii săi. Căci în scrierea care poartă titlul Despre non-existenţă sau Despre natură, el dezvoltă următoarele trei teze: mai întâi, nu există nimic; în al doilea rând, dacă ar exista ceva, ar fi necunoscut pentru oameni; în al treilea rând, dacă ar putea fi cunoscut nu ar fi comunicabil celorlalţi oameni…”[26].

Traducerea 3: „… În scrierea Despre nefiinţă sau despre natură, (Gorgias) dovedeşte trei teze, pe rând: întâi, că nu există nimic, al doilea că, dacă există, e de neînţeles omului, al treilea că, dacă e de înţeles, încă nu poate fi trecut şi tălmăcit altuia…”[27].

Traducerea 4: Gorgias din Leontinoi a făcut şi el parte din categoria acelora care exclud orice criteriu de adevăr, dar nu prin obiecţii similare celor aduse de şcoala lui Protagoras. În scrierea Despre nefiinţă sau Despre natură, enunţă trei sentenţe de bază care se înlănţuie[28]

 

Analiză filologică.

Analiza mea filologică se rezumă la cele trei propoziţii de bază (sentenţe filosofice) pe care le detaşez din context în felul următor şi care nu diferă esenţial în cele două izvoare[29]:

Afirmaţia 1: ðτι ούδέν έστιν.

Afirmaţia 2: ðτι εί καί έστιν, άκατάληπτον άνθρώποι.

Afirmaţia 3: ðτι εί καί καταληπτόν, άλλά τοί γε άνέξοιστον καί άνερμήνευτον τώι πέλας.

 

Analiza titlului.

Titlul tratatului lui Gorgias este exact opusul celui al lui Melissos din Samos, Περί φύσως ή περί τοΰ öντος[30], „ceea ce semnalează de la primul pas intenţia antieleată a expunerii lui Gorgias”[31]. În titlu, singura problemă o ridică μή ðντος (me ontos), cu înţeles în traducerile studiate de: nefiinţă, nonexistenţă, nonexistent (în Sofiştii, Guthrie traduce în titlu prin Non-existent[32]).

μή – particulă negativă care marchează negaţia într-un sens ipotetic, semnificând că lucrul de care este vorba e incert, conjectural, inadmisibil; în timp de ου marchează negaţia absolută.

μή precede aici un substantiv ca idee particulară a propoziţiei, (negaţia nu afectează propoziţia în ansamblul ei), ci doar exprimând forma negativă a acestuia.

ðντος (ontos) este participiul prezent al lui είμι, cu sens de a fi, a exista.

Etimologic, cele trei traduceri diferite ale lui μή ðντος se justifică prin faptul că particula μή (me) în greacă, are şi valoarea unei particule de negaţie (prefix) care însoţeşte substantivul când se construiesc contrariile acestora, cu valoare ori de prefix (in-existenţă, ne-fiinţă), ori de adverb de negaţie cu care se formează cuvinte compuse (non-existenţă, non-existent).

Plecând de la semnul ontos, referentul său va fi ceva foarte general şi de aceea neprecizat. Ca sferă, cuprinde practic tot ce poate să apară în câmpul vorbirii, chiar şi non-existenţa; ca intensiune, de aceea nu pot fi depistate proprietăţi definitorii. Practic, nu există argumente logice referenţiale (ci numai gramaticale) care să separe pe ontos de meontos.

 

Analiza afirmaţiei 1: ðτι ούδέν έστιν

A-analiză morfologică şi etimologică pe unităţi:

ðτι: , conjuncţie subordonatoare, mai mult cu sens prezentativ; sau, care dă nuanţă de consecinţă; sau, sensul e eliptic, propoziţia apare ca subordonată a unei alte propoziţii care lipseşte, sau e una prezentativă: are sens de mai întâi;

ούδέν – forma neutră a pronumelui negativ ούδείς, (niciunul, nimeni, nimic); forma neutră arată că nu se referă în mod deosebit nici la fiinţe, nici la lucruri, având un sens global.

έστιν: sens impersonal al verbului είμι, (a fi, a exista) cu sens de e posibil, există.

B- Probleme sintactice care se pun pentru afirmaţia 1:

Două traduceri aparent echivalente vor apărea justificate din cauze ce vor fi arătate mai jos:

Nimic nu există (nimic, datorită valorii personale a verbului, prin poziţia sa înaintea acestuia, capătă valoare morfologică de substantiv şi valoare sintactică de subiect).

Nu există nimic (nimic este morfologic pronume de negaţie şi sintactic complement direct, există are valoare impersonală).

Variantele de interpetare pot fi: „nu poate să existe nimic”, fie „nimic e singura variantă de a exista”, cu sensurile logice de „Nimic e totul” şi „Totul e nimic”.

În greacă, verbul είμι (a fi) era folosit şi cu sens de existenţă şi cu sens de copulă (einai) şi cu sens potenţial (cum se întîmplă la Homer[33]). Apare o polemică cu privire la sensul folosirii lui estin cu sens potenţial (ar fi), care l-ar separa de cel existenţial. Această situaţie justifică traducerile cu sensuri diferite din limba română, unde verbul a fi are şi el cele trei valenţe amintite.

 

Analiza afirmaţiei 2: ðτι εί καί έστιν, άκατάληπτον άνθρώποι.

Analiză morfologică şi etimologică pe unităţi

εί: conjuncţie în propoziţii condiţionale, tradus prin dacă; condiţia din prima propoziţie (dacă ceva există) susţine imposibilitatea realizării din a doua (nu poate fi reprezentat de om). Introduce o subordonată condiţională.

καί – adverb, folosit în corelaţie cu o propoziţie condiţională (s-ar putea traduce în context aşa: „că dacă, chiar ar exista ceva”… sau „dacă totuşi ar exista…”

άκατάληπτον – compus prin contopire între particula negativă ά şi verbul κατάληπτος, care, în context are sens şi e tradus cu a fi înţeles, a fi comprehensibil, şi în genere cu sens de a sesiza.

άνθρώποι- om.

 

Analiza afirmaţiei 3: ðτι εί καί καταληπτόν, άλλά τοί γε άνέξοιστον καί άνερμήνευτον τώι πέλας.

Analiză morfologică şi etimologică pe unităţi

άλλά – conjuncţie adversativă, care în context, exprimă o obiecţie faţă de propoziţia anterioară; explicit s-ar putea traduce, „că dacă ar putea fi cunoscut, atunci însă…”, deci ea nu neagă acţiunea din propoziţia anterioară, însă o limitează, o restricţionează în consecinţele ei scontate.

τοί – particulă afirmativă enclitică (tradus prin cu siguranţă, cert) în contextul nostru, e folosită după o conjuncţie adversativă; accentuează ideea pe care conjuncţia o introduce împreună cu care ar fi tradusă (însă cu singuranţă…), accentuare care nu a mai fost păstrată în traduceri.

γε – are un sens analog lui τοί.

Prin ultimele două  particule, această ultimă sentenţă ne arată că este cea mai importantă pentru autor, de vreme ce se accentuează printr-o conjuncţie adversativă şi două particule enclitice, cu sensul de cu siguranţă, cel puţin, excluzând total prin aceasta ideea comunicabilităţii pe care lanţul condiţional al propoziţiilor l-a adus până la subordonata finală.

Acest fapt ar putea fi un argument în favoarea mizei lingvistice sau de filosofia limbajului a întregului argument? Totuşi calea prin care se ajunge la incomunicabilitate, la impas lingvistic, este una ontologică (nimic nu există) mediată de cea gnoseologică (nu se poate cunoaşte). Acest mod de a nu putea transmite ceea ce subiectul poate cunoaşte din existenţă, deschide calea filosofiei apofatice a lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, şi până la formularea lui Wittgenstein din propoziţia a 7-a a Tractaus-ului logico-filosofic: „Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă”, având în vedere aici, nu propoziţiile metafizicii care ar fi considerate non-sensuri pentru filosofie, ci însuşi incomunicabilul din trăirea filosofică!, deci cu valenţe mistice.

άνέξοιστον – care nu trebuie a fi divulgat tradus prin care nu poate fi comunicat (trad.1), nu poate fi trecutaltuia (trad. 3), iar traducerea lui A. Dumitriu le echivalează (pe άνέξοιστον şi pe άνερμήνευτον, următorul analizat) în nu ar fi comunicabil.

Se observă că prin traducere în limba română, cuvintele capătă alte valori morfologice (de verb la condiţional perfect – ar fi comunicabil) etc.

άνερμήνευτον – adverb, într-un mod inexplicabil, tradus prin nu poate fi explicat (trad. 1), tălmăcit (trad. 3) – întăreşte ca adverb pe άνέξοιστον, şi îi completează sensul.

πέλας – are rolul unui pronume nehotărît (dativ), altora, în limba greacă, având şi conotaţia de persoană apropiată, căruia în mod firesc ai putea să-i împărtăşeşti ceva.

 

Analiză sintactică şi semantică a frazei

Schema aparentă a frazei

Schematic, în urma studiului de până acum, reduc sentenţele în felul următor: „Că (mai întâi) nimic nu există (p1)/dacă totuşi există ceva (p2)/ nu poate fi cunoscut (p3)/ dacă totuşi poate fi cunoscut (p4)/ nu poate fi comunicat (p5)/.

La o primă vedere, p3, p5, sunt propoziţii principale; p2, p4, condiţionale, iar p1 o consider ca propoziţie independentă.

Prima propoziţie, p1, cu toate că e introdusă printr-o conjuncţie subordonatoare, , se degajă ca o propoziţie independentă (în care se lansează o afirmaţie care dă curs unei problematizări ulterioare).

Aparent, fraza e o înlănţuire de propoziţii principale şi condiţionale, dar, în fond, în urma unei dezambiguizări contextuale de nivel semantic, apare un raport consecutiv inerent: raportul condiţional poate fi reperat ca o consecinţă a exigenţelor gramaticale, iar cel consecutiv, ca o consecinţă a exigenţelor logice ale frazei.

Astfel, p2 şi p3 („dacă totuşi există ceva, nu poate fi cunoscut”) îl interpretez ca: „Existenţa a ceva, aduce despre sine faptul că nu poate fi cunoscut”. S-ar putea pune întrebarea: „care e consecinţa existenţei a ceva?” Şi răspunsul: „că nu poate fi cunoscut”. Deci ar fi ilogică întrebarea: „care e condiţia faptului că nu poate fi cunoscut?” R: „existenţa sa!” Conjuncţia semispecializată dacă, nu introduce dpdv logic o condiţională, ci e un raport inversat, de consecutivitate, explicat mai sus.

Propoziţiile p3, p5 sunt false propoziţii principale. P3 se transformă la rândul ei în afirmaţie care se cere a fi problematizată, iar raportul cu următoarele două propoziţii (p4, p5) cere aceeaşi interpretare logică: Care este consecinţa faptului că existenţa a ceva ar putea fi cunoscută? R: Nu ar putea fi comunicat şi explicat altora.

În concluzie, în cazul acestor sentenţe, o analiză sintactică a frazei, pur gramaticală, consider că nu este posibilă. Ci ea trebuie obligatoriu privită dintr-o perspectivă logică, fapt care este în plus justificat prin demonstraţia ulterioară a lui Gorgias.

 

Contextualizare Gorgias-Parmenide.

Ion Banu subliniază un aspect important în ce priveşte receptarea afirmaţiilor lui Gorgias: „E foarte frecventă părerea potrivit căreia am avea de-a face la Gorgias, dacă nu cu o glumă, atunci cu nihilism filosofic[34]. Critica cea mai recentă înclină în mare măsură să-şi însuşească părerea lui Calogero[35] potrivit căreia, în tratatul amintit, Gorgias nu a făcut altceva decât să combată pe Parmenides, arătând prin reducere la absurd că dacă reţinem modul de argumentare al lui Parmenides în favoarea Existentului, se poate tot atât de bine pleda, cu aceleaşi argumente, împotriva Existentului, aşa cum e conceput de eleat. Ceea ce a fost luat drept nimicire a filosofiei era în realitate o denunţare a contradicţiilor logice din gândirea lui Parmenides, deci o nimicire a eleatismului. Este şi părerea lui W. Bröcker, care arată că Sextus Empiricus, prin pasiunea lui de-a descoperi pretutindeni argumente în favoarea filosofiei sceptice, trage spre sine semnificaţia textului lui Gorgias, încurcând lucrurile[36]. Dupréel, la capătul unei laborioase analize, ajunge la concluzii asemănătoare, respingând opinia asupra nihilismului şi trasând contururile unei autentice şi interesante personalităţi filosofice”[37].

 

În acelaşi sens pledează şi W.K.C Guthrie:[38] … „în acelaşi secol, Gorgias a crezut că este posibil să demonstreze o contradicţie logică (spre deosebire de Parmenide care demonstrase o tautologie – Ceea ce este este şi nu poate să nu fie n.n); el a dovedit că ceea ce este nu este (ούδέ τό ðν έστιν).”

În ce priveşte titlul tratatului lui Gorgias (Asupra Non-existenţei sau a Naturii), aşa cum îl traduce Guthrie, acesta e socotit o parodie a celui tipic filosofilor naturalişti (Asupra Naturii sau a Existenţei).

 

Contextualizare ficţionalistă.

După cum se observă, aparentul nihilism al sofistului nu este doctrinar, cât critic-metodic, după cum constată Gh. Vlăduţescu, înscriidu-l pe sofist în tagma antifilosofilor de tipul lui Cratylos. „Pentru că, faţă cu optimismul primar, parcă spre a-l determina la reflexivitate, Gorgias adoptă poziţia, aşa-zicându-i, ficţionalistă: ce ar fi dacă? Astfel încât, nu se pune de loc problema nihilismului (am recurge la o interpretare ca şi cum proiectul era de doctrină), ci doar aceea a gândirii aceleiaşi chestiuni (dacă şi cum gândim fiinţa) numai că din cealaltă parte, opusă acesteia”[39].

În această direcţie, a gândirii fiinţei existentului oricărui lucru, trebuie să ne orientăm atunci când ne gândim la afimaţia şocantă a lui Gorgias: Nu există nimic. După părerea mea, aceasta este doar formula aparentă a primei teze.

 

Contextualizare Parmenide, Zenon şi Gorgias.

La Parmenide e remarcabil faptul că autorul face uz de poem pentru a-şi expune concepţia despre adevăr, lume, limbaj. Parmenide distinge 3 căi: cea a fiinţei, a nefiinţei şi a aparenţei; în plus, calea devenirii a lui Heraclit (pe care va merge şi Hegel) în care fiinţa şi nefiinţa sunt împletite, este una a erorii.

Pe calea Fiinţei se descoperă că Fiinţa este sufletul Adevărului; calea nefiinţei nu se poate practica, nu duce nicăieri, iar calea aparenţei este calea confuziei.

La Parmenide, Zeiţa este singura fiinţă cuvântătoare. Poemul nu exprimă însăşi calea fiinţei, ci o arată, exprimându-i semnele. Necesitatea filosofiei rezidă în judecarea căilor, în deosebirea şi descurcarea lor. Mergând pe calea aparenţei, problema care apare este că şi părelnicia e verosimilă, mai ales cea care ţine de senzaţii. Şi părerile trebuiau să fie în chip verosimil, „de vreme ce străbat totul în tot chipul”, spune Parmenide în poemul său. Din cauza confuziei dintre sufletul adevărului şi aparenţă, e necesară filosofia, ca punere pe cale.

Pentru Parmenide, a fi, a gândi şi a vorbi, sunt acelaşi lucru. Logosul ne poate dezvălui fiinţa şi ordinea adevărului. „În ciuda inexactităţii numelor, logosul i se părea capabil să ne dezvăluie fiinţa şi să instituie astfel adevărului”[40].

Zenon, discipolul lui Parmenide, conduce limbajul spre zona contradicţiilor. Aceasta nu din cauza realităţii, care prin logoi-i ei se impune experienţei, ci din cauza aparenţei raţionale a limbajului. Zenon, prin paradoxurile pe care le pune în lumină, nu vrea să arate că mişcarea nu ar avea loc, lucru consfinţit de experienţă, ci că mişcarea nu poate fi exprimată raţional. Este vorba despre „incapacitatea limbajului de a reprezenta mişcarea altfel decât prin transpunere într-un joc fixat de simboluri”[41].

Aş dori să mai subliniez faptul că Gorgias argumentează în termeni „ultraparmenidieni”[42] atunci când îşi va demonstra argumentele. În aceeaşi măsură în care tezele lui Parmenide făceau apel la folosirea lui einai, cu sens de a fi şi a exista, la fel se întâmplă şi la Gorgias când arată că nici existentul, nici non-existentul nu există.

 

Contextualizare Gorgias şi Protagoras.

Un factor comun al gândirii sofiste poate fi extras din concepţiile lui Gorgias şi Protagoras („Măsura tuturor lucrurilor este omul, al celor care sunt cum că sunt, şi al celor că nu sunt cum că nu sunt”[43]). Faptul că unii consideră un lucru ca fiind bun, alţii acelaşi lucru ca fiind rău, iar dacă ce i se pare fiecăruia există în realitate (şi constituie lumea subiectivă), atunci, acelaşi lucru poate să fie sau să nu fie, afirmaţiile contradictorii sunt la fel de justificate, şi nu există un criteriu al lucrurilor. După cum observă Guthrie[44], acelaşi lucru îl afirmă Sextus Empiricus despre Gorgias: „Gorgias din Leontinoi a făcut şi el parte din categoria acelora care exclud orice criteriu (to kriterion) de adevăr, dar nu prin obiecţii similare celor aduse de şcoala lui Protagoras”[45]. Aşadar, şi Protagoras şi Gorgias au în comun faptul că pledează pentru lipsa unui criteriu pe care să ne bazăm judecăţile, afirmaţiile, concepţiiile, morala etc. Diferenţa dintre aceştia este că Gorgias pleacă de la eleatism (Parmenide), iar Protagoras de la Heraclit: „după cum Gorgias pleacă de la eleatism, tot astfel Protagoras din Abdera, aparent cu totul independent de el, pleacă de la Heraclit pentru tăgăduirea cunoştinţelor din filosofia naturii valabile obiectiv”[46].

 

BIBLIOGRAFIE:

 

PSEUDO-ARISTOTEL, (Aristotle, Minor Works) with an english translation by W.S. Hett, M.A., Cambridge, Massachusetts, Harvard University Press London, MCMLV (first printed 1936, reprinted 1955), On Melissus, Xenophanes and Gorgias.

SEXTUS EMPIRICUS, Adv. Math., VII 65-87, B3, 1907, ed. Hermann Diels, Die Fragmente der Vorsokratiker, griechisch und deutsch, Berlin.

BANU, Ion:

– Coordonator, traducător şi autor al notelor citate din vol. Filosofia greacă până la Platon, (FGP) Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1984, vol 1 p.1, vol II p.2, în colaborare cu Adelina PIATKOVSKI.

– Filosofia lui Gorgias, O Ontologie a Logosului, în „Studii de Istorie a Filosofiei universale, X”, Editura Academiei RSR, 1989.

BĂNŞOIU, Ion; VLĂDUŢESCU, Gheorghe, 2002, Filosofia greacă în texte alese, Editura Punct, Bucureşti.

BĂNŞOIU, Ion; VLĂDUŢESCU, Gheorghe; TOTU, Savu, 2004, Istoria filosofiei în texte alese, Editura Paideia, Bucureşti.

BĂNŞOIU, Ion, 2006, Filosofia preclasică greacă, fragmente din textele presocraticilor, Editura Paideia, Bucureşti.

BRÖCKER, W., Gorgias contra Parmenides, în „Hermes”, Band 86, 4, 1958.

CAPELLE, Wilhelm, 1961, Die Vorsokratiker, Berlin, Akademie-Verlag.

CALOGERO, Guido, 1932, Studii sull’eleatismo, Roma.

DUPRÉEL, Eugène, 1948, Les Sophistes, Protagoras, Gorgias, Prodicus, Hippias, Editions du Griffon, Neuchatel.

DUMITRIU, Anton, 1993, Istoria logicii, vol.1, Tehnică, Bucureşti.

GUTHRIE, W.K.C.:

– O istorie a filosofiei greceşti, vol. 2, 1999, Editura Teora, trad. Diana Roşculeţ, Bucureşti.

– Sofiştii, 1999, Editura Humanitas, trad. Mihai C. Udma, Bucureşti.

MARINESCU-STRIHAREŢ, A.; NOICA, Constantin, 1942, Izvoare de filosofie, Bucureşti, în „Antologie filosofică; Filosofie antică”, vol. 1, 1975, Editura Minerva, colecţia Biblioteca pentru toţi, Bucureşti.

PARAIN, Brice, 1998, Logosul platonician, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti.

VLĂDUŢESCU, Gh.,:

– Ontologie şi metafizică la greci, 1998, Editura Paideia, Bucureşti.

– O enciclopedie a filosofiei greceşti (dicţionar), 2001, Editura Paideia, Bucureşti.

WINDELBAND, Wilhelm, 1995, Istoria filosofiei greceşti, Editura Moldova, Iaşi.

 

Dicţionare:

A.BAILLY, Dictionnaire GREC-FRACAIS, ed. Hachette, 1959.

Dictionaire Grec – Francais, Hatier, 1990.

 

 

Cuvinte-cheie: Gorgias, sofist, retor, (ne)fiinţă, limbaj

 

[1] Adv. Math., VII 65-87, B3 editor H. Diels.

[2] Sofiştii, 1999, Ed. Humanitas, trad. din engleză de Mihai C. Udma, Bucureşti.

[3] Ibidem, p.158.

[4] Ibidem.

[5] C. 5-6, 979 a 11 – 980 b 21, editor H. Diels, Abh. Der Berl. Akad., 1900, în Filosofia greacă pînă la Platon, (FGP) Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1984, vol II, partea a 2-a, p465-469.

[6] Idem nota 1.

[7] vezi Gh. Vlăduţescu, Ontologie şi metafizică la greci (OMG) Editura Paideia, Bucureşti, p.223 şi p.289.

[8] Ibidem.

[9] Din vol. FGP, vol 2, partea a doua, p.495.

[10] Ibidem.

[11] Ion Banu, studiu istoric în FGP, vol. 1, partea 1, p.CCXXVI.

[12] Ibidem.

[13] Gh. Vlăduţescu, OMG, p.288.

[14] Ibidem.

[15] Brice Parain, 1998, Logosul platonician, ed. Univers enciclopedic, Bucureşti p. 29, 30.

[16] După Brice Parain, Op.cit.

[17] Ion Banu, Filosofia lui Gorgias, O Ontologie a Logosului, 1989, în Studii de Istorie a Filosofiei universale, X, ed. Academiei RSR, p9.

[18] R.E.-E. Wellmann, s.v. Gorgias, vol. VII, col. 1598-1604 (nota 2 în textul citat).

[19] Hegel, Prelegeri de istoria filosofiei, I, 1963, trad. D.D. Roşca, p.359 (nota 3 în textul citat).

[20] G. Calogero, Studii sull’eleatismo, 1932, Roma, p.218 (nota 4 în textul citat).

[21] E. Dupréel, Les sophistes, 1948, Neûchatel, p.69 (nota 5 în textul citat).

[22] M. Untersteiner, The Sophists, 1954, New York, p.159-162 (nota 6 în textul citat).

[23] W.K.C. Guthrie, The Sophists, 1977, Cambridge, (nota 7 în textul citat).

[24] Contra matematicilor.

[25] trad. Adelina Piatkovski şi Ion Banu, în FGP, vol II partea a 2-a, p. 461.

[26] Anton Dumitriu, 1993, Istoria logicii, vol.1, p.130-131, Ed. Tehnică, Bucureşti.

[27] trad. de A Marinescu-Strihareţ şi Constantin Noica, în Izvoare de filosofie, Bucureşti 1942, inclus în Antologie filosofică; Filosofie antică, vol. 1, ed. Minerva, colecţia Biblioteca pentru toţi, Bucureşti 1975, p. 47-49.

[28] Mai departe idem trad. 1, (trad. Adelina Piatkowski, în Istoria filosofiei în texte alese, Ed. Paideia 2004, p.49).

[29] Mă refer aici la parafrazele lui Sextus şi Pseudo-Aristotel.

[30] Tradus prin Despre natură sau despre existent, de I. Banu, autorul notelor 38-70 aici, nota 41 în FGP. p.495.

[31]Ibidem.

[32] Sofiştii, p.160.

[33] Vezi discuţia referitoare la cele trei sensuri ale lui esti, în W.K.C. Guthrie, 1999, O istorie a filosofiei greceşti, vol.2, p.30, nota 6.1-2.

[34] Wilhelm Capelle, 1961, Die Vorsokratiker, Berlin, Akademie-Verlag, p.343.

[35] ap. Eugène Dupréel, 1948, Les Sophistes, Protagoras, Gorgias, Prodicus, Hippias, Editions du Griffon, Neuchatel, p.64.

[36] W. Bröcker, 1958, Gorgias contra Parmenides, în „Hermes”, Band 86, 4, p.438.

[37] Ion Banu, FGP, vol I partea 1, p.CCXVII, după care au fost preluate trimiterile de la cele trei note anterioare.

[38] O istorie a filosofiei greceşti, vol. 2 p.27 şi urm.

[39] Gh. Vlăd., OMG, p.224.

[40]Brice Parain, op. cit.,  p.27.

[41] Ibidem, p.28.

[42] vezi W.K.C.Guthrie, Sofiştii, p.160.

[43] Ibidem, p.140.

[44] Ibidem, p.160.

[45] vezi mai sus traducerea 1.

[46] Wilhelm Windelband, Istoria filosofiei greceşti, 1995, Editura Moldova, trad. Tudor D. Ştefnea, p.85-87.

Anunțuri

Despre argomin

ARGO: periodic cultural trimestrial fondat în anul 2015 la iniţiativa domnilor Codrin Vasiloancă, Cristian Florea şi Bogdan Silion, intelectuali şi profesori din Galaţi şi din Brăila.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: