Dialectica sacrului şi a profanului gândită de Mircea Eliade are mai multe forme de manifestare. Libertatea sacrului de a se amesteca cu profanul este ultima etapă dintr-un ciclu succesiv de revelaţii. Interesant este că Eliade concepe un fel de teodicee răsturnată, conform căreia fiecărei etape a revelaţiei sacrului în profan îi corespunde o anumită „vârstă” spirituală a omenirii. Istoricul român al religiilor vorbeşte, în acest sens, de două „căderi” majore ale omului[1]. Dacă episodul alungării lui Adam din Rai dă naştere „căderii în istorie” şi în conştiinţa devenirii („teroarea istoriei”), în ultima etapă a desacralizării progresive, cunoaşterea omului devine opacă. Căderea din paradisul arhetipurilor şi repetiţiei – specifice civilizaţiei neolitice –atrage după sine camuflajul sacrului. Simbolurile, miturile, într-un cuvânt Sacrul, supravieţuiesc, în prezent, doar în visele şi în idealurile noastre, mai precis, la nivelul inconştientului. Această cădere, sursă de angoasă şi disperare, nu este însă iremediabilă, crede savantul român. Chiar şi „deghizat” în comportamentele cele mai banale, sacrul îşi păstrează funcţiile şi caracterul său arhetipal. Absolutul poate să se degradeze, poate să se oculteze, dar niciodată nu va putea fi extirpat din comportamentul omului. El face parte din însăşi conştiinţa omului, fiind o structură a acesteia, nefiind doar un episod al evoluţiei sale[2]. Astfel, camuflarea sacrului în profan, ca ultimă consecinţă a dialecticii, face parte tot din jocul revelaţiei şi al ocultării, ca şi întreaga relaţie dintre sacru şi profan.
Pentru istoricul român al religiilor, semnificaţia este prezentă peste tot; este necesară uzanţa unei hermeneutici adecvate pentru a da jos camuflajul. Dialectica sacru-profan instaurează astfel o „fenomenologie” a ocultării Fiinţei, care este, în acelaşi timp, şi o hermeneutică a revelării. Niciuna însă dintre cele două raportări posibile nu este definitivă. „Fenomenologia ocultării” sfârşeşte în mister, iar revelaţia este limitată de neputinţa limbajului şi a simbolului de a reda, în totalitate, semnificaţia prezenţei sacrului în lume. Acest caracter ambiguu al camuflajului sacrului iese în evidenţă în hierofanie: „În timp ce ceva «sacru» se manifestă (hierofanie), în acelaşi timp, ceva se ocultează, devine criptic. Aici stă adevărata dialectică a sacrului: prin simplul fapt că se arată, sacrul se ascunde”[3]. Fanic şi criptic, sacrul nu îşi poate manifesta forţa decât în acest joc dintre esenţă şi aparenţă. Ambiguitatea este maximă: sensul este suspendat, aparenţa ia locul realităţii, iar semnificaţia lasă loc „evidenţelor mutual contradictorii”.
Aparenţa şi transparenţa lumii nu sunt decât două atribute complementare ale Spiritului. Relaţia dintre aparenţă şi realitate este, astfel, redundantă: Fiinţa nu se poate dezvălui decât prin aparenţă, prin camuflaj, iar prezenţa Fiinţei înseamnă, implicit, prezenţa ocultaţiei. Altfel spus, relaţia dintre iluzie şi realitate traduce ideea esenţială a dialecticii sacru-profan: sacrul poate dobândi semnificaţii profane şi invers. Drept consecinţă, lumea apare ca o scenă unde se desfăşoară o „operă de travestire”, aparenţa luând forma realităţii.
În ultima etapă istorică a ocultării, aparenţa înlocuieşte realitatea, iar sacrul devine perfect identic cu profanul. Eliade interpretează misterul ultimei ocultări ca o desacralizare totală. Secularizarea simbolurilor coincide, în mod paradoxal, cu o resacralizare a lumii. Opoziţia rămâne doar la nivelul situaţiilor existenţiale; dacă omul arhaic încerca să descopere sensul în realul ontologic, în ultima etapă a desacralizării, modernul caută sensurile ascunse în ceea ce este observabil.
Camuflarea sacrului în profan nu are doar un statut ontologic. Din punct de vedere gnoseologic, fenomenologia camuflării are efecte în planul gândirii simbolice. Înţelegerea nu urmează o logică univocă, ci, dimpotrivă, dobândeşte caracter multivoc. Antispiritualitatea ascunde spiritualitatea, irecognoscibilitatea sacrului arată, de fapt, existenţa sensului şi preluarea lui de către gândire, iar „camuflajul” trimite, în esenţă, către intuiţia existenţei unei esenţe a lucrurilor, ce dobândeşte multiple înfăţişări. Sacrul se „deghizează”, dar rămâne agentul activ al transformării. El impune „norma” existenţei umane. Fiind prezent peste tot, lumea întreagă devine o hierofanie, sau, după expresia lui Victor Hugo citată de Eliade în Jurnal, „o aparenţă corijată de o transparenţă”[4]. Sacralitatea nu numai că nu dispare, dar se „înfăşoară” în fiecare gest şi comportament uman.
O altă consecinţă ce rezultă din această ciudată „fenomenologie” a „prezenţei-absenţe” şi a „absenţei prezente” este rolul istoriei şi, implicit, al timpului profan. Istoria este o propedeutică a eternităţii, devreme ce în sânul ei se produc evenimente sacre. În interiorul ei se regăsesc „camuflate” semnificaţiile transistorice. Totul poate deveni hierofanie, de aceea, toate faptele, aparent nesemnificative, sunt purtătoarele unui sens ce le transcende semnificaţia. În plus, orice lucru banal poate dobândi semnificaţii neobişnuite.
Miza conceperii unei astfel de dialectici paradoxale este una cu caracter pragmatic. Salvarea omului nu este nici asceza, nici comportamentul moral-religios. Omul poate trăi în lumea aceasta, o poate resemnifica şi se poate mântui în planul istoriei. Altfel spus, înţelegerea de tip hermeneutic oferă omului posibilitatea să se elibereze. „Semnificaţia spirituală, religioasă şi, deci, «mesajul salvific» al unei experienţe este camuflat în ordinea profană, în fluxul întâmplărilor cotidiene. Recunoaşterea sensului transistoric echivalează cu o operaţie de decodare, cu descifrarea mesajului.”[5] Dialectica sacrului şi a profanului se transformă astfel într-un fel de tehnică a realului, în care locul tehnicilor spirituale este luat de hermeneutică şi cultură. În ultima etapă a camuflajului, omul nu mai poate participa direct la sacru, aşa cum se manifesta arhaicul. Între omul modern, desacralizat şi realitatea arhetipală s-a interpus cultura. Acum revelaţia nu mai este posibilă decât prin „ocolul” hermeneutic şi cultură: „Condamnaţi să decifrăm misterele şi să descoperim drumul către mântuire prin cultură, adică prin carte (nu prin tradiţiile orale transmise iniţiatic de la maestru la discipol) nu avem nimic mai bun de făcut decât să adâncim dialectica misterioasei coincidentia oppositorum, care ne îngăduie nu numai să descoperim sacrul camuflat în profan, dar să resacralizăm creator momentul istoric, adică să-l transfigurăm, acordându-i o dimensiune sau o intenţie transcendentală…”[6] „Scufundarea în document”, metoda comparativă, reducerea fenomenelor la o structură comună sunt tot atâtea etape iniţiatice în procesul de modificare a conştiinţei prin intermediul hermeneuticii şi al culturii. Excesul de raţionalitate trădează şi el o „nostalgie” a paradisului pierdut, după cum, în profund spirit tantric, opacitatea spirituală contribuie la dezocultarea misterului. Mircea Eliade este convins astfel că aspectele desacralizate şi fără semnificaţii majore pot contribui la regenerarea spirituală a omului. Cultura şi istoria, departe de a aliena, reprezintă mijloace privilegiate de cunoaştere şi eliberare; cu o condiţie însă, ca acestea să imite arhetipurile eterne, să nu fie simple repetiţii stereotipe ale identicului. Istoria îşi găseşte sens în mit, iar actul creator trebuie să reproducă mitul cosmogonic, creaţia iniţială. Orientate corect, cele două situaţii imanente pot constitui surse ale autenticităţii.
Pornind de la ideea irecognoscibilităţii miracolului camuflat în gesturile cotidiene banale, Eliade priveşte „scena” lumii ca pe un imens spectacol, în care se desfăşoară, chiar sub ochii noştri, misterele cele mai profunde ale existenţei. „Peste tot ni se fac semne”, afirmă un personaj dintr-o nuvelă eliadină. Recunoaşterea acestor semne este o gnoză integrată însă înţelegerii de tip hermeneutic. „…Ne aflăm într-o epocă de radicală desacralizare – afirmă istoricul religiilor – în care scenariile iniţiatice supravieţuiesc în universurile onirice şi artistice. Dar numai acolo? Dacă acceptăm ceea ce am numit «dialectica camuflării sacrului în profan», trebuie să admitem şi această posibilitate: că un anumit tip de iniţiere se împlineşte, în zilele noastre, sub ochii noştri, dar atât de perfect camuflat în profan, încât nu poate fi recunoscut ca atare”[7]. În cele din urmă, „fenomenologia” camuflării este un act de iniţiere ce conduce omul căre autonomia spirituală.
Cuvinte-cheie: Mircea Eliade, simbol, hermeneutică, sacru profan
[1] A se vedea, de exemplu, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 186.
[2] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, Editura Universitas, Chişinău, 1992, p. VIII.
[3] Mircea Eliade, Jurnal, vol. I, p. 548.
[4] „La nature, qui met sur l’invisible le masque du visible, est une apparence corrigée par une transparence”, în Mircea Eliade, „Jurnal”, vol. I, p. 224
[5] Mircea Eliade, Jurnal, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p.141.
[6] Scrisoarea lui Eliade către Barbu Brezeanu, 9 ianuarie 1979, în Mircea Handoca, Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, cu Arşavir Acterian, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 84.
[7] M. Eliade, „Jurnal”, vol. II, pp. 233-234
argozine.wordpress.com 