Descântec pentru întărirea diafragmei / de Cristian Florea

DSC03558_r

 

Încă puţin şi se fac zece ani de când România este stat membru al Uniunii Europene, cea mai civilizată regiune a lumii, un spaţiu al libertăţilor civile, al democraţiei şi succesului economic, al diversităţii culturale cu vechi rădăcini istorice. Covârşiţi de insatisfacţii trecătoare, obsedaţi să tot comparăm nivelul nostru de trai cu cel „de afară”, să tot arătăm cu degetul minusurile reale şi închipuite din societatea românească, am încetat să realizăm că integrarea ţării noastre în Uniunea Europeană şi în NATO, a fost cea mai mare lovitură geopolitică pe care a dat-o elita politică a României de la generaţia paşoptistă încoace. Dacă prima a făcut dintr-o ţară de şerbi una de cetăţeni, a unificat ţinuturile locuite de români şi le-a scos din suzeranitatea otomană şi protectoratul rusesc, clasa politică a anilor ’90, cu toate defectele ei şi nostalgiile, cu toate diversiunile unor facţiuni (care au beneficiat de suportul ocult al fostelor servicii), vegheată atent de o societate civilă virulent contestatară, a admis, într-o proporţie covârşitoare, că proiectul de ţară, obiectivul de prim ordin al României era integrarea cât mai rapidă în structurile euroatlantice, singurele care îi puteau garanta suveranitatea şi securitatea statală. Până şi Ion Iliescu a înţeles, la câţiva ani după prăbuşirea Uniunii Sovietice, că altă cale pentru România nu mai exista.

După 1989, „diafragma” de fier care vreme de 45 de ani separase etanş cele două compartimente ale bătrânului continent, ocupate de forţe ale lumii libere (în vest) şi ale tiraniei (în est), în numai un deceniu a făcut un salt de o mie cinci sute de kilometri înspre răsărit şi a fost înlocuită cu un „material” mult mai elastic şi permeabil, prin care orice altă ţară vecină doritoare de libertate, democraţie şi prosperitate putea intra în această mare familie de state libere. În entuziasmul anului 2007, care a deschis României şi vecinei noastre de la sud porţile Europei Apusene am scris un lung text pentru Idei în dialog intitulat „Cântec pentru mutarea diafragmei”.

De atunci a trecut aproape un deceniu. Extinderea euforică a Uniunii Europene a devenit istorie. Nici Turcia şi nici alt stat din vecinătate nu au mai satisfăcut condiţiile pentru aderare – cu excepţia Croaţiei, un fel de prelungire balcanică a Mitteleuropei. Criza economică din 2008-2012 a marcat profund societatea, mecanismele de funcţionare a instituţiilor bruxelleze s-au gripat, iar Rusia s-a trezit din hibernare înhizând fereastra de oportunitate de două decenii de care a beneficiat Estul european. Cine a ratat acest interval de libertate şi destindere pe continent, care apare o dată într-un secol (1856-1877; 1918-1939; 1991-2008), poate să spună adio proiectelor naţionale de anvergură. De bine, de rău, România „s-a aranjat”, deşi este departe de a se putea considera în siguranţă. Marile provocări abia încep.

Întrebările la care voi încerca să găsesc răspunsuri în articolul de faţă sunt patru: în primul rând, se pune întrebarea dacă există o frontieră a Europei; în al doilea rând, dacă ea trebuie să controleze cu stricteţe migraţia în masă; apoi, dacă poate să ţină la distanţă migranţii şi prin ce mijloace? În fine, care e rolul României, ca ţară de frontieră (Lucian Boia), în această criză?

În primul rând se pune întrebarea: are Europa o „diafragmă”? O linie clară de frontieră, care să o delimiteze de spaţiul extraeuropean? Nu intră în discuţie limita dinspre nord şi vest, pentru că, pe de o parte este lipsită de echivoc, iar pe de altă parte, de peste Atlantic au venit ajutoarele şi nu ameninţările. Nu acelaşi lucru se poate spune despre celelalte linii de separaţie. O analiză a hărţii fizico-geografice şi politice a Uniunii Europene arată că delimitarea acesteia faţă de regiunile cu care se învecinează la est, sud-est şi sud este dificilă pentru că nu se sprijină pe elemente ferme. Înspre răsărit, porţiunea mai strâmtă dintre Baltica şi Marea Neagră (istmul ponto-baltic) ar trebui să fie şi limesul european. Ea coincide cu frontierele răsăritene ale ţărilor baltice, Poloniei şi României, însă această linie are o valoare strategică scăzută, pentru că nu se sprijină pe mari fluvii sau lanţuri muntoase, ci traversează o zonă colinară şi de câmpie, poarta de intrare dintotdeauna a invaziilor „popoarelor de stepă”. Fiind graniţa externă a U.E. şi NATO, este monitorizată cu mijloace electronice, pentru a stopa tranzitarea ilegală, iar construirea sistemului anti-rachetă de la Deveselu, în coordonare cu radarul de mare putere de la Grodno, Polonia, sunt gândite să facă neaplicabil sau lipsit de incisivitate un atac prin surprindere cu rachete pornit de pe teritoriul Rusiei.

La sud, insulele şi insuliţele cu care este presărată Mediterana, o mare şi aşa îngustă, departe de anvergura Atlanticului, sunt făcute parcă anume pentru a o traversa ca pe un pârâu, călcând „din piatră în piatră”. Peste Gibraltar, prin Pantelleria şi Lampedusa către sudul Italiei, sau, şi mai comod, prin insule cum e Lesbos, aflate la doar câţiva kilometri de coastele Turciei, dar care aparţin Greciei, fiind aşadar teritoriu european, sătui de sărăcie şi de instabilitate politică, segmente reprezentative de populaţie din Africa, Asia Mică şi Orientul Apropiat, nu încetează să treacă în speranţa de a pune piciorul în Europa. Atrocităţile împotriva populaţiei civile în Siria, apoi bombardamentele care i-au transformat oraşele în ruine, sărăcia şi foametea, au silit tot mai multe familii să ia calea pribegiei. A fost de ajuns un impuls. Odată cu acestea, s-a pus în mişcare o masă de refugiaţi tot mai mare de la an la an: pe lângă sirieni, irakieni, iranieni, kurzi, afgani. Numai în luna ianuarie a acestui an, în Europa au intrat în acest mod cca. 160 000 de persoane, mai mult decât în primele patru luni ale anului trecut. Numărul total al celor luaţi în evidenţă la intrarea în Uniunea Europeană în 2015 este de 1 294 000, dar în realitate este mult mai mare, în jur de două milioane. Din rândul acestora s-au înregistrat 500 000 de cereri de azil politic. În România s-au înregistrat 6 aplicaţii pentru azil la 100 000 locuitori, faţă de 1798 în Ungaria,  1667 Suedia,  942 Austria, ceea ce arată limpede intenţia de stabilire a imigranţilor este în ţările Europei de Vest.

 

Trebuie ţinuţi la distanţă aceşti migranţi? Nivelul de trai ridicat din ţările Europei de Vest este binecunoscut, chiar dacă efectele crizei economice nu au fost complet înlăturate. Dreptul la azil politic, care este o lege a omeniei, cere ca refugiaţii de război şi cei politici să fie primiţi fără discuţie, cu respectarea, bineînţeles a formalităţilor şi cu verificările de rigoare. Însă acceptarea migranţilor economici este şi trebuie să fie o decizie (luată pe analize realiste) luată fie la nivelul comunitar, cu implicarea unor dezbateri în Parlamentul European, fie, dacă nu se ajunge la o înţelegere, prin decizii individuale ale fiecărui stat membru al U.E. Modul în care s-a încercat fixarea unor cote prin discuţii numai la nivelul şefilor de guvern şi de stat (în Consiliul European) arată un deficit de democraţie, de care formaţiunile extremiste vor profita în mod demagogic. Este adevărat că ei constituie un rezervor de forţă de muncă, în condiţiile în care ţări din Europa Centrală (Germania, Austria) suferă de declin demografic, populaţia activă fiind foarte redusă, ceea ce nu este cazul Franţei. Asta explică, într-o anumită măsură, de ce două ţări de nucleu ale Uniunii, Franţa şi Germania, au reacţionat diferit: acceptarea în masă (decizia pripită a Angelei Merkel din vara anului trecut) şi respingere fermă de către premierul Franţei, în pofida anterioarei susţineri formale a cancelarului german de către preşedintele Hollande.

Oricare ar fi poziţia statelor membre faţă de acest fenomen, pericolul ca generaţiile viitoare să trăiască într-o „Eurabie” este real. Geopoliticianul Robert Kaplan ne aminteşte că înfiriparea Comunităţii Europene şi prosperitatea ei ulterioară, nu au fost posibile decât în condiţii de separare netă faţă de lumea exterioară şi a prezenţei unei forţe militare capabilă să descurajeze orice act de agresiune venit din partea unei puteri inamice – încercări care nu au lipsit. Ceea ce nu înseamnă că, în acea perioadă a anilor ’50 – ’60, cei care doreau să lucreze în Piaţa Comună au fost ţinuţi la porţile Europei; milioane de turci, iugoslavi, maghrebieni, imigranţi din fostele colonii ale Franţei, Olandei, Belgiei şi Marii Britanii au intrat şi s-au stabilit în fostele metropole.

Europa Occidentală a fost departe de a fi un spaţiu exclusivist şi autarhic.

 

În al treilea rând ne punem întrebarea dacă migraţia ilegală poate fi stopată. Deşi evenimentele ultimului an au pus serios la îndoială capacitatea comunitară de a o ţine sub control, recentele înţelegeri dintre Uniunea Europeană şi Turcia reprezintă un pas mare în acest sens. Turcia a acceptat să găzduiască pe teritoriul său milioane de refugiaţi, în condiţiile unei asistenţe europene corespunzătoare. Se pare că, în sfârşit, liderii europeni au înţeles că o Grecie slăbită de criză şi cu graniţe maritime foarte dificil de supravegheat (nu degeaba puzderia de insule egeene a fost, în secolul XIX, cuibar de piraţi, izgoniţi doar după intervenţia canonierelor britanice), pur şi simplu nu a putut face faţă valului de refugiaţi. Însă reacţia unor state membre a fost de-a dreptul penibilă. În loc să trateze problema global, la nivelul întregii comunităţi europene, au găsit ocazia de a se baricada în spatele propriilor frontiere. Deşi sunt ţări ale spaţiului Schengen, Austria şi Danemarca au închis frontierele şi au reintrodus controalele vamale, ca şi cum (observaţia aprţine lui Ion M. Ioniţă, redactor-şef al revistei Historia), cineva s-ar încuia în baie lăsând, în schimb, uşa de la intrarea în casă vraişte. Din două una: ori ajuţi Grecia să-şi păstreze controlul asupra spaţiului maritim adiacent, ori securizezi frontiera ei continentală, nordică, pe graniţa cu Bulgaria şi Macedonia, mai uşor de supravegheat. A nu lua nici o măsură este cel mai rău. Deja au început să se înalţe garduri. Până la un punct, această măsură poate fi înţeleasă, pentru că ea vine ca o reacţie la tranzitarea ilegală a frontierelor. Numai pe teritoriul Germaniei au intrat o jumătate de milion de migranţi, fără să fie înregistraţi! Dar dacă permitem ridicarea de garduri între statele UE, putem spune adio unităţii europene.

Rolul României în toată această criză a migranţilor? Să internalizeze „descântecul pentru fortificarea diafragmei”: stat de drept, democraţie reprezentativă, domnia legii, campanie de informare corectă, cheltuieli raţionale pentru supravegherea frontierelor, observarea strictă a valorilor europene. Într-un cuvânt, să se achite conştiincios de toate obligaţiile de stat-membru care doreşte să se integreze în spaţiul Schengen. Pentru a întări „muşchii” acestei viitoare diafragme, trebuie să facă… gimnastică abdominală! Este şi în interesul ei să aibă o frontieră puternică la răsărit, cu atât mai mult cu cât Republica Moldova pare să fi abandonat proiectul integrării europene.

 

Cât despre Europa, ea a mai suferit şi în trecut de complexul cetăţii asediate. Într-un fel, crizele sunt constitutive spiritului occidental, care s-a „laminat” sub şocurile lor recurente, făcându-l mai ager, mai flexibil, mai adaptabil noilor contexte. Dar chiar un spirit călit trebuie să îşi ia măsuri de prevedere. Europa ar trebui să dovedească precauţie faţă de potenţialul perturbator al imigraţiei necontrolate, în pofida unor opinii care critică un presupus izolaţionism. „De peste trei decenii E.U. a dus o veritabilă politică de sanctuarizare…”, ne informează îngrijoraţi autorii unui manual editat de Comisia Europeană, scoţînd în evidenţă linia groasă încolăcită protector în jurul continentului, care şerpuieşte prin Atlantic, Mediterana, Strâmtori şi istmul ponto-baltic, de-a lungul căreia figurează o statistică a victimelor rezultate în principal prin scufundarea ambarcaţiunilor supraaglomerate  (vezi cartoschema din imagine).

Nu ştiu dacă Europa trebuie să-şi facă autocritică pentru că-şi supraveghează cu stricteţe graniţele. În condiţiile date, cu un puternic inamic potenţial la răsărit, cu o dependenţă cronică de resurse energetice, cu o presiune demografică la frontierele sudice şi sud-estice, exercitată de populaţii cu o cultură religioasă şi laică radical diferită, tendinţa către „sanctuarizare” a spaţiului european e absolut firească – dacă ar fi şi reală. Căci, se poate vorbi de „sanctuarizare” în condiţiile în care de decenii intră şi se stabilesc în Occident milioane şi milioane de imigranţi proveniţi din spaţii cultural-politice cu totul diferite?

Într-un anumit sens, Europa este şi ar trebui să rămână un sanctuar al democraţiei, al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, al gândirii libere, al ştiinţei şi politicii separate de religie în forma ei instituţionalizată (nu şi de reflecţia religioasă), al inovaţiei tehnologice. Mai ales atunci când aceste valori nu-şi vor mai găsi azil decât pe acest teritoriu pierdut din capătul apusean al Eurasiei.

Avem, de aceea, suficiente motive pentru a pretinde o diafragmă puternică:

  • Pentru că la adăpostul ei, în acest „ecosistem” civilizaţional fragil care este democraţia, o jumătate de miliard de oameni îşi poate duce existenţa, ferită de anarhie, tulburări, război civil, epidemii şi foame şi război, în condiţii de demnitate, pace şi existenţă creatoare;
  • Pentru că acest spaţiu al dezvoltării poate secreta atâta prosperitate încât să resoarbă sărăcia şi disperarea unei periferii cu o populaţie de încă o jumătate de miliard şi, în aceeaşi măsură, să o iradieze în jur până în cele mai sărace colţuri ale lumii;
  • Pentru că, parafrazându-l pe Jacques Le Goff, care se referea, în deschiderea monumentalei lucrări despre civilizaţia evului mediu, la imperiul roman, putem afirma cu toată luciditatea că istoria Europei este „istoria unei grandioase împrejmuiri”.
Anunțuri

Despre argomin

ARGO: periodic cultural trimestrial fondat în anul 2015 la iniţiativa domnilor Codrin Vasiloancă, Cristian Florea şi Bogdan Silion, intelectuali şi profesori din Galaţi şi din Brăila.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: