Sfârşitul Europei? Globalizarea Restului, restul globalizării de Cristian Florea

„În secolul XX expansiunea Occidentului a încetat,

iar revolta împotriva Occidentului a început”

Samuel P. Huntington

imigratie

Semnele sfârşitului de ciclu, început cândva, în urmă cu jumătate de mileniu, dacă nu chiar odată cu primele cruciade, se vădesc pretutindeni. Procesul de globalizare, căruia Occidentul i-a fost vector activ de secole, şi-a atins, se pare, limitele, după un apogeu situat undeva în intervalul 1900-1930. Nici un trăitor al acestei Europe agonice, luând act de întâmplările neliniştitoare care s-au înmulţit în ultimii ani: acte de terorism de o cumplită barbarie, echivalând cu o declaraţie de război, migraţii în masă ca în timpurile Volkerwanderung, tendinţe autonomiste, garduri de sârmă ghimpată răsărind pe graniţele unor state ale Uniunii Europene, ca dintr-un coşmar al trecutului, nu poate să nu-şi fi pus întrebarea: „Ce se întâmplă cu civilizaţia noastră? Să fie, oare, sfârşitul?”

Studiile asupra civilizaţiilor (numai în secolul XX au fost scrise cel puţin 4-5 lucrări de referinţă, cu analize comparative detaliate şi interogări asupra destinului civilizaţiei noastre: Spengler, Toynbee, Bagby, Sorokin, Quigley)[1], au pus în evidenţă o succesiune de faze asemănătoare prin care ele trec – teoria ciclurilor de civilizaţie. Deşi nu există un acord deplin asupra stadiilor lor de evoluţie, şi nici în privinţa decupajului teritorial, a devenit clar că ele includ secvenţe superpozabile: de la formare, trecând prin înflorire, expansiune, lupta pentru hegemonie cu alte culturi pretendente la suveranitatea universală, apoi „imperiul universal”, declinul şi invazia. Concluzia este că, aşa cum toate civilizaţiile din trecut au avut un sfârşit, şi cea occidentală va cunoaşte unul.

Întrebarea pe care ne-o punem, cu înfrigurare, este: sfârşitul a început deja? Sau tulburările prin care trecem reprezintă episoade trecătoare, fără importanţă? Şi cum trebuie să ne pregătim pentru ce va urma? Cercetând evenimentele semnificative ca cele menţionate mai sus, răspunsul ni-l vom da fiecare.

Înainte de alte analize mai complexe, se pune întrebarea dacă civilizaţia europeană occidentală a trecut prin fazele identificate de filosofii istoriei. Studiile acestora arată că da, le-a traversat, practic, pe toate, aflându-se în prezent, în „faza imperială” (fie în plin stadiu, fie la sfârşiul ei). Timp de cinci sute de ani, începând cu rivalitatea dinter Francisc I şi Carol Quintul[2], s-a purtat lupta pentru supremaţie în interiorul civilizaţiei occidentale (antepenultima fază din evoluţia unei civilizaţii). Rând pe rând, au preluat conducerea afacerilor europene şi pretenţia de putere hegemonică: Spania, Franţa, Anglia, Prusia (Germania), Turcia şi Rusia. Şi tot una câte una, au fost scoase din joc. După două războaie mondiale[3] în care a trebuit să intervină pe continent, Statele Unite a preluat rolul de lider al civilizaţiei occidentale. După care a urmat confruntarea finală cu un stat situat aparent în afara acesteia, Rusia Sovietică, în realitate absorbită cultural şi ideologic în sfera Apusului, încă de la reformele impuse de Petru cel Mare, dar definitiv odată cu instaurarea regimului de inspiraţie marxistă. După un moment de cumpănă în 1961 (criza rachetelor cubaneze), în final, disputa a fost câştigată de Statele Unite, care timp de un deceniu, după 1990, s-a văzut în postura, definită printr-o poreclă răutăcioasă, de „jandarm mondial”. Imediat însă, au apărut provocări la care a trebuit să răspundă: criza din Golf, acte de terorism fără precedent, provocate în chiar inima naţiunii americane, implicarea într-un război lung, complicat şi fără soluţie în Afganistan, ascensiunea Chinei.

Pe de altă parte, la adăpostul acestei lungi perioade de pace europeană, de şapte decenii, (mai lungă decât cea din secolul XIX, între Congresul de la Viena, 1815 şi războiul franco-prusac, 1871), făcută posibilă de o economie prosperă şi de bazele americane staţionate în Germania de Vest, Europa şi-a putut împlini visul de unitate la care aspiraseră monarhi (de la Karl der Grosse, la Napoleon), sau dictatori moderni, precum Hitler. Dar în plină perioadă „imperială”, dacă putem vorbi de aşa ceva[4], au început să se manifeste semnele declinului.

Dar înainte de a ne ocupa de ele, să ne oprim asupra unei particularităţi a civilizaţiei europene: faptul că ea a reuşit, pe parcursul celor cinci veacuri de competiţie internă pentru hegemonie, să-şi extindă dominaţia asupra lumii. Vestul s-a impus asupra „Restului” (termen lansat în 1992 de diplomatul singaporez Kishore Mahbubani – menţionat de S. Huntington, v. infra – şi care a făcut repede carieră). Acest proces de occidentalizare a a planetei a început în plin ev mediu cu „unificarea timpului” prin adoptarea cronologiei creştine[5] şi a continuat cu extinderea spaţiului cunoscut în afara Europei. Imperiile coloniale maritime, impunerea creştinismului, industrializarea accelerată şi comerţul inter-continental care au marcat următoarele secole, au reprezentat tot atâtea instrumente de dominaţie asupra culturilor extraeuropene şi totodată etape ale unei Istorii care devenea universală, după ce îşi subordonase toate istoriile regionale. Mai întâi spaniola, apoi engleza, a devenit limba de comunicare privilegiată pe aproape tot mapamondul. Timp de aproape trei sferturi de secol, până la încheierea primului război mondial, Occidentul exercită o dominaţie fără precedent asupra lumii. Marile puteri europene au implantat de-a lungul şi de-a latul continentelor factorii comerciale, linii maritime şi de telegraf, o reţea uriaşă de căi ferate. Este etapa „victoriană” a globalizării, realizată prin intermediul aşa-numitelor „big things”. Un cetăţean britanic de la 1900 se putea urca în tren la Londra şi da jos la Bombay, cu „inconvenientul” de a schimba trenul la traversarea Mânecii şi a Bosforului. După al doilea război mondial, în pofida descompunerii sistemului colonial, integrarea apărut şi mai deplină, odată cu crearea unor organizaţii internaţionale cu influenţă globală, ca Naţiunile Unite, şi cu introducerea celor mai rapide mijoace de comunicaţie: linii aeriene, unde radio, apoi sateliţii care au făcut posibile transmisiile televizate în direct oriunde în lume, în fine, telefonia mobilă, internetul, reţelele de socializare. Fluxurile informaţionale şi financiare, monedele de schimb cu circulaţie planetară, fac posibilă încheierea afacerilor în timp real cu parteneri din orice colţ al lumii. Ne aflăm, în faza globalizării postmoderne, bazată pe puterea de penetrare tehnologică a „lucrurilor mici”: tabletă (PC-ul clasic este deja uzat moral), telefon mobil, card bancar, GPS etc.

Anii ’90 au părut multora ca un apogeu al globalizării. O vreme, aceste cuceriri ştiinţifice au dat iluzia unei intensificări a integrării comunităţii planetare. Părea că o singură civilizaţie, cea occidentală, se extinsese la scara întegii lumi. Foarte puţine părţi ale lumii rămâneau în afara acestui „arhipelag urban global” (Olivier Dolfuss). În acei ani, Samuel P. Huntington, profesor de relaţii internaţionale la Harvard, a scris Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale (1996), care a stârnit polemici acerbe pentru poziţia sceptică faţă de posibilitatea unei globalizări „fără rest”, iar istoricii de profesie au criticat decupajele dintre civilizaţii. În România a stârnit îngrijorare linia civilizaţională trasată din nordul Finlandei până la Adriatică, ce separa Transilvania de restul ţării.

 

Dacă Bill Clinton i-ar fi ascultat pe “civilizaţionişti” sau pe geopoliticieni, România nu ar fi fost astăzi parte a NATO şi UE, pentru că pe hărţile lor erau demult trasate liniile care delimitau Estul de Vest: “Europa se termină acolo unde încep Islamul şi ortodoxia” (Huntington, op. cit., 144-145).

Spre meritul lui, în anii ‘90, după descompunerea URSS, şi adeziunea manifestă a societăţilor est-europene la valorile lumii libere, Clinton nici n-a vrut să audă de acest criteriu de demarcare între Occident şi foştii sateliţi ai Moscovei: “Le spun tuturor celor care ar dori să tragă o nouă linie în Europa: frontierele libertăţii ar trebui definite de noul comportament, nu de vechea istorie” (ibid., pp. 146-147). Chiar dacă Robert Kaplan a descris politica externă a SUA din deceniul zece ca o “răbufnire de idealism wilsonian”[6], preşedinţi ca Bill Clinton au demonstrat că se pot detaşa de paradigma geopolitică şi civilizaţională pentru a lua decizii curajoase, cu efecte pe termen lung, şi pot pune, încă, morala şi onoarea mai presus de “realpolitik”.

Prin această decizie, preşedintele democrat s-a situat, chiar involuntar, pe poziţia antideterministă apărată de istoricul ideilor Sir Isaiah Berlin. În “Inevitabilul istoric” (1954), el a  condamnat “ca imorală şi laşă credinţa potrivit căreia forţe impersonale precum geografia, mediul înconjurător, caracteristicile etnice, ne determină viaţa, precum şi politicile globale. El le reproşează lui Toynbee şi lui Edward Gibbon faptul că văd «naţiunile» şi «civilizaţiile» mai concrete decât indivizii care le întruchipează, şi abstracţiuni precum «tradiţia» şi «istoria» ca fiind mai înţelepte decât noi.” (apud Kaplan, op, cit., p. 76).

 

Totuşi, în pofida lecţiilor trecutului, care arătau că nici o civilizaţie nu este eternă, unii autori au vrut să vadă în expansiunea Occidentului o „etapă finală” a istoriei speciei umane, când valorile liberale, după ce vor fi câştigat bătălia cu regimul totalitar sovietic, care tocmai se dezumflase fără zgomot, urmau să se impună „de la sine” pe toate meridianele globului (Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei). Viziunea nu era lipsită de accente utopice: o o epocă de pace, prosperitate şi încredere între oameni, urma să se instaureze. Mai lipsea afirmaţia că mieluşeaua va sălta lângă lup şi tigrul va paşte iarbă!

Un fapt esenţial deosebea, însă, Occidentul de celelalte civilizaţii care l-au precedat: inventarea modernităţii[7]. Or, în calitate de unică civilizaţie purtătoare de modernitate, ea genera răspunsuri diferenţiate. Confruntate cu această civilizaţie aflată în expansiune, societăţile non-occidentale aveau la dispoziţie trei tipuri de reacţii:

  • Să respingă atât occidentalizarea cât şi modernizarea (poziţie radicală);
  • Să accepte atât occidentalizarea, cât şi modernizarea („kemalism”);
  • Să respingă occidentalizarea şi să primească modernizarea (reformism).[8]

A patra variantă a acestui pătrat logic, este asimilabilă celei de a doua, pentru că acceptarea occidentalizării implică şi modernizarea.

În continuare, Huntington a analizat fiecare situaţie, pe studii de caz. Japonia, după ce a respins iniţial ambele variante, începând cu reformele Meiji (1868) a acceptat modernizarea, iar după al doilea război mondial, într-o bună măsură occidentalizarea, în pofida sloganului „Wakon Yosei” („Spirit japonez, tehnică occidentală”). Un stat care a acceptat occidentalizarea în doze masive ca tratament pentru o modernizare rapidă şi completă, a fost Turcia, prin reformele lui Kemal Atatürk (1912-1921). Alte ţări, cum ar fi India şi multe dintre cele islamice, au preluat modernizarea dar au respins occidentalizarea. În interiorul islamului există şi poziţia radicală, de respingere a ambelor posibilităţi, mergând până la gesturi extreme (distrugerea televizoarelor ca produse ale tehnologiei moderne, unealtă perfidă a stilului de viaţă apusean).

Iluzia epocii noastre a unei globalizări uniforme şi universale, la nivelul întregii „ecumene”, a fost dată de globalizarea tehnicii, nu a culturii. A existat, e drept, o cultură a consumului care s-a răspândit cu repeziciune, însă aceasta a generat reacţii de respingere şi repliere culturală. Pentru că, în pofida „valorii de întrebuinţare” care vine la pachet cu bunul de larg consum (automobil, televizor, smartphone etc.), creând necesităţi ce nu au legătură cu stilul de viaţă tradiţional, discursul identitar a fost potenţat de astfel de împrumuturi. Mai mult, el este susceptibil să producă reacţii la un cu totul alt nivel decât cel raţional-discursiv, tocmai pentru că se adresează componentelor afective de adâncime ale persoanei, legate de etnie, limbă, religie sau istorie.

Prin urmare, ipoteza potrivit căreia modernizarea trece prin occidentalizare este respinsă de autor. Dar poate că este mai prudent să presupunem că aşa-zisa modernizare aclamată la o serie de „tigri”, „dragoni” şi „dromaderi” economici, este departe de a avea ceva în comun cu spiritul modernităţii europene. Când cunoaşterea rămâne apanajul unei elite asociate puterii politice, cum este cazul în societăţi închise precum cele din Iran sau Coreea de Nord, fiind ţinută sub lacăt pentru restul populaţiei, pentru a nu îi tulbura credinţa, nu se poate vorbi de modernitate. Argumentele în favoarea naşterii unei civilizaţii universale de factură occidentală s-ar baza, în opinia lui Huntington, pe  trei presupuneri greşite:

(1) Că prăbuşirea comunismului, a echivalat cu victoria deplină a democraţiei liberale („sfârşitul istoriei”);

(2) Că interacţiunile dintre popoare şi naţiuni (comerţ, investiţii, turism) ar descuraja conflictele şi ar pune bazele unei culturi comune. Însă, dacă este valabilă afirmaţia lui Ronald Robertson privind un proces de „accelerare a auto-conştiinţei civilizaţionale, sociale şi etnice”, tot atât de adevărat este că asistăm, concomitent, la o renaştere religioasă globală. „Întoarcerea la sacru” ar fi răspunsul societăţilor la percepţia asupra lumii ca loc unic.

(3) Că modernizarea (industrializare, urbanizare, alfabetizare, educaţie, bogăţie, mobilitate socială şi structuri ocupaţionale complexe) aduce cu sine şi occidentalizarea (regim constituţional reprezentativ, domnia legii, libertăţi civile democratice etc.)[9].

Nu ştiu pe cine combate Huntington, în acest punct, dar chestiunea era să stabilim contribuţia occidentalizării la modernizare şi nu invers. Din două una: ori modernizarea, învăţându-te să utilizezi instrumente universale de cunoaştere, te deschide cultural spre Occident, ori ceea ce numim noi modernizare, nu este decât hibridizarea superficială a unor culturi mimetice care se rezumă la copierea instituţiilor democratice şi la adaptarea noutăţilor tehnice inventate în spaţiul cunoaşterii avansate şi libere a Occidentului, fără ca aceste societăţi să controleze cu adevărat puterea politică.

Rămâne de urmărit, în continuare, maniera în care vor proceda statele dornice de progres şi dezvoltare; dacă, trecând peste teama de a-şi pierde identitatea, vor înţelege că modernizarea stricto sensu trece cu necesitate prin occidentalizare, din moment ce ea presupune ieşirea din prejudecăţile propriei culturi şi intrarea într-o paradigmă compatibilă cu cea occidentală – cazul Turciei sau al Japoniei.

Concluzia la care ajungem meditând la fenomenele de mai sus, nu poate fi decât provizorie. Şi anume că, departe de a fi ireversibil, procesul de globalizare pare să se fi împotmolit, iar acum ne aflăm în faza în care nu vedem prea bine dacă societatea globală se va descompune în mai multe subunităţi regionale, sau, mai degrabă, se va dezoccidentaliza cu totul. Pentru că, există, după unele scenarii, şi posibilitatea ca, de fapt, globalizarea să continue cu semn schimbat! Dacă până acum ea a avut loc dinspre Occident înspre civilizaţiile non-occidentale, de câţiva ani pare să-şi fi găsit o nouă civilizaţie purtătoare, cea islamică, (nu cea clasică, ci un islam ideologizat), dinamizată de fanatism para-religios, care o propagă către Occident[10]. Şi dacă alăturarea dintre „islam” şi „globalizare” ni se pare stridentă, să ne amintim că, la frontierele civilizaţiei noastre se desfăşoară o amplă şi viguroasă tentativă de a crea, manu militari, o formă de integrare suprastatală: „Califatul”. Nu putem trata superficial auto-proclamarul Stat Islamic, în pofida faptului că, spre deosebire de celelalte spaţii cultural-religioase, arealul culturii musulmane este singurul care nu are un stat de nucleu[11]. Un alt vector al unei globalizări a rebours, poate deveni China. Dacă Orientul Apropiat exportă, în Occident, populaţie, China exportă produse[12].

Dar înainte de a lua drept cauze ale declinului de azi al Occidentului ascensiunea unor puteri extraeropene, să observăm că, de mai bine de un secol, slăbirea vitezei de occidenalizare se manifestă înainte de toate printr-o pierdere a încrederii în virtuţile civilizaţiei occidentale. Trăim o criză a valorilor, intuită de Nietzsche drept cauză a nihilismului[13]. Concomitent, are loc fenomenul de „retragere progresivă a «centralilor» şi de ascensiune progresivă a «perifericilor»”.[14] Mai lent sau mai repede, însă inexorabil, grupurile etno-rasiale şi socio-culturale care au reprezentat nucleul purtător al valorilor unei civilizaţii (occidentale, în cazul de faţă) şi-a epuizat energia civilizatoare, cedând locul altor grupuri, care vehiculează alte valori, „disidente” în raport cu cele promovate de „centrali”. Acest fenomen s-ar datora unei „oboseli psihologice”, însemnând scăderea puterilor creatoare şi a instinctului de coeziune socială (ibid., p. 313). Pentru că, la temelia fiecărei comunităţi, culturi sau civilizaţii, s-ar afla un liant invizibil, numit de istoricul arab Ibn Haldun (care a trăit în secolul XIV), asabîyah. Termenul se poate traduce prin „coeziune”, „simpatie”, „solidaritate” (între clanuri înrudite), „spirit de corp”, „vitalitate dinastică”, „voinţă unitară”[15].

Ei bine, se pare că spaţiul cultural european a pierdut această coeziune, acest spirit de corp. Au contribuit la această situaţie şi valorile liberalismului, laissez-faire, generaţiile crescute în cultul individualismului no limits, beneficiar şi consumator al unor drepturi abstracte. Căci drepturile sunt o ficţiune dacă nu sunt apărate cu preţul vieţii.

Un alt simptom al sfârşitului unei epoci îl constituie tendinţele autonomiste. În ultimii, ani, tot mai multe entităţi teritoriale îşi proclamă autonomia, sau îşi exprimă dorinţa cetăţenilor ei de a se desprinde de un ansamblu statal perceput ca greoi, bugetivor şi constrângător al iniţiativelor regionale. „Padania”, Scoţia, Catalonia, Tirolul de Sud, ca să nu mai menţionăm celelalte republici ale foste Iugoslavii, Transnistria şi situaţia din Ucraina (unde secesiunea a fost provocată de factori externi – puteri regionale tutelare). Statul naţional a fost forma de organizare politică ce răspundea necesităţilor secolelor XVIII-XX şi totodată unealta ideală de dezmembrare a fostelor imperii din centrul şi estul european: habsburgic, otoman, ţarist. Astăzi însă, nici el nu mai corespunde spiritului epocii, care se orientează spre regiuni şi comunităţi restrânse, capabilă să asigure o administraţie mai puţin costisitoare, mai eficientă. „Globalizarea a stimulat renaşterea localismelor, deoarece integrarea economică şi forţa comunicării în masă au condus la slăbirea multor state”[16]. A luat naştere o situaţie complexă, definită oximoronic de Robertson prin „glocalizare”.

Trebuie să privim adevărul în faţă: statul-naţiune a intrat în centrifuga istoriei. „Guvernele naţionale sunt acum prea mici pentru anumite misiuni şi prea mari pentru altele”[17] Nu mai amintim decât în treacăt declinul natalităţii din cele mai multe state ele Europei, care lasă un gol ce va fi, cel mai probabil, umplut cu alogeni. În unele ţări apusene, populaţia de origine africană sau asiatică deţine un procent cu două cifre din cea totală.

Pe ansamblu, cauzele decăderii Europei nu sunt mult diferite de cele diagnosticate de  Gibbon pentru căderea Imperiului roman: criză economică, epidemii, traversarea graniţelor de către imigranţi, apariţia unei puteri rivale[18]. La care autorul lucrării citate aici, mai adaugă plăgile epocii noastre: lăcomia bancherilor, încălcarea din ce în ce mai frecventă a dreptul asupra proprietăţii private de către guverne, suprataxarea averilor obţinute prin efort personal, controlul din ce în ce mai riguros al societăţilor de către stat. În acest timp, în lumea arabă are loc fenomenul contrar: grupuri autonome, anarhizate, iau sub control state întregi – vezi cazurile Siriei şi Libiei, sfâşiate de lupta unor facţiuni rivale.

Cultura relativismului, faptul că în şcoli şi universităţi nu se mai predau naraţiuni (ştiinţifice sau ficţionale), ci procedee algoritmice de lucru pe fragmente disparate, au sfârşit prin a îngusta orizontul formativ al tinerilor şi a-i priva de o înţelegere personală asupra existenţei ca întreg, contribuind indirect la atrofierea sensibilităţii religioase. Procentul de agnostici, atei sau pur şi simplu indiferenţi din punct de vedere religios, din populaţia continentului, a devenit critic. Constatarea nu implică o judecată moralizatoare, pentru că, aşa cum a arătat acelaşi Ibn Khaldun, „însăşi existenţa şi autoritatea religiei depind direct de asabîyah”: „«Toate legile religioase, cultul şi ceea ce se cere poporului să respecte, presupun asabîyah… şi când ea dispare, dispar şi legile religiei, deoarece ele nu pot trăi decât prin asabîyah»”[19].

Ce se întâmplă când o civilizaţie şi-a epuizat energia creatoare care a făcut posibilă expansiunea şi faza imperială? Cu exemple luate din istoria Egiptului şi până la căderea Imperiului roman, morfologii civilizaţiilor arată că se intră într-o „perioadă intermediară”, un „ev de mijloc”. Acest declin se manifestă prin: recul demografic (depopulare), secesiune, localism, ruralizare, regresia către forme „larvare” de viaţă socială.

[1] Vezi Niall Ferguson, Civilizaţia. Vestul şi Restul, Editura Polirom, Iaşi, 2011, pp. 256-257.

[2] N. Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor (ediţie ilustrată), Humanitas, 2014, p. 159 passim.

[3] Istoricii civilizaţiilor consideră războaiele zise „mondiale” drept confruntări din interiorul civilizaţiei occidentale, în care au fost angrenate şi puteri non-occidentale.

[4] Fenomenul globalizării a fost fie asociat cu, fie disociat de un imperialism al Occidentului, iar unii istorici au definit-o ca “imperiu informal” (de exemplu Gregory Barton în Informal Empire and the Rise of One World Culture, Palgrave MacMillan, 2014. Expresia „imperiu informal” a fost consacrată de Dr. C. R. Fay, în Cambridge History of the British Empire (Cambridge, 1940), II, 399. Sursa este specificată de John Gallagher şi Ronald Robinson în articolul „The Imperialism of Free Trade”, publicat în 1953 în The Economist Review, Second series, vol. VI, no.1, p. 1. Pe http://vi.uh.edu/pages/buzzmat/imperialism%20of%20free%20trade.pdf, pagină accesată pe 18.12.2015.

[5] În Apus, iniţiativa a aparţinut călugărului Beda Venerabilul, secolul VIII, după ce, în secolele VI-VII Biserica Romană preluase metoda de numărare a anilor de la Naşterea lui Hristos, propusă de călugărul Dionisie Exiguul, originar din Scythia Minor.

[6] Robert D. Kaplan, Răzbunarea geografiei. Ce ne spune harta despre conflictele viitoare şi lupta împotriva destinului, Editura Litera, Bucureşti, 2014, p. 36.

[7] Adică a unor instrumente universale de cunoaştere, care funcţionează independent de situarea geografică, de etnie, istorie sau religie. Prin modernitate, “Europa… s-a afirmat ca fiind cultura ieşirii din particularismul oricărei culturi”. Vezi H.- R. Patapievici, Partea nevăzută decide totul, Humanitas, 2015, pp. 152, 154.

[8] Cf. Huntington, op. cit., pp. 65-67.

 

[9] Huntington, op. cit., pp. 60-62.

[10] Valentin Naumescu, „Globalizarea – etapa dinspre Orient spre Occident. Atacarea sistemului de libertăţi şi perspectiva degradării politice a Europei”, pe http://www.contributors.ro/global-europa/globalizarea-etapa-dinspre-orient-spre-occident-atacarea-sistemului-de-libertati-si-perspectiva-degradarii-politice-a-europei/ (site accesat pe 06.12.2105).

[11] Cum ar fi nucleul franco-german pentru Occidentul european, China pentru Asia de Est, Rusia pentru civilizaţia slavo-ortodoxă etc. (Cf. Huntington, op. cit., p. 123). Eterna rivalitate dintre Arabia Saudită (sunnită) şi Iranul şiit anulează şansele Islamului de a avea un stat de nucleu, fără să mai punem la socoteală pretenţiile din trecut ale Libiei lui Gaddafi, ale Irakului condus de Saddam, ale Egiptului sau ale Pakistanului.

[12] Niall Ferguson, Războiul Lumii. Epoca Urii, RAO, Bucureşti, 2011, p. 733.

[13] „…civilizaţia noastră, cea mai puternică pe care istoria a cunoscut-o, este şi prima care şi-a pierdut centrul, care nu se mai poate recunoaşte în valorile sale”. (H.- R. Patapievici, op. cit., p. 134).

[14] N. Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor (ediţie ilustrată), Humanitas, 2014,  p. 323.

[15] Cf. Gabriel Constantinescu, Filosofia arabă a istoriei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, pp. 140-141 şi urm.

[16] R. Kaplan, Răzbunarea geografiei, ed. cit., p. 74.

[17] Keith Suter, 1998, apud Alex M. Stoenescu, Tratat de istoriografie generală I, Introducere în studiul istoriei, RAO, 2013, p. 467.

[18] Niall Ferguson, Civilizaţia. Vestul şi Restul, ed. cit., p. 220.

[19]  G. Constantinescu, op. cit., p. 145.

 

Anunțuri

Despre argomin

ARGO: periodic cultural trimestrial fondat în anul 2015 la iniţiativa domnilor Codrin Vasiloancă, Cristian Florea şi Bogdan Silion, intelectuali şi profesori din Galaţi şi din Brăila.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: