Poem cu Ali şi alte poezii de Mirela Burhuc

poezii 3

 

Poem cu Ali

O să-ţi crească nenăscuţii, vii, pe sâni, iubito!

îmi spune Doamnă, Ali.

nu are chip Ali, are palme sinucigaşe de mine,

cu partea stângă mai aproape.

Ali se pronunţă cu un rând de vanilie, altul de alune,

se ronţăie mărunt ca şi stelele în faşe de lut.

Ali, Ali, să-mi spui pe nume,

să-mi spui.

 

Ali

sărută cu ochiul apei şi mă uită sărutând.

ai jucat la loz în plic?

Ali, nu.

să joci, Ali,

norocul se numără din şapte în şapte,

pe foi de trifoi zburlit.

Ali nu atinge,

îi e frică de simte.

cine sau ce, Ali?

luna, Doamnă.

 

Din obraji ne ies boboci de raţă,

curând ne vor creşte bănci învelite în peşti de aur cu pungi,

mai ţii minte, Ali?

zgârcitul de timp se urcă subţire,

dar tu, nu, Ali,

nu te ascunde,

ai picioarele ude şi timbre pe tălpi de prunc,

lumea are urechile prea mici, promit,

să-mi spui pe nume!

 

Ali

stă pe un raft cu scâncet pierdut.

 

Ali, să jucăm nouă pietre

pe rând, cu propriul pământ.

Ali râde, e bântuit şi spune mereu că e primăvară,

că i-a intrat un ciob fierbinte în ochi

şi că mă vede sub apă.

 

eşti bine, Doamnă?

sunt.

bine.

 

Ali

se desenează fără sens.

cine eşti aici, Ali?

un balon de săpun.

Ali plouă, Ali stă întins ca o idee de iubire,

se descompune în dreptul inimii

şi-mi face semn să vin,

eu mă aşez pe margini şi cânt,

Ali mă strânge din toate părţile,

eu cânt,

Ali mă doare,

Ali se face ghem

şi se agaţă de cer

râzând.

 

 

 

Printre iluzii

 

Viaţa e o scară cu iluzii

Sau cutii şi fotografii oribil adunate.

De cealaltă parte, ca un sanctuar personal,

E respiraţia,

Mestecată pe-ndelete.

Ţi-aş spune de-a fir a păr cum e să iubeşti,

Tu te-ai holba la mine,

Ca într-o criză de paranoia,

Şi uite-aşa, te gândeşti să pleci,

Cu viaţa,

Ezitând într-o ureche.

 

Viaţa dispare prima şi noi după ea,

Cu tot cu planuri,

Cu tot cu vise,

Cu tot.

 

Aşa e în fiecare an, dar tu respingi dovezile

Şi-mi arunci doza de ridicat de la masă

Când e cina în toi,

Îmi strigi că dai foc la casă,

Iar eu îţi spun că viaţa

E o iluzie

Pe o scară

Prea fierbinte.

 

Retro

 

E timpul somnului, bunicule,

Ciorapii de pânză stau aruncaţi ca după război

şi gurile oamenilor de pe stradă, imense,

Tăvălite în dantelă.

Îi văd, bunicule, capete de porţelan şi piepturi de vată.

Aş striga la ei când tăcerea îşi şterge prea mult

Amprentele din casă,

Într-o  muzică a iertării,

A plecării, bunicule.

 

 

Paradox

 

Am să mă nasc când lumea toată va fi moartă,

Voi strânge prunci în mine la fiecare poartă

Şi îmi vor creşte braţe cu sutele de mii,

Am să mă nasc, iubite, tot aşteptând să vii.

 

Sălta-vor prunci în pântec ulcioarele cu flori,

Cu pleoapele umflate dând semne c-ai să mori

‘nainte de-a te naşte, am să te-aştept la poartă,

Striga-vor prunci in mine, ce din vecii tresaltă.

 

Din vene creşte iarbă, zvâcneşte ochiul drept

Şi tremură pământul, spre tine mă îndrept,

Tu rânduri ai de aripi, mai jos de glezna dulce,

Pe ţărmul tău, azi, pruncii s-au dus ca să se culce.

 

Pe drum orbesc cu toţii şi nu te mai găsesc,

Ei bâjbâie poteca, genunchii şi-i rănesc,

Plăpândă curge-o rază în lut, printr-o spărtură,

Cad pruncii azi, iubite, lumina-i vrea, îi fură.

 

Eu tot mă nasc, iubite şi tot te-aştept la poartă,

Iar pruncii plâng iubite, de fiecare dată,

Mi-atârnă luna-n iris cu mirosu-i de piatră,

Prea multe flori, spre mine, în ploaie se îndreaptă.

 

 

Introspecţie

 

Îmi rămâne gândul în foi subţiri

când vreau să nu mă văd,

să nu te

sorb; doar flash-urile

ca şi cum aş privi moartea în reprize

sau poate viaţa

înapoi.

 

De ce trebuie să mai fiu,

să nu

uit cât de lung mă întinde timpul,

e asemenea mâinilor

dintr-un coşmar gravat

pe tâmpla ce şuieră

alergările mele.

 

 

Eternitate

 

El n-are vreme

să se gândească la viaţă,

pur şi simplu o trăieşte

cu fiecare lucru

ce moare lângă el.

 

 

De iarnă

 

Îţi mai aduci aminte cum ningea?

Azi, caii, şchiopătând pe după garduri,

Se uită cu ochi trişti, în neaua grea,

Stau sănii îngropate-n albe falduri.

 

Cu sânge închegat, măsoară cerul

Trei vănâtori bătrâni, albiţi senil.

Îţi mai aduci aminte călătorul

Ce-a poposit cu haine alb-vernil?

 

Eram şi eu şi tu în haina-i moale,

Mici trecători cerşind bănuţi de-argint,

Cu lacrimile ce pe-obraji dădeau târcoale,

Tot bâjbâind cu dor, dup-un alint.

 

Dar, parcă lumea-ncremenise deodată

Şi porţile-ngheţate, aiurind,

Trosneau doinind cu jale-amestecată

Colindul unei ierni fără colind.

 

Îţi mai aduci aminte cum ningea

Şi călători eram cu toţi, de-o şchioapă,

În haine alb-vernil, în iarna grea,

Când îngheţa lumina peste pleoapă?

 

Sunt încă vânători ce nu-i mai văd,

Se-ascund şi ne pândesc spre primăvară,

Dar iarna mea-i eternă şi-i prăpăd,

Căci ninge şi nu-i chip să ieşi afară.

Anunțuri

Despre argomin

ARGO: periodic cultural trimestrial fondat în anul 2015 la iniţiativa domnilor Codrin Vasiloancă, Cristian Florea şi Bogdan Silion, intelectuali şi profesori din Galaţi şi din Brăila.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: