Poem cu Ali
O să-ţi crească nenăscuţii, vii, pe sâni, iubito!
îmi spune Doamnă, Ali.
nu are chip Ali, are palme sinucigaşe de mine,
cu partea stângă mai aproape.
Ali se pronunţă cu un rând de vanilie, altul de alune,
se ronţăie mărunt ca şi stelele în faşe de lut.
Ali, Ali, să-mi spui pe nume,
să-mi spui.
Ali
sărută cu ochiul apei şi mă uită sărutând.
ai jucat la loz în plic?
Ali, nu.
să joci, Ali,
norocul se numără din şapte în şapte,
pe foi de trifoi zburlit.
Ali nu atinge,
îi e frică de simte.
cine sau ce, Ali?
luna, Doamnă.
Din obraji ne ies boboci de raţă,
curând ne vor creşte bănci învelite în peşti de aur cu pungi,
mai ţii minte, Ali?
zgârcitul de timp se urcă subţire,
dar tu, nu, Ali,
nu te ascunde,
ai picioarele ude şi timbre pe tălpi de prunc,
lumea are urechile prea mici, promit,
să-mi spui pe nume!
Ali
stă pe un raft cu scâncet pierdut.
Ali, să jucăm nouă pietre
pe rând, cu propriul pământ.
Ali râde, e bântuit şi spune mereu că e primăvară,
că i-a intrat un ciob fierbinte în ochi
şi că mă vede sub apă.
eşti bine, Doamnă?
sunt.
bine.
Ali
se desenează fără sens.
cine eşti aici, Ali?
un balon de săpun.
Ali plouă, Ali stă întins ca o idee de iubire,
se descompune în dreptul inimii
şi-mi face semn să vin,
eu mă aşez pe margini şi cânt,
Ali mă strânge din toate părţile,
eu cânt,
Ali mă doare,
Ali se face ghem
şi se agaţă de cer
râzând.
Printre iluzii
Viaţa e o scară cu iluzii
Sau cutii şi fotografii oribil adunate.
De cealaltă parte, ca un sanctuar personal,
E respiraţia,
Mestecată pe-ndelete.
Ţi-aş spune de-a fir a păr cum e să iubeşti,
Tu te-ai holba la mine,
Ca într-o criză de paranoia,
Şi uite-aşa, te gândeşti să pleci,
Cu viaţa,
Ezitând într-o ureche.
Viaţa dispare prima şi noi după ea,
Cu tot cu planuri,
Cu tot cu vise,
Cu tot.
Aşa e în fiecare an, dar tu respingi dovezile
Şi-mi arunci doza de ridicat de la masă
Când e cina în toi,
Îmi strigi că dai foc la casă,
Iar eu îţi spun că viaţa
E o iluzie
Pe o scară
Prea fierbinte.
Retro
E timpul somnului, bunicule,
Ciorapii de pânză stau aruncaţi ca după război
şi gurile oamenilor de pe stradă, imense,
Tăvălite în dantelă.
Îi văd, bunicule, capete de porţelan şi piepturi de vată.
Aş striga la ei când tăcerea îşi şterge prea mult
Amprentele din casă,
Într-o muzică a iertării,
A plecării, bunicule.
Paradox
Am să mă nasc când lumea toată va fi moartă,
Voi strânge prunci în mine la fiecare poartă
Şi îmi vor creşte braţe cu sutele de mii,
Am să mă nasc, iubite, tot aşteptând să vii.
Sălta-vor prunci în pântec ulcioarele cu flori,
Cu pleoapele umflate dând semne c-ai să mori
‘nainte de-a te naşte, am să te-aştept la poartă,
Striga-vor prunci in mine, ce din vecii tresaltă.
Din vene creşte iarbă, zvâcneşte ochiul drept
Şi tremură pământul, spre tine mă îndrept,
Tu rânduri ai de aripi, mai jos de glezna dulce,
Pe ţărmul tău, azi, pruncii s-au dus ca să se culce.
Pe drum orbesc cu toţii şi nu te mai găsesc,
Ei bâjbâie poteca, genunchii şi-i rănesc,
Plăpândă curge-o rază în lut, printr-o spărtură,
Cad pruncii azi, iubite, lumina-i vrea, îi fură.
Eu tot mă nasc, iubite şi tot te-aştept la poartă,
Iar pruncii plâng iubite, de fiecare dată,
Mi-atârnă luna-n iris cu mirosu-i de piatră,
Prea multe flori, spre mine, în ploaie se îndreaptă.
Introspecţie
Îmi rămâne gândul în foi subţiri
când vreau să nu mă văd,
să nu te
sorb; doar flash-urile
ca şi cum aş privi moartea în reprize
sau poate viaţa
înapoi.
De ce trebuie să mai fiu,
să nu
uit cât de lung mă întinde timpul,
e asemenea mâinilor
dintr-un coşmar gravat
pe tâmpla ce şuieră
alergările mele.
Eternitate
El n-are vreme
să se gândească la viaţă,
pur şi simplu o trăieşte
cu fiecare lucru
ce moare lângă el.
De iarnă
Îţi mai aduci aminte cum ningea?
Azi, caii, şchiopătând pe după garduri,
Se uită cu ochi trişti, în neaua grea,
Stau sănii îngropate-n albe falduri.
Cu sânge închegat, măsoară cerul
Trei vănâtori bătrâni, albiţi senil.
Îţi mai aduci aminte călătorul
Ce-a poposit cu haine alb-vernil?
Eram şi eu şi tu în haina-i moale,
Mici trecători cerşind bănuţi de-argint,
Cu lacrimile ce pe-obraji dădeau târcoale,
Tot bâjbâind cu dor, dup-un alint.
Dar, parcă lumea-ncremenise deodată
Şi porţile-ngheţate, aiurind,
Trosneau doinind cu jale-amestecată
Colindul unei ierni fără colind.
Îţi mai aduci aminte cum ningea
Şi călători eram cu toţi, de-o şchioapă,
În haine alb-vernil, în iarna grea,
Când îngheţa lumina peste pleoapă?
Sunt încă vânători ce nu-i mai văd,
Se-ascund şi ne pândesc spre primăvară,
Dar iarna mea-i eternă şi-i prăpăd,
Căci ninge şi nu-i chip să ieşi afară.
argozine.wordpress.com 