„Nu eşti nimic fără dragoste şi mândrie şi familie!” de Adi Secară

Constelatia-fenomenelor-vitale---Anthony-Marra

* Anthony Marra, Constelaţia fenomenelor vitale, Humanitas, 2015, traducere Ioana Avădani

 

Dacă este să-ţi imaginezi un cecen bătrân dând sfaturi, acesta va spune „Nu eşti nimic fără dragoste şi mândrie şi familie!” Anthony Marra şi-l imaginează pe bătrânul Hassan Gheşilov, unul dintre personajele cheie ale romanului său de debut, zicând cele de mai sus posibilului său fiu natural, crescut în vecini, Ahmed. Foarte pe scurt, la un anumit pol referenţial, romanul este despre disoluţia unor prietenii dintre vecinii unui sat din Cecenia, odată cu războaiele din anii 1994-1996 şi 1999-2009. Datele despre al doilea război cecen sunt discutabile, dar nu asta ne interesează aici.

Aşadar, un sat quasi-idilic de munte, în care trei familii se înţeleg bine, unde viaţa, adică chiar „constelaţia fenomenelor vitale” (la pagina 305 este o definiţie dintr-un dicţionar care ne lămureşte ce este cu titlul cărţii: „Viaţă: o constelaţie de fenomene vitale – organizare, excitabilitate, mişcare, creştere, reproducere, adaptare”) se loveşte de iraţionalul altor fenomene, anti-vitale, ducând la trădări, crime, tot ce poate fi mai urât pentru condiţia umană! Dragostea, mândria, onoarea, familia sunt ca nişte stele învârtindu-se într-o ruletă – aici, da, chiar rusească – ce par a se pierde, unii chiar (le) pierd; scriitorul se străduieşte să le regăsească chiar şi când par a fi cu totul duse, artele mai pot şi ele salva câte ceva, chiar şi arta cuvintelor (teribilă pădurea cu portretele celor dispăruţi atârnate de copaci  – episod despre care Marra spune că este inspirat de Daniel Alarcon şi Michael Ondaatje – dar şi placajele desenate de către o altă eroină, personaj-cheie, deoarece gestul făcut de ea pentru auto-apărare va duce la declanşarea altor drame; dar nu insist, mă întorc la desenele ei care ţineau loc de ferestre la un spital din Volceansk, care arătau o lume dispărută – ceea ce ar fi văzut oamenii uitându-se pe ferestre înainte de începerea războiului, acum blocurile şi casele fiind distruse.

Eroina respectivă este Nataşa. Împreună cu o soră de-a ei, Sonja – rusoaice născute şi crescute în Cecenia, supuse şi ele uraganului istoric apărut după destrămarea Uniunii Sovietice – constituie celălalt pol al personajelor cărţii. Dacă vreţi, ele reprezintă latura umană, frumoasă, a Rusiei eterne, care poate ajunge şi ea la alienare când rotiţele mecanismului istoriei se blochează sub loviturile intereselor geo-strategice. Aparent, după cum este prezentată cartea chiar de către autor, trei personaje sunt în centrul „acţiunii”: o fetiţă, Havaa, un fel de Alice într-o ţară a lipsei de minuni (oare?) sau o Dorothy, fiindcă tot are grijă la un moment de o sperietoare, care vrea să se facă, când o să fie mare „anemonă de-maristă”; vecinul ei, Ahmed, medic nepracticant, până la un punct, pasionat şi de artele plastice (el este cel care face portretele despre care amintesc mai sus), şi Sonja, doctor cu ceva experienţă, director al unui spitalul fantomă din Volceansk, care avea în „palmares” 1643 de picioare amputate, femeie straşnică, care azi îţi pune ţeava revolverului în ceafă şi mâine te iubeşte năvalnic.

Dar nici Nataşa, nici bătrânul Hassan, nici „trădătorul” şi castratul Ramzan, care iniţial a fost un erou, rezistând torturii, nici Dokka, tatăl Havaaei, rămas fără degete în urma torturilor, dar salvat de către încă bunul Ramzan, nici cele două surori gemene, asistente medicale, dintre care una va muri într-un bombardament al ruşilor, şi nici negustorul care vindea la vreme de criză chiar şi pete de leopard sălbatic (!), nu sunt personaje de umpltură. Ula, soţia „oarecum” semi-paralizată a lui Ahmed, va fi ucisă de acesta când realizează că urmează să fie „arestat”. Soţia lui Dokka, mama Havvaei, cu care Ahmed pare să fi avut o aventură după naşterea fetiţei, moare stupid deoarece la un punct de control i se cer actele pe care soţul, în graba de a o salva,  i le uitase.

Cutremurătoare sunt paginile dedicate hotărârii lui Hassan (de aproape 80 de ani, care a scris şi iar a scris peste 15 milioane de cuvinte despre istoria Ceceniei, din care i-au apărut doar un volumaş despre „Originile civilizaţiei cecene”, în anii perestroikăi) de a-şi ucide fiul, Ramzan, devenit informator. În opţiunea acestuia atârnă greu şi faptul că se simţea subapreciat de în raport cu fratele mai ………. Gestul vine să justifice ..răzbunare

 

„Căderea sa în păcat”, justificată de construcţia personajului (intervine chiar gelozia, băiatul simţindu-se prea puţin apreciat faţă de celălalt fiu, turnătorul justificându-şi în sine gestul pentru ca tatăl său să se simtă şi el singur!), deşi (la modul) absolut condamnabil

La pagina 261, când Ramzan tocmai îl „turnase” pe Dokka, vecinul şi prietenul său, trădătorul vine în vizită la victimă şi, tulburat în sinea sa, zice că a venit să dea „bineţe”!

„Sacrificiul” va mai avea loc, va fi Hassan un Taras Bulba cecen?!

 

*

 

De fapt, ce mai ştim azi cu adevărat despre ce se întâmplă în republica cecenilor din Federaţia Rusă? Ne-o putem imagina ca pe un spital aflat în debandadă aproape totală? Putem, desigur, aşa cum face şi Anthony Marra, care alege cele trei personaje (principale), care nu par să aibă mari legături unul cu altul să se întâlnească tocmai în acel spital! Havaa şi Ahmed, care locuiesc în Eldar, un sat aflat la vreo 10 kilometri de Volceansk, după o noapte în care tatăl fetiţei este luat de către forţele federale, iar casa lor este dată pradă flăcărilor, se duc în acest Volceansk, refugiindu-se în acel spital sau, mai corect, unde Ahmed o ascunde pe fetiţă, deoarece administraţia rusă pare să o caute… Ba Ahmed chiar începe să muncească acolo, să-şi pună în practică cunoştinţele mediocre, chiar amputează şi el…

Fetiţa zice la un moment dat unui personaj secundar: „Există hărţi care să-ţi arate cum poţi ajunge în locul unde vrei, dar nu există hărţi care să-ţi arate cum să ajungi în timpul pe care-l vrei…”

Cartea (şi poate literatura în general) lui Marra este o astfel de hartă: jonglează cu un spaţiu străin, dar şi cu timpurile, construcţia cărţii alternând anii, pe axa conformistă ce precede fiecare capitol al celor cinci zile, care sunt de fapt părţile cărţii, fiind trecuţi de la 1994 la 2004…

Dacă ştim că A.Marra este născut în anul 1984 (an orwellian, nu?) înţelegem într-un fel primul truc literar. Fiindcă scriitorul vrea să fie magician. Şi reuşeşte! Chiar să unească „la loc” două jumătăţi de ceapă, abia tăiate, aluzia fiind la un episod din anul 1996, când Sonja încearcă să-şi convingă sora, Nataşa, să meargă la psihiatru, după ce timp de 8 luni, în Italia, fusese practic violată în fiecare zi…

Dar cum să găseşti un psihiatru într-o ţară în care nimic nu mai pare să fie ceea ce ar trebui să fie, după devastatoarele conflicte cărora nu vom încerca aici să le descriem complexitatea?

Ar fi bine să identificăm un oarecare realism magic, când unele personaje au tot felul de viziuni? Nataşa îşi aduce aminte de un profet care a zis, în parcul orăşenesc, „că tot ce nu este întuneric sau moarte este viziune”, că oamenii nu ar fi decât „halucinaţiile lui Dumnezeu”… Să fie o carte despre o Mare Absenţă ori numai despre o anumită absenţă, remarcabil definită, o absenţă nu „imediată, e mai mult o retragere treptată a timpului prezent pe care îl împărtăşeai, o topire în trecut, nu o ştergere, ci o conversie a formei, de la prezenţă la amintire, de la solid la lichid, şi persoana pe care cândva o atingeai se prelinge acum pe pielea ta, acum pe cearşafuri, pe şira spinării în jos şi te poţi îmbăia, te poţi scufunda, te poţi îneca în amintire, dar degetele nu mai pot apuca nimic” (p.123).

Şi cu astfel de bijuterii aproape lirice (alt exemplu, privitor la cum o percepe Ahmed pe Sonja: „era cea mai ciudată rusoaică pe care o întâlnise vreodată”, „de-ar fi privit adânc în ochii ei, ar fi ieşit, uimit şi clipind, pe partea cealaltă a lumii”), şi cu umor deosebit de subtil, câteodată negru, dar vital (de pildă, la p.159 există o discuţie despre paraziţii de la radio, pe ce frecvenţă ar suna ei cel mai bine!), Anthony Marra practic inventează o lume-carte care, nu-i aşa, reflectă o iubire, nu numai pentru Cecenia, ci pentru orice univers străin, conceptualizat ca posibil subiect literar, reflectând în ultimă instanţă condiţia umană, fragilă, dar şi capabilă de monstruozităţi demne de alte universuri…

Din paginile de final aflăm sursele de documentare, mai mult decât elocvente (amintesc doar o carte a Annei Politkovskaia: A Small Corner of Hell: Dispatches from Chechnya), dar şi faptul că autorul a fost în Cecenia… Tehnic şi sec vorbind, A.Marra te poate face să te gândeşti la felul în care şi-a construit un Michael Cunnigham „Orele”, dar şi la cărţi ale lui Michael Ondaatje (şi acesta din urmă recunoscut parţial ca sursă de inspiraţie pentru anumite scene, apropierea fiind făcută şi de o cronică apărută în „Boston Globe”)…

Încet, încet, ca într-un roman poliţist, aflăm de ce sunt porniţi „federalii” pe familia Havaaei (nu spunem aici decât că toate urmele… frazelor duc către uciderea unui colonel din forţele „speciale” şi represaliile ce decurg de aici, dar rămâne să descoperiţi „cheia” nu a unei crime, ci a unei auto-apărări, aici un pistol Makarov argintiu fiind deosebit de important!

 

*

Interesante sunt trimiterile la viitor, „peste 18 ani, peste 63 de ani”, chiar aflăm că Havaa, născută în anul 1996, va muri la 103 ani, de parcă „Constelaţia fenomenelor vitale” ar fi scrisă cândva, peste aproape o sută de ani!

Bref, război, trădări, dureri greu de suportat, perspectiva unei păci, fiindcă tot de vorbeşte de „Război şi pace” în promovarea cărţii, sânge, tortură, crime împotriva umanităţii, iubirea şi afecţiunea trăite ca în vis, crimă din iubire, dacă vă puteţi imagina şi asta, un sfârşit oarecum optimist, un scriitor american care scrie ca un rus, ceea ce n-ar fi chiar pentru prima oară, o carte super-premiată, dacă mai contează şi premiile literare, unul dintre evenimentele literare ale anului 2014, o carte legată cu aţă dentară ca pieptul unui rebel cecen, de găsit şi el, când aţa medicinală normală se terminase, o carte scrisă cu sânge dintr-un flacon trimis chiar de la nebunia locului numit aproape exotic Cecenia de care te poţi îndrăgosti ca şi de Grecia veche, a vechilor tragedii, da, poate o carte scrisă de un străin nu poate fi mai bună, dar ce ar face un cecen sau o mamă din Rusia care şi-a pierdut copiii acolo, este o altă poveste…

O poveste de(spre) iertare, cum numai fiinţa omenească poate fi capabilă! Chiar dacă este greu, teribil de greu… Când absurdul, iraţionalul, întunericul, întrupându-se în om, siluind, torturând, ucigând, apare, reprezentările diavolului părând a fi nişte desene animate!

Din toate monstruozităţile unui conflict, vorba vine „demne de a fi văzute”, unde mai este de găsit frumosul, cel care va salva lumea, umanitatea, Frumosul întru care am vrea să fim găsiţi de către ceilalţi, cei la care ţinem?

Hassan, scriindu-i o scrisoare Havaaei, îi povesteşte despre tatăl ei, deja „luat” de către federalii care bănuiau că au de-a face cu asasinarea acelui colonel la care am făcut referire (instrucţiunile de sus erau drastice: toată familia, inclusiv copiii, de orice vârstă, celui bănuit de „terorism” urmau să fie sacrificaţi drept exemplu!), căuta „frumuseţea” omului Dokka:

„Cele ce urmează sunt despre tatăl tău. Îmi aduc aminte că a scris tratate întregi despre clasificare, toate ideile erau un –ism, orice persoană un –ist şi, când, odată, l-am criticat pentru acest obicei reducţionist, mi-a răspuns: Nu cunoaştem înţelesul nici unui lucru, doar cuvintele pe care le folosim pentru a le descrie. Îmi aduc aminte când a vrut să te înveţe să scrii şi să citeşti, dar nu ştia dacă să te înveţe alfabetul chirilic (care ţi-ar fi fost folositor dacă ar fi câştigat ruşii) sau pe cel latin (care ar fi fost folositor dacă ar fi câştigat rebelii), aşa că te-a învăţat în schimb alfabetul arab… (…) dacă aş închide ochii şi m-aş forţa să îl găsesc pe tatăl tău, să-l găsesc cu adevărat, l-aş găsi la tabla de şah. În cei patruzeci de ani ai lui a pierdut doar trei partide. Una a fost împotriva ta, când ai împlinit şase ani.

L-aş găsi cojind o prună. (…) Tatăl tău nu era un om prea delicat, dar putea tăia o prună ca un adevărat bijutier. Se prefăcea că îi place coaja şi îţi dădea ţie miezul, întotdeauna. (…) Tatăl tău a făcut multe lucruri în patruzeci de ani. Dar, dacă m-aş strădui să pomenesc cel mai frumos moment al lui, aş alege să-l văd în sufragerie, cu tine, lângă tabla de şah, curăţând o prună.” (p.134-135)

Dokka, un om bun, care avea să rămână fără degete, tăiate de un alt om, ca un avertisment!

Noi, gândindu-ne la Hassan, ca să-l găsim pe „adevăratul” Hassan, putem să-l vedem pregătindu-şi kinjalul, pumnalul ritualic, moştenire din tată în fiu, apropiindu-se de patul în care doarme Ramzan, Hassan, un alt Avraam, pregătit de jertfă, pentru ca oamenii să nu mai sufere din pricina lui Ramzan, vorbind cu el în somn (băiatul, de aproximativ 30 de ani, luase un pumn de somnifere, şi pentru a-şi amorţi conştiinţa: de doi ani „turna”, peste zece oameni murind din pricina denunţurilor sale, „justificate” sau nu, printre care şi prieteni, vecini):

„-Vreau să-ţi spun ceva. Dar nu ştiu ce. Nu ştiu.

Mândria nu-i îngăduia să ceară iertare, nici măcar acum.

-Eşti fiul meu. Eşti al meu, şopti, ca un descântec, ca un dar, un ultim cântec de leagăn, o însemnare cu fierul roşu.

Ramzan întoarse capul uşor pe pernă şi vederea acestui fior de viaţă aproape că îl frânse pe Hassan. Dormi, încă puţin, atâta tot. Unde altundeva te poţi duce atunci când nu suferi şi nu poţi provoca suferinţă? Hassan se întinse pe pat şi respiră în acelaşi ritm cu fiul lui. Urmă ritmul lui Ramzan. Împreună traseră din aerul comun şi respirară în el, cu palma deschisă peste pieptul lui Ramzan, ridicându-se şi coborând în această tăcere pe care o făceau împreună.” (p.346-347)

Aşadar, noul, dar eternul Avraam îşi va sacrifica acum „vinovatul” copil? Havaa va scăpa de urmărirea federalilor? La această din urmă întrebare am răspuns, dacă nu cumva totul nu este decât un vis al Anthony Marra, o dorinţă de-a lui, un manuscris uitat în valiza pe care fetiţa o avea pregătită,la sfaturile tatălui, pentru orice eventualitate, un manuscris aflat printre „artefacte”, amintirile pe care i le dădeau refugiaţii care veneau şi dormeau în casa lor: „un permis de căsătorie din anul 1942, dăruit de un cuplu care fusese căsătorit de şaizeci şi doi de ani şi nu mai avea nevoie de document. Fotografia unui bărbat uscăţiv purtând un palton marinăresc care se odihnea acum pe un umeraş în Arabia Saudită. Cele optzeci şi unu de ciorne ale unei (n.n. poate „unor”) scrisori de dragoste, timbrul încă bun care ar fi trebuit să o trimită pe cea de-a optzeci şi doua, rămasă nescrisă, o carte de rugăciuni deschisă de două sute şase mâini avide, inelul de argint care o făcuse pe femeia de 38 de ani, mama a doi copii, să se simtă cea mai strălucitoare femeie din Groznîi, o agendă pe care un soţ necredincios i-o dăduse Havaaei pentru ca stafia nevesti-sii să nu i-o găsească printre lucruri, un căluţ de mare uscat pe care un tată îl dăduse fiicei lui de şase ani, în loc de ponei, un breloc cu Taj Majal, un ac de cravată pe care un cosmonaut îl dusese în spaţiu şi-napoi, un spărgător de nuci de forma unei gărzi de la Buckingam Palace…”

Un spărgător de nuci care le va lega, dincolo de moarte şi de viaţă, pe Sonja, Nataşa şi Havaa, care va deveni doctor în limnologie, poate şi pentru că, uneori, Dumnezeu chiar stă la Londra (unde făcuse Sonja medicina!)… Dar care, cu siguranţă, are casă şi în Caucaz! Şi are şi acolo şi dragoste, şi mândrie, şi familie!

Chiar dacă unii, precum Hassan, par să piardă totul şi să aleagă să plece, să înceapă o nouă viaţă! Chiar şi la 79 de ani!

Anunțuri

Despre argomin

ARGO: periodic cultural trimestrial fondat în anul 2015 la iniţiativa domnilor Codrin Vasiloancă, Cristian Florea şi Bogdan Silion, intelectuali şi profesori din Galaţi şi din Brăila.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: