Leapşa pe murite de Solomon Centa

leapsa_pe_murite

Scriitorul şi opera

 

Franţa a fost dintotdeauna deschisă spiritelor care au avut curajul de a-şi etala viziunea artistică, a stimulat originaliatatea indiferent de unde venea, concetăţeni sau alogeni, înţelegând că spiritul de concurenţă întăreşte valorile naţionale, nu le alterează. În timpul primului război mondial şi în perioada interbelică a avut loc un prim exod al literaţilor români spre apus: Benjamin Fundoianu, Paul Celan, Gherasim Luca, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade. Unii dintre aceştia vor dobândi notorietate internaţională. După al doilea război mondial, România este înfierată cu însemnele comunismului, între care cenzura şi controlul gândirii. Un nou val de refugiaţi în lumea liberă, unde puteau exprima public ceea ce gândesc, între care: Virgil Gheorghiu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Horia Stamatu, Alexandru Papilian, apoi Dumitru Ţepeneag, Bujor Nedelcovici, Virgil Tănase, Paul Goma, Dan Culcer, Matei Vişniec şi alţii. Franţa este preferată, datorită afinităţilor culturale şi a francofoniei tradiţionale din mediul intelectual românesc, precum şi datorită punctelor de convergenţă istorică. Parisul, prin bulevardele sale, parcurile sale şi cafenelele sale, prin viaţa lui culturală, aminteşte de “Parisul Balcanilor”.

Respirând această atmosferă culturală, Virgil Tănase, păstrează vie legătura cu oraşul său natal, Galaţiul, cu teii înmiresmaţi, cu strada pe care au locuit părinţii săi. Cu înclinaţie umanistă, Tănase a studiat filologia la Universitatea din Bucureşti (1963-1968) şi regia de teatru la Institutul de Teatru „I.L. Caragiale” (1970-1974). Opţiunea pentru Franţa e motivată de un gest din vremea studenţiei, când, entuziasmat de opera lui Cioran, începe să facă trimiteri în propriile texte, ceea ce determină imediat intrarea sa sub observaţia Securităţii, fiind considerat periculos pentru siguranţa partidului. Este exmatriculat, trimis să lucreze, pentru reeducare, la Combinatul Siderurgic Galaţi, ca betonist. Revine în cadrul universitar, dar i se cere să devină informator. Sub presiune, face pactul până într-un punct: semnează, dar nu oferă nicio informaţie. Între timp, scrie şi trimite în Franţa un roman al său în care critică sistemul comunist. Informează Europa întreagă despre abuzurile lui Ceauşescu într-un interviu dat chiar din România. Pentru a arăta lumii occidentale cât de tolerant este comunismul, i se oferă posibilitatea de a pleca în Franţa. Astfel, ajunge Virgil Tănase la Paris şi devine cetăţean francez, nerenunţând la cetăţenia română. La Paris, obţine o nouă licenţă în sociologie şi semiologia artelor. În prezent este scriitor, regizor de teatru şi profesor la Institutul International de Imagine şi Sunet de la Paris, unde predă “Istoria civilizaţiilor”.

Printre cele mai importante cărţi publicate de-a lungul vieţii se numără:

Portrait d’homme à la faux dans un paysage marin, Flammarion, 1976;

Apocalypse d’un adolescent de bonne famille, Flammarion, 1980; (Apocalipsa unui adolescent de familie), Bucureşti, 1992;

L’Amour, l’amour, Paris, 1982;

C’est mon affaire, Paris, 1983;

Cette mort qui va et vient et revient, Hachette, 1984;

Le Bal sur la goelette du pirate aveugle, Paris, 1987;

Evenţia Mihăescu. Tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunţii sale dintr-un secol revolut), Craiova, 1994;

La Vie mystérieuse et terrifiante d’un tueur anonyme, Ramsay, 1990;

Ma Roumanie (Entretiens avec Blandine Teze-Delafou), Paris, 1990; (România mea), traducere Irina Petraş, Bucureşti, 1996;

Ils refleurissent, les pommiers sauvages, Ramsey, 1991;

Zoïa, éditions Non Lieu, 520 pagini, 2009;

Leapşa pe murite, Editura Adevărul, 2011.

 

Context  totalitar românesc

 

Ultima carte publicată, Leapşa pe murite, este un roman autobiografic. Ea începe prin a ilustra intrarea României sub tirania comunismului, arătând percepţia autorului la vârste diferite: copil fiind, simţea că trăieşte sub ,,ameninţarea unei primejdii nimicitoare[1], pentru ca, ajungând adult, să poată afla că acest rău purta un nume: comunism. Pericolul pândeşte peste tot, şi în familia lui Virgil părinţii sunt extrem de precauţi. Oamenii  riscau să fie arestaţi, duşi la muncă la Canal, obligaţi să devină informatori şi să-şi denunţe apropiaţii sau chiar deportaţi. Omul în comunism se trezeşte din somnolenţa în care trăise ca într-o monadă până atunci şi intră într-o stare de natură tocmai opusă, caracterizată prin insomnii de o luciditate halucinantă.

Tentaţia originalităţii trebuia controlată cu maximă prudenţă căci putea costa scump. ,,Când o virgulă pusă altfel sau o despărţire de cuvinte rău făcută pot să te ducă la închisoare (dovadă: bieţii tipografi ai Scânteii, băgaţi în temniţă, pentru că vorba «călăuzitorul», ce-l privea pe Stalin, fusese despărţită la capăt de rând în aşa fel încât se citea călău-zitorul!), când orice iniţiativă îşi cere pedeapsa, de ce să mai încerci a inova? E mai simplu să repeţi ca papagalul[2].

Refuzând să scrie în spiritul proletcultist, să se subordoneze preceptelor sovietice, Tănase alege romanul cu mărcile autenticităţii, al confesiunii şi al memoriilor[3]. Conţinutul epic al romanului Leapşa pe murite este structurat în două părţi. În prima, autorul narează, în şapte capitole, experienţa din România totalitară: “Bal sumbru în aula Universităţii”, “Început de carieră”, “O viaţă care începe să semene cu ce-o să fie”, “Însemnare a călătoriei mele”, “Manual de înot cu capul la fund”, “Portret de cadavru în peisaj spitalicesc”, “Un scriitor cu căluşul în gură vorbeşte”. Partea a doua prezintă exilul în Franţa în tot atâtea capitole: “Trenul de Franţa”, “Socoteala de-acasă şi cea de la Paris”, “Majestatea Sa Ceauşescu I, rege comunis”t, “Măsuri ferme şi ofensive”, “Mort fără moarte”, “O carte-n care-i vorba de cu totul altceva şi altele în care chiar despre asta-i vorba”, “Nu e pentru cine se pregăteşte”. Cele două părţi sunt jalonate de un Cuvânt lămuritor, la începutul romanului ce conduce cititorul spre un tip de lectură şi de Epilog, ce conturează evaluarea odiseei protagonistului prin istoria totalitarismului şi în posttotalitarism. Nu fără rost, Leapşa pe murite se autodefineşte, în subtitlu, drept „document poliţist şi literar“[4].

Personajul principal evocă anii de Facultate când, înfiinţându-se pe lângă catedra de franceză a Universităţii de la Bucureşti un cerc de traduceri, după succesul traducerii lui Prevert, alege să traducă şi un autor mai puţin cunoscut, René Char. Era foarte atras de arta occidentală pentru că ,,era încă vie, în timp ce la noi, în ţările socialiste, unde înţelesesem totul şi eram în posesia unui adevăr istoric absolut, nu ne rămânea decât să declinăm în variante diferite un acelaşi mesaj destinat să făurească ,,omul nou”[5]. Când moare Gheorghe Gheorghiu Dej, toată lumea speră că va veni cineva cu viziune mai liberală. Dar, după demiterea din funcţie a lui Alexandru Drăghici, N. Ceauşescu nu va mulţumi rândul optimiştilor. La o consfătuire a scriitorilor de la Sinaia, luând cuvântul, protagonistul face trimitere la Cioran, al cărui nume nu mai trebuia cu nici un chip rostit pentru a nu tulbura bunul mers al creaţiei socialiste. E perceput imediat ca element duşmănos venit acolo pentru a tulbura apele.

Totuşi, toţi se aşteptau ca lucrarea lui ştiinţifică să ilustreze activitatea de rezistenţă a lui René Char, să evidenţieze caracterul mârşav al societăţii capitaliste sancţionat de francez, să identifice semnele proximei revoluţii sociale. Acesta era jocul cu puterea, însă tânărul student avea vocaţia adevărului. Eseul lui e departe de linia partidului. Se votează excluderea lui din UTM, semnată de călăul Universităţii, Tamara Dobrin. I se recomandă reeducarea prin muncă.

De copil simţea că trăieşte într-o lume primejdioasă, cu ameniţări ce planează asupra lui. Se născuse într-o familie de intelectuali, tatăl, în magistratură, mama, urmase medicina. Familia lui trecuse prin al Doilea Război Mondial, dar tatăl său îşi amintea adesea experienţa traumatizantă. Vârsta copilăriei e umbrită de teama părinţilor lui faţă de coabitarea cu ruşii. Închisoarea era o permanentă ameniţare. Ca un paradox, vărul Săndel de 10 ani face închisoare un an pentru că a tăiat cu briceagul firul unor difuzoare pregătite pentru festivităţile de 1 Mai. Amintirile despre şcoală sunt sumare, respingând din inventarul sufletesc instituţia care era menită să facă din elevi piese sociale calibrate. Descoperind lecturile, decide să devină scriitor. Intră în vizorul cadrelor didactice pentru o scrisoare de amor şi pentru că umpluse buzunarele colegilor cu bucăţele de hârtie. Copiii erau ţinte pentru oamenii partidului. Erau chemnaţi de directorul şcolii şi întrebaţi diverse lucruri, în aparenţă fără însemnătate. Astfel, partidul culegea informaţii în urma cărora unii dintre părinţi au făcut puşcărie.

La vârsta adolescenţei, e primit, cu dificultate, în UTM. Este exmatriculat şi transferat la alt liceu. În 1963, reuşeşte la Facultatea de Franceză şi, astfel, se mută la Bucureşti. Se dedică studiului marxism-leninismului pentru a înţelege proletcultiştii. Visa la o carieră academică. Anul 1965 are o însemnătate fatidică pentru el – moartea tatălui, conferinţa tinerilor scriitori de la Sinaia, în toamnă, eseul despre René Char, excluderea din UTM. La 3 februarie 1966, e dat afară din Facultate, pe 4 februarie se căsătoreşte. Pentru a fi reprimit la Facultate, trebuie să se supună reeducării prin muncă, fiind angajat ca betonist în combinat, la Galaţi. Se întoarce în capitală şi cere să fie reprimit. Simte că exmatricularea lui a fost o pedeapsă exemplară pentru inhibarea unor gesturi de revoltă ulterioare. Încep convocările la Securitate. În acest mediu sufocant îi încolţeşte ideea exilului. Este forţat să colaboreze, i se cer informaţii despre Marcel Petruş. În dosarul CNSAS, personajul e înregistrat cu numele Andrei C. După un timp, Securitatea renunţă la “serviciile” lui, fiind considerat ,,nesincer’’. Sub aceste presiuni, începe să scrie primul său roman.

Tânărul frecventează cenaclul “Luceafărul”. Între timp, în Occident, arta se înnoia. Ambientul cultural autohtonn îl determină să decidă să scrie în franceză, limbă a unei literaturi cu o istorie de o mie de ani. Scriind în Est, fără să o ştie, era pe deplin sincronizat cu spiritul european cultural, cum avea să afle ulterior. A ajuns la stilul acela fără a urma o şcoală estetică, pur şi simplu a scris cum a simţit. Modernitatea aparţine celor ce doresc să fie sinceri şi evită ideologiile. Dar romanul său arăta, în acelaşi timp, că el e împotriva sistemului. Aşadar, putea publica romanul Însemnare a călătoriei mele doar în Franţa. Manuscrisul ajunge în Franţa  prin profesoara soţiei lui, Ligot, la Editura Minuit.

La un an de la publicarea acestui roman, Virgil Tănase oferea cititorilor direcţii lămuritoare de lectură[6]. ,,Oricât de uimitoare, faptele pe care le relatez sunt adevărate şi, dacă li se poate contesta semnificaţia, nimeni nu le poate contesta autenticitatea. Mai puţin încrezător în excepţionalitatea destinului meu decât alţii în al lor, n-am considerat niciodată că particip într-un fel la istoria timpului meu şi n-am ţinut jurnale, n-am strâns arhive”. Autorul mărturisea că s-a simţit ,,un duşman privilegiat în ciuda indiferenţei pe care le-o arătam, considerând politicul o manifestare perisabilă”, simplă meteorologie.

În comunism, scriitorul putea fi opozant, disident sau colaborator. Opozantul se deosebeşte de disident prin faptul că nu încearcă să amelioreze sistemul dinlăuntru, întrând în partid cu scopul ori pretextul de a-l influenţa în sensul cel bun. Opozanţii, cu foarte puţine excepţii, cei care se împotriviseră cu arma în mână comunismului, fuseseră lichidaţi sau întemniţaţi în “obsedantul deceniu”. Rezistentul şi disidentul rămăseseră figura pozitivă cea mai răspândită în dictatura comunistă. Acesta nu se împotrivea activ, dar nici nu participa în mod esenţial la sistem şi la efectele acestuia. Rezistent a fost scriitorul care a stat în banca lui şi s-a străduit să facă literatură bună, curată. Sau criticul care a refuzat să măsluiască valorile ori să le inverseze.

Universul literar proletcultist, populat de caractere schematice, zugrăvite în alb şi negru, nu putea să satisfacă setea cititorului cât de cât cultivat pentru literatura de calitate. Romanul social este sărac estetic, invadat de efecte propagandistice, în timp ce, în realitate, intelectualul trăieşte, în intimitate, înconjurat de opere de artă pe care sistemul politic le consideră burgheze. Această viaţă dublă începe să facă parte din cotidianul comunist, făcând posibilă continuarea cultivării bunului-gust[7]. Partidul promova producţia în versuri a unui A. Toma, baladele lui Deşliu, opera Mariei Bănuş, sau romanul de compromis al lui Sadoveanu cu regimul, Mitrea Cocor.

În anii liberalizării regimului, V. Tănase se asociază grupului oniric, condus de Dumitru Ţepeneag. În timp ce generaţia anilor ’50, din care făceau parte Mihai Beniuc, Eugen Barbu, Titus Popovici, Ion Vitner, Ovid Crohmălniceanu şi alţii, fusese legată de proletcultism, noua generaţie, incluzând nume ca Alexandru Ivasiuc, Nicolae Breban, Nichita Stănescu, Mircea Horia Simionescu, Matei Călinescu, Marin Sorescu şi alţii, îşi îngăduie experimente sincrone cu cele ale literaturii ocidentului, provocând invidia colegilor mai în vârstă care rămăseseră ancoraţi în “realismul-socialist”.

Spre deosebire de suprarealişti, textele create în acea perioadă explorează lumile paralele ale visului în starea de hiperluciditate. Oamenii din universului literar ale lui Virgil Tănase sunt din categoria, ,,personajului ratat conştient de eşecul său, sau [care – n.n.] e captiv într-un univers concentraţionar”[8]. Motivele obsedante ale operei sale sunt: călătoria, trenul, gara, coloane de muncitori, deţinuţi, pionieri în marş. Banalul se transfigurează în viziuni de coşmar.

Odată depăşită faza dogmatică din anii stalinismului, în România s-a putut face literatură notabilă. Cenzura, care veghea la respectarea unor tabuuri politice ori erotice, nu se mai preocupa de principiile estetice. Au apărut multe cărţi bune, atât de în proză, cât şi de poezie. Chiar şi critica a rezistat onorabil, deşi era silită să-i uite pe scriitorii exilaţi. În rândul celor care suţin ,,subversiunea estetică’’, sfidând politicul, se numără scriitori ca Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, Dimitru Ţepeneag,… se afla şi Tănase. Cenzura îl determină să caute căi subterane de publicare şi cartea lui va ajunge în Franţa. Scriitorii anticomunişti, care manifestau ,,un dispreţ liniştit”[9] erau consideraţi ,,persona non grata”, fiind refuzaţi (sau amânaţi sine die) la publicare. Ţepeneag, ca scriitor de avangardă, s-a văzut total refuzat de sistem, ceea ce l-a pus în faţa ultimei opţiuni, pentru un scriitor care se dorea publicat, cea a emigrării.

În Europa de Est pare să sufle vântul schimbării. Scriitorii români urmăresc evenimentele externe: Primăvara de la Praga, invazia trupelor din Pactul de la Varşovia, celebrul discurs al lui Ceauşescu din balconul CC. Dar schimbarea este doar mimată. O ţară nu poate fi liberă în afară – afişata independenţă a liderului comunist român în blocul sovietic –  dacă nu e liberă şi înăuntru, dacă cetăţenii săi nu sunt liberi. Chiar dacă unii dintre ei primesc permisiunea de a efectua vizite de documentare în “Occidentul putred”. O manevră a regimului de a evita manifestările libere ale scriitorilor în ţară.

În 1968, partidul devenise mai tolerant, dar în 1971, “Tezele din aprilie” spulberă iluziile scriitorilor că vom avea şi noi o primăvară de la Praga. Varianta în limba română a primului său roman este prezentată lui Marin Preda care îi recomandă, pentru a evita puşcăria, să-i dea foc! Reapare ideea salvării prin exil şi apelează, pentru aceasta, la Roland Barthes. La vremea aceea, era mai uşor să ajungi pe lună decât în Occident. Scrisoarea trimisă lui Roland Barthes este descoperită de şeful de secţie Petru Beraru care i-o înapoiază fără pedeapsă.

Începe să scrie la al doilea roman, Omul cu coasa. Comuniştii apelează, în scop pur propagandistic, la intelectuali, însă unii scriitori, în semn de frondă, încep să colaboreze cu Europa Liberă. Printre ei, D. Ţepeneag şi L. Dimov. Cât despre Tănase, nereuşind să se exileze în 1971, renunţă la scriitură şi dă examen la regie. Începe astfel să înţeleagă tainele scrisului din perspectivă regizorală. În acelaşi an, Ţepeneag îl anunţă că Editura Flammarion acceptase să-i publice Portret de om cosind în peisaj marin. Cenzura comunistă îi oferise, paradoxal, prilejul de a deveni vizibil în Occident. În 1972, autorităţile consideră publicarea în străinătate un act politic. Dacă pentru Ionescu, Cioran şi Eliade, mediul cultural francez le conferise vizibilitate şi prestigiu, pentru scriitorii români ai anilor ’70 şi ’80, aflaţi în ţară, a fi publicat la în Franţa sau în altă ţară din Apus, devenise o problemă de siguranţă personală.

Începe lucrul la un alt roman, Apocalipsa unui adolescent de familie. Resimte faptul că, în contextul oprimant al societăţii comuniste, nu poate rămâne indiferent. Scriitorii autentici au nevoie de libertate interioară, însă acesta ţinea până la uşa cenzurii. Nu-i vorbă, aşa cum arătase Paul Goma într-un articol din 1972, “Cenzură, autocenzură, para-literatură”, scriitorii (mai ales dacă răspundeau de o redacţie sau de o editură) se cenzurau şi între ei, aşa cum arată şi reacţia lui Marin Preda la încercarea firească a lui Tănase de a-şi publica un roman. Ori se autocenzurau, ceea ce arăta că frica generalizată apucase să modeleze pavlovian comportamentele.

1972-1973: Goma şi Ţepeneag călătoresc în Occident (Austria, Germania Federală, Franţa) şi încearcă să deschidă ferestre spre Occident şi pentru ceilalţi scriitori. Cenaclul oniric se muta acasă la protagonist, dar, în scurt timp, e destrămat prin intervenţia securităţii. Tănase realizează o traducere din Balzac pentru care nu găseşte editor, în schimb manuscrisul Apocalipsei adolescentului de familie ajunge la Paris în bagajele diplomaţilor. Au existat, în epocă, o serie de angajaţi ai ambasadelor occidentale care au făcut inestimabile servicii scriitorilor români, nu doar pentru că au lansat un autor, ci şi pentru că, pe atunci, difuzarea unui apel la “Europa Liberă” sau în presa occidentală scrisă, făcea diferenţa dintre moarte şi viaţă.

Reîntors în ţară, ca urmare a presiunilor ideologice, se îmbolnăveşte de hepatită. Activitatea la teatru îi este interzisă, ca şi scrisul. Al patrulea roman se naşte ca urmare a experienţei spitaliceşti. Publică în Les Nouvelles Littéraires articolul “Un scriitor român cu căluşul în gură”, în care Occidentul află despre cenzura comunistă; cortina de fier era o cortină de cuvinte. Consecinţele imediate ale publicării acestui articol sunt că i se eliberează un paşaport pentru 90 de zile pentru Franţa, regimul vrând să dovedească Occidentului, ca şi în cazul lui Goma, cu trei ani mai mai înainte, că în România scriitori au libertatea de a călători în vest. La 4 ianuarie 1977 era condus la gară de Paul Goma.

 

Contextul exilului

 

Lumea occidentului pare, dincolo de zidul comunismului românesc, utopică. O lume a libertăţii, a demnităţii, a susţinerii umane. Însă exilul înseamnă suferinţă, înstrăinare. Virgil Tănase pierdea nu numai legătura cu patria, ci şi cu limba română, de care avea să-i fie dor. Limba maternă e adevărata patrie, spunea cineva. Într-un alt sens, exilatul e un fel de ,,artist al foamei” (Kafka), pentru că el nu participă din plin la viaţa social-culturală a ţării gazdă. Acest statut este, poate, cel mai greu de suportat, ca o “moarte trăită cu anticipaciţie”[10]. În acest context, Tănase vine să poată publica, să fie auzit, apreciat, susţinut el şi cei rămaşi în România. Scriitorul întâmpină totuşi dificultăţi prezentate astfel de Ţepeneag: ,,Proza  românească contemporană nu e cunoscută la Paris, căci literatura franceză şi-a ajuns întotdeauna sieşi. Ce este România pentru Franţa? Au redescoperit-o de câteva luni, ca pe o verişoară handicapată, o infirmă pe care vor s-o ajute. Se miră francezii că românii ştiu să vorbească franţuzeşte. Literatura română se face în România, şi nu în exil. Fiecare scriitor român aflat în exil s-a zbătut să se publice pe el însuşi[11].

Emigraţia e un microcosmos care reflectă în mod firesc ţara de origine, calităţile şi defectele celor de acolo. Din păcate, dezrădăcinarea duce la accentuarea defectelor. Dezrădăcinatul se demoralizează, pierde valorile de referinţă. Dacă are ambiţii politice, îi lipseşte instanţa firească de omologare, poporul. Virgil Tănase crede că scriitorul român nu trebuie să accepte cu orice preţ sincronizarea, că sincronismul distruge identitatea culturală şi duce la o moarte colectivă: ,,Un pom nu poate fi sincron cu o pisică, şi nici aceasta cu o galaxie care şi ea, pare-se, se naşte, creşte şi moare. Vrând să fie sincroni, o bună parte din scriitorii noştri ies din matca unei evoluţii organice a spiritului românesc şi vor fi invizibili în străinătate”[12].

Odată ajuns în capitala Franţei, este şocat mai ales vizual, şi dezamăgit că din capitală intelectuală a lumii, Parisul a devenit un bazar de lux. Este dezamăgit şi de teatrul francez asistând la piese vandabile, vulgare. Descoperă astfel un paradox: faptul că lipsa libertăţii generează valoare. Sub cenzura comunistă, Pintilie era genial, în timp ce la Paris montează spectacole comerciale. Dupa reprezentaţia teatrală a piesei lui Pintilie, Monica Lovinescu îl invită, pe el şi pe Ţepeneag la o masă rotundă pentru a evalua montarea regizorului.

1977 este anul Cartei care îi poartă numele, un document anticomunist redactat de intelectuali cehoslovaci, printre care Pavel Kohut şi Vaclav Havel, viitorul prim preşedinte al Cehoslovaciei libere. Ţepeneag este de părere că ar trebui să aibă şi o variantă românească. În acelaşi an, editura Junimea de la Iaşi, pentru a nu îngroşa rândul disidenţilor, acceptă să-i publice lui Nicolae Breban romanul Bunavestire. Paul Goma îi scrie lui Pavel Kohut, exprimându-şi adeziunea la Carta ‘77, ceea ce face ca securitatea să-l monitorizeze asiduu. Intelectualii români din Franţa vor să atragă şi mai mult atenţia Occidentului asupra nedreptăţilor comunismului. Ambasadorul Corneliu Mănescu îl avertizează pe Ceauşescu că trebuie să evite represaliile împotriva intelectualilor, căci răul făcut se va întoarce împotriva lui.

Goma e persecutat în urma aderării la Carta ‘77. Se infiinţează Comitetul Francez de apărare a drepturilor omului în România. Pe 1 aprilie, arestarea lui Paul Goma generează presiuni asupra Bucureştiului, inclusiv din partea lui Sartre. În consecinţă, după ce este supus unei game variate de torturi psihice în beciurile Securităţii, la începutul lunii mai este eliberat, iar în luna noiembrie a aceluiaşi se expatriază în Franţa. În acelaşi an este închis preotul Gheorghe Calciu. Virgil Tănase cere eliberarea acestuia, ameninţând cu greva foamei.

Colaborează cu Max Bănuş, la emisiunea “Tinerama”, a “Europei libere”. Deşi afirmă că se simte dezgustat de o Franţă discriminatorie cu exilaţii, doreşte să-şi prelungească şederea la Paris. După doi ani de la venirea în Franţa, cere cetăţenie franceză şi nu uită să facă auzit strigătul celor din rândul cărora se ridicase. În contextul pogramării unei vizite a lui Ceauşescu la Paris, depune eforturi pentru a-l arăta în adevărata lui înfăţişare: de dictator comunist care nu se sfieşte să comande asasinate. Revista L’Expresse îi cere 10 pagini în care să-l descrie pe Ceauşescu, dar textul nu se publică: în ochii occidentalilor, dictatorul reprezenta disidenţa în blocul estic. Va fi preluat de revista Actuel cu titlul “Majestatea sa Ceauşescu I, rege comunist”. Este “trimis” în Chile pentru a studia comunismul de acolo. Articolul scris în urma acestei experienţe nu este publicat.

În 1979, aflat la Veneţia, încheie romanul Evenţia Mihăescu, iar în 1980, apare Apocalipsa…  Sub presiunea unei existenţe modeste, se angajează ca portar. Mircea Eliade devine naşul celui de-al II-lea băiat al său.

La 16 ianuarie 1982, Securitatea decide măsuri radicale, în urma publicării de către protagonist a articolului denigrator împotriva lui Ceauşescu: lichidarea celor doi proaspăt exilaţi, aşa cum, cu cinci ani în urmă, fuseseră cât pe-aci să-şi atingă obiectivul de a o transformarea în “cadavru viu” pe Monica Lovinescu. La 9 aprilie e chemat de ministrul de interne al Franţei, care îi comunică faptul că Ceauşescu îl vrea mort. Serviciile franceze intervin pentru a-i salva pe Virgil Tănase şi pe Paul Goma. Pentru că urma Paştele catolic, serviciul ministerului de interne nu lucra şi, împotriva planului ucigaş, Tănase trebuie să se apere singur. Însă, lovitură de teatru, agentul “Matei Haiducu”, însărcinat cu uciderea lui Goma şi a lui Tănase se predă serviciilor franceze şi face public planul ucigaş. El a motivat refuzul de a îndeplini sarcina lui Ceauşescu declarând că i s-a părut sub nivelul său să o primescă. Mărturisirea a fost făcută la schimb cu promisiunea serviciilor de a-i scoate fratele din România. În paralel, operaţiunea de otrăvire a lui Paul Goma, eşuează. Pentru a-l scăpa pe Tănase, îi este înscenată moartea. El urma să dispară fără urmă, timp în care să-şi schimbe identitatea şi să emigreze în America Latină, urmând ca după trei luni adevărul  privind faptul că este în viaţă, să fie dezvăluit. Noul său nume, în actele emise de ministerul de interne francez, era Emanuel Floquet. Îşi pregăteşte în toate detaliile dispariţia. Cât timp Virgil Tănase este ascuns, în România se crede că a fost omorât, Matei Haiduc e decorat, iar fratele lui are promisiunea că va pleca în Occident. Consecinţă gravă a dispariţiei lui Virgil Tănase e ca Mitterrand amână vizita în România.

La 30 august, toată făcătura este dezvăluită unui jurnalist al Le Matin. Autorităţile franceze pregătesc un comunicat care să dezvăluie intenţiile criminale ale regimului comunist faţă de propriii disidenţi. Conferinţa are loc, dar jurnaliştii scriu cu totul altceva. Atmosfera comunizantă din Franţa îşi atinge apogeul în anii ’80. La Editura Flammarion, este instalată o nouă directoare, care îi schimbă radical orientarea. Ea îi cere lui Tănase să isprăvească cu cărţile incomprehensibile pe care nimeni nu le citeşte şi nu le cumpără, şi să scrie un roman care să poată fi propus pentru premiile literare. O mentalitate de care credea că scăpase definitiv. Vrea să scrie un roman nou intitulat Elogiul tiraniei, în care să prezinte aceste asemănări între Est şi Vest, dar directoarea de la Hachette respinge romanul pe motiv că loveşte în democraţie.

În toamna lui 1989 începe să lucreze la un nou roman, Zoia. La 24 decembrie 1989, după fuga  lui Ceauşescu, se îmbarcă, de pe aeroportul Le Bourget, spre România, cu sentimentul că nu o părăsise niciodată.

[1] Virgil Tănase, Leapşa pe murite, Editura Adevărul, 2012, p. 42.

[2] Monica Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte, Humanitas, 2014, p. 25.

[3] Ion Manolescu, Literatura memorialistică, Humanitas, 1996, p. 13.

[4] Gabriel Dimiseanu, „Roman biografic şi de senzaţie”, România literară, nr. 46.

[5] Virgil Tănase,  Leapşa pe murite, Editura Adevărul, 2012, p. 14.

 

[6] Adevărul, week-end, 13-15 ian. 2012, articolul „Securitatea şi scriitorii români”.

[7] Czeslaw Milosz, Gândirea captivă, Humanitas, 1996, p. 70.

 

[8] Cătălina Mărănduc,  Dicţionar de scriitori români,  Editura LUCMAN, Bucuresti, 2007.

[9] Dumitru Ţepeneag, Războiul literaturii nu s-a încheiat,  Editura Allfa, Bucureşti, 2000, p. 12.

 

[10] Apud Dumitru Ţepeneag, Războiul literaturii nu s-a încheiat,  Editura Allfa, Bucureşti, 2000, p. 21.

[11] Dumitru Ţepeneag, Războiul literaturii nu s-a încheiat,  Editura Allfa, Bucureşti, 2000, p. 22.

 

[12] Revista Cultura din 14 aug. 2014, nr. 29, articolul „La Paris, viaţa literară românească nu se vede nicicum, ea nu există”, dialog Eugen Simion – Virgil Tănase.

Anunțuri

Despre argomin

ARGO: periodic cultural trimestrial fondat în anul 2015 la iniţiativa domnilor Codrin Vasiloancă, Cristian Florea şi Bogdan Silion, intelectuali şi profesori din Galaţi şi din Brăila.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: