În căutarea Insulei lui Euthanasius de Cristian Florea

https___argozine.wordpress.com_2015_12_05_in-cautarea-insulei-lui-euthanasius-de-cristian-florea_
eden-41181

 

Pierduţi pentru lume, regăsiţi pentru paradis

 

Scrierea de tinereţe Cezara[1], printre puţinele proze publicate în timpul vieţii, altfel aşternută pe hârtie cu destulă neglijenţă şi din păcate insuficient lucrată, continuă să încânte cititorii prin irezistibila forţă de seducţie a insulei lui Euthanasius, adevărat rai pământesc, izvodit, cu întreaga lui încărcătură mitologică, din cele mai adânci reverii ale sale.

Ne interesează, pentru început, „profilul” personajelor hărăzite să ajungă pe insulă, pasiunile şi filozofia lor de viaţă; ele pot reprezenta una din cheile potrivite pentru a înţelege tâlcul întâmplărilor care îi smulg pe neaşteptate din lumea lor, pentru a-i purta către un spaţiu complet diferit de cel pe care îl lasă în urmă. Uneori, ca să găseşti ceea ce cauţi, dând curs celei mai tainice dorinţe, trebuie să fii dispărut, să fii ca şi mort pentru lume. „Suntem bine şi pierduţi”, ricanează cu hohote de o veselie sinistră cinicul căpitan Barbossa, echipajului înspământat de alunecarea ineluctabilă a corăbiei spre abisul de „la capătul lumii” (Piraţii din Caraibe, seria a III-a). „Pentru unele lucruri trebuie să fii pierdut pentru a găsi locurile care nu pot fi găsite. Altfel, toată lumea ar şti unde sunt”, adaugă personajul, arătându-se iniţiat în tainele lumilor văzute şi nevăzute, atrăgându-ne atenţia asupra surselor de inspiraţie ezoterică a screenplayer-ului. Jocul semantic cu semnificaţii mistice, între „a pierde”, „a căuta” şi „a (re)găsi” revine în mai multe parabole evanghelice. Or, mai întâi Ieronim – auto-ostracizat şi proscris din pricina rănirii în duel a lui Castelmare -, apoi Cezara, care se refugiază într-o mânăstire de maici pentru a nu fi silită să-l ia de soţ pe rănit, sunt „pierduţi pentru lume”. Numai traversând această condiţie de situaţi „între lumi”, vor găsi Insula, recuperându-se ca individualităţi autonome, după ce vor fi sfâşiat „ţesătura” socială.

Printr-o bizarerie topografică, dar care serveşte ţelurilor narative, insula nu se află „peste mări şi ţări”, în depărtări mitice. Dimpotrivă, asemenea celei din mitologia triburilor guarani (vezi infra), ea este foarte aproape de ţărm, dar nu poate fi găsită de oricine, având un caracter disparent, inefabil. De pe insulă Ieronim poate vedea „malul continental”[2] şi chiar „scăldătoarea” tăinuită a mânăstirii de maici, dar de pe ţărm insula este invizibilă, sau mai degrabă camuflată. Aşa cum este înfăţişat de la bun început, peisajul „italic” din nuvelă, după caracterizarea lui Călinescu, se deschide pe un fond de ultramarin: „marea-şi întindea nesfârşita-i albăstrime” până la orizont, şi doar câţiva colţi de stâncă rup oglinda ei. La acele stânci aflate la „un sfert de ceas de ţărm” îşi va propune să ajungă înot Cezara.

 

Inima insulei şi insula din inimă

 

Totul se petrece ca şi cum  insula este găsită fără a fi efectiv căutată de nici unul dintre fugari. O coincidenţă cam forţată, dacă nu ar oferi şi cheia în care poate fi înţeleasă, face ca a atât Ieronim cât şi Cezara să-i atingă în modul cel mai simplu ţărmurile, apoi să nimerească de la prima încercare intrarea în „inima” ei. S-ar zice că, fără să o fi căutat, în existenţa lor de persoane sociale, independent unul de altul, cei doi „nimeresc” în insulă pentru că, în inima lor, tânjiseră după un astfel de refugiu paradisiac. Cine nu păstrează, în reveriile şi nostalgiile personale din „adâncul inimii”, o insulă secretă? Pe de altă parte, adâncul insulei păstrează, ferită cu gelozie de privirile curioşilor, valea plină fluturi şi flori, „inima” acelui peisaj de basm, după cum se exprimă bătrânul săhastru. Altminteri, el scrie lui Ieronim în aceeaşi epistolă că „suflet de om nu poate şti acest rai pământesc, unde trăiesc eu”. Se pare însă că „inima” lor cunoaşte mai bine calea şi îi orientează cu maximă eficienţă către partea cea mai frumoasă a acestui tărâm. În insula din mijlocul lacului mai apare un element care îndreptăţeşte această interpretare – peştera. Dacă licenţa „caverna inimii” este frecventă în limbajul poetic, de ce nu ar fi şi reciproca valabilă? Şi anume, ca peştera din centrul geometric al insulei să întruchipeze totodată, „inima” ei ascunsă, din care cele patru izvoare, pompează, ca patru artere, „apă vie”. Pornind de la cuvântul sanscrit guhā, care „desemnează în general o grotă, dar se aplică şi cavităţii interne a inimii…”, René Guénon a evidenţiat legătura dintre aceste simboluri. Mai mult, rădăcina guh are sensul de „a acoperi”, „a ascunde”, corespunzând cu grecescul kryptos, de unde provin atât „criptă” cât şi „criptare”[3]. Ocultarea zeului într-o peşteră, parte a unei fenomenologii cunoscute în religiile de misterii, în care unii includ şi cultul lui Zamolxe, ar putea fi o soluţie în privinţa dispariţiei lui Euthanasius (vezi infra).

Cum însă nedumerirea unui cititor mai analitic poate să persiste în a întreba cum se explică, totuşi, faptul că insula rămâne ascunsă aventurierilor de tot soiul, sau privirilor indiscrete, să mai observăm că eroii noştri privilegiază instinctul în dauna raţiunii. „Oamenii înşişi duc o viaţă instinctivă” (…); dar câteodată „vin momente de luciditate în care priveşti ca trezit din somn”. Ieronim, „amestec ciudat de vis şi de raţiune rece”, este înfăţişat, în scena de începuta nuvelei ca un „dulău…somnoros”. El însuşi ştiindu-se a avea o „inimă somnolentă”, se lasă pradă somnului şi valurilor, pentru că în somn ne lăsăm conduşi de acea parte a minţii insuficient explorată dar care dovedeşte în multe ocazii mai multă înţelepciune decât starea de conştienţă. Cât despre Cezara, ea se lasă pradă „amorului ei cu marea”, în care se „tologeşte voluptos” şi „surâde” valurilor „cu dulce voluptate”, iar „undele liniştite” o poartă către insulă.

Eminescu răstoarnă, astfel, rolurile dintre conştient şi inconştient: viaţa instinctivă e cea care conduce fără greş, făcând oamenii să trăiască într-o ordine de lucruri strict organizată, pe când inteligenţa, mintea trează este numită „lecuţa de nonsens”! Aşa cum spune în altă parte, „…nu inteligenţa, ci ceva mai adânc arangează totul cu o simţire sigură, fără greş”.

 

Dezgolire şi dezvăluire

 

Felul în care eroii intră în acest spaţiu privilegiat ne arată că „ghicirea” căii de acces către interiorul insulei este singura modalitate de a pătrunde în ea. Să o fi căutat cu dinadinsul, ar fi descoperit-o ei în pofida „stâncilor nepătrunse cari stau ca un zid dinspre mare”? Textul nuvelei ne face să credem că nu; în orice caz, autorul nu-i înzestrează pe cei doi cu însuşirea miraculoasă de a „vedea” intrări secrete. Dacă Insula li se dezvăluie, este pentru că personajele îşi leapădă, rând pe rând, unul după altul, vălurile existenţei sociale, particulare, identificându-se progresiv cu ceea ce este dincolo de formă şi accident. Nuditatea este o imagine a nemanifestatului, a virtualului, a făpturii umane reduse la esenţial; ori de câte ori aceasta se înalţă dincolo de contingenţe, ea se identifică cu Sinele absolut. Atunci când îl vede pentru prima oară pe Ieronim, în atelierul pictorului Francesco, Cezara simte nevoia să se degaje din strânsoarea veşmintelor şi să renunţe la „masca de ceară” de care devine brusc conştientă că o poartă. Este un preludiu al renunţării succesive la „vestmintele mincinoase”, arătate cu degetul de toate cele trei personaje principale ca fiind sursa falsificării adevărului şi a existenţei sociale alienante. Astfel, Euthanasius vorbeşte despre „haina de mătasă” ce ascunde realitatea pe care-o acoperă, Ieronim despre „creţii mantalei” sub care adevăratul său eu stă impasibil ca o statuă de bronz, în timp ce despuierea completă şi baia purificatoare a Cezarei în undele lacului, simbolizând anularea trecutului şi a memoriei „civile”, va precede întâlnirea neaşteptată din crângul de portocali, într-un peisaj botticelian. Reîntâlnirea dintre cei doi, după  tribulaţiile prin care trecuseră, nu putea avea loc înainte de o completă renunţare la „veşmintele” existenţei lor sociale. De parcă ar fi sorbit din izvorul Mnemosynei, odată cu scalda nocturnă în lac, după ce se lăsase spălată de valurile mării, eroina îşi şterge întregul trecut, memoria socială şi memoria personală. Din această perspectivă capătă deplin înţeles propoziţia cu care se încheie nuvela: „Şi uitase starea în care era”.

 

Boema şi vicleniile vieţii

 

Nici alte trăsături care completează portretul lui Ieronim nu sunt mai puţin interesante şi lipsite de tâlc. În aparenţă trândav şi indolent, tânărul călugăr este un copil mare, un „ştrengar”, cum i se adresează Onufrei, mai vârstnicul tovarăş de petreceri, care pătrunde în chilie într-un moment în care tânărul „se afla într-un moment de trândăvie plăcută pe cari le are un dulău când şi-ntinde toţi muşchii la soare, leneş, somnoros, fără dorinţe”.[4] Refuzul de a munci, lipsa de grijă pentru ziua de mâine, arată un soi de boem înzestrat cu darul de a se bucura de fiecare clipă a vieţii. Pe deasupra, dintr-un impuls ludic, îşi risipeşte simţul artistic („îngroapă talantul”) pentru plăcerea proprie, înconjurându-se de o mulţime de desene şi schiţe ieşite din mâna lui, cu care îşi înveseleşte chilia. Toate aceste apucături practicate cu nepăsare, arta de a pierde timpul fără a se ataşa ceva anume, reprezintă felul personal de a „îngropa pe dracul”.

Întrebat de părintele Onufrei, se leapădă cu umor de o asemenea bănuială:

„Eu? Dar când am mai lucrat eu ceva? Această presupunere jigneşte caracterul meu, părinte…Eu nu lucrez nimica; mă joc, desemnând cai verzi pe păreţi; dar să lucrez…? Sunt mai înţelept de cum arăt.

– Faci rău că nu-nveţi pictura.

– Eu nu fac nici rău, nici bine, căci nu fac nimic. Mă joc”[5].

Iată expusă într-un singur şi sprinţar schimb de replici o mostră a idealului hindus de a făptui fără să te bucuri de fructul faptelor tale, potrivit învăţăturilor din Bhagavat Gīta. După cum vom vedea mai jos, tot într-un act artistic, dansul non-stop, frenetic, îşi sublimează populaţia guarani impulsul către depăşirea condiţiei lumeşti. A păcătui cu inocenţă, pare a fi maxima după care se călăuzesc Ieronim şi părintele Onufrei. Vezi micile plăceri lumeşti („un păhar de vin, un joc de cărţi, o lulea de tutun, din când în când o privire repezită asupra profilului unei copile zâmbitoare”[6] pe care şi le îngăduie monahii noştri, fără a depăşi marginile unui joc nevinovat.

Pe de altă parte, el este lipsit de iluzii asupra lumii în care trăieşte, atrăgându-i atenţia Cezarei: „tu cauţi şi speri a găsi ce nu-i în ea – fericirea”[7]. Atât Ieronim, prin statutul său de monah, cât şi Cezara, prin jocul evenimentelor, nu vor cunoaşte viaţa conjugală, păstrându-se, din acest punct de vedere, în marginile unei vieţi caste. Cezara dispreţuieşte formalitatea unei căsătorii cu Castelmare şi chiar va rupe logodna cu acesta, tulburată de frumuseţea rece a lui Ieronim. Căci, la început, tânărul are a rezista unei Cezare pasionale, pradă unei coup de foudre dezlănţuite, pe când el o iubeşte fără a se ataşa de ea, într-un act de gratuitate pură. Răspunzând scrisorii impetuoase a tinerei, Ieronim îi mărturiseşte: „mi-aş stoarce tot focul din inimă, ca să se risipească în scântei, decât să animez cu el o simţire…” (ibid, p. 98.). Pentru că inima, chiar „somnolentă” ca a lui Ieronim[8] conţine, dacă înţelegem corect gândul autorului transmis prin eroul său, un foc sacru, care nu trebuie risipit pentru excitarea simţurilor, ci jertfit unui scop mai înalt al existenţei.

Dacă îşi permite luxul vreunui sentiment, acestea sunt mila („mi-e milă de tine, de mine, mi-e milă de lumea întreagă”) şi compasiunea, nu amorul: „Tu spui să am milă de tine? Eu îţi zic ai milă de mine… căci dacă vrodată iubirea ar pătrunde în inimă-mi, aş muri de amor. Tu nu mă-nţelegi, numai simt că amorul şi moartea mea vor fi foarte aproape una de alta. Ceea ce am nemijlocit este simpatia…Pe aceasta o ai întreagă”[9]. Dacă înţelegem termenul în vechea lui accepţiune (sym-patheia), de compătimire, revine la acelaşi lucru: darul de a recepta suferinţele altuia ca şi cum ar fi ale tale. În schimb, îşi manifestă repulsia pentru amorul pentru plăcere, servind aceluiaş scop de totdeauna, „acest instinct ce-nvârte viaţa omenirei”: „plăcere dobitocească, reproducerea în muşinoiul pământului de viermi noi cu aceleaşi dorinţe murdare în piept…”. Prin urmare, puţinii care aleg să iasă din ciclul cauzalităţii fără sfârşit – pentru cei robiţi simţurilor („mâncare şi reproducere, reproducere şi mâncare”) -, sfarmă lanţurile karmei, în termenii aceleiaşi teologii indiene de la care Eminescu ştim că s-a inspirat, via Schopenhauer. Şi, regăsind tonul Demiurgului din Luceafărul, Ieronim încheie scrisoarea cu: „Lasă-i să se mângâie în simţirile lor, lasă-i să iubească, lasă-i să moară cum au trăit: eu voi trece nepăsător prin această viaţă, ca un exilat, ca un paria, ca un nebun!…numai nu ca ei”.

Mulţumit cu viaţa pe care o ducea dar nepăsător (a-patheic) – perspectiva de a fi spânzurat îi scoate doar un „ei şi?” -, încrezător în inima lui somnolentă şi în bunele instincte, exilat şi paria, desprins de tabu-urile sociale, curat sufleteşte, suficient de „nebun” ca să se încredinţeze bunului plac al valurilor mării – iată „calităţile” care îi deschid calea spre Insula lui Euthanasius. Asumându-şi conştient aceste postúri, Ieronim îşi apără, în fond, „acea libertate de vis care era esenţa vieţei sale şi singura fericire a unui caracter mulţămit, fără amor, şi fără ură”[10].

 

Exploratori şi imploratori

 

Aşadar, insula nu este descoperită de nici unul dintre ei printr-un act volitiv, de scrutare activă a orizontului şi cutezătoare căutare, în logica exploratorilor lumii vizibile hotărâţi să elimine petele albe de pe hărţi. Dimpotrivă, ei se trezesc pe ţărmurile ei aproape fără a băga de seamă, lăsându-se în voia sorţii. Ajuns în locul exilului său, iniţial Ieronim nu ştie că se află pe insula lui Euthanasius. El află asta cutreierând-o şi comparând ceea ce vede cu descrierile maestrului său. Spiritul descoperirii este prin excelenţă masculin, reflectând, o mentalitate „anabasică”, de „înaintare în orizont”[11]. Este propriu celor care iau cu asalt mai degrabă pământul decât cerul, lansaţi în cuceriri geopolitice, nu spirituale, prin voinţă extravertită şi efort de dominare a naturii. Acestei tendinţe, înscrise în „codul genetic” al europeanului, i se opune o categorie stilistică proprie altui spaţiu cultural, privilegiat şi de Eminescu, spaţiul indic. Şi anume, o dinamică a „evacuării orizontului”, a „retragerii din orizont”. Pe această mişcare sau dispoziţie sufletească mizează povestirea, aceasta era preţuită (inconştient, de altfel) de autor şi, a fortiori de eroii săi. Nevoiţi să părăsească cercul lumii – „strâmt”, după cum ne amintim din Luceafărul –, ei se regăsesc într-unul şi mai strâmt, dar în al cărui izolare îşi regăsesc, aparent paradoxal, libertatea deplină.

Renunţând fără urmă de regret la viaţa anterioară, ei depăşesc fără efort „stâncile urieşeşti” ce străjuiesc intrarea în insulă. Ingenuitatea cu care ghicesc punctele nodale de acces prin canavaua labirintică a acestui Eden – peştera de acces, cu gura deschiă către ţărm, izvorul-ghid, tunelul îngust care străpunge stâncile, sunt tot atâtea semne ale predestinării. Dacă, în viaţa cotidiană, căutăm fără a găsi insula interioară de fericită pace, tărâm de basm al copilăriei, e pentru că nu reuşim să mutăm din loc „stâncile” simţirilor noastre împietrite, aşa cum o face Ieronim mutând din loc bolovanul ce barează calea spre „inima” insulei. Poate nu întâmplător personajele nuvelei se apropie de modelul sfinţilor, nu al eroilor. Atunci când se vede silit să „îmbrace” postura cavalerului, Ieronim este imediat angrenat într-un duel nedorit, încheiat cu rănirea lui Castelmare, rivalul său.

Prin urmare, dacă descoperirile geografice sunt dăruite lumii de exploratori, revelarea tărâmurilor nevăzute este un dar…al „imploratorilor”. În opoziţie cu setea de a cunoaşte tărâmuri aflate peste mări şi ţări, nostalgie specifică celor dintâi, Eminescu propune în „Cezara” ceea ce s-ar putea numi „plesioeutihia”, (plesion-eutihia < πλήσιον εύτυχια) „preajma care oferă fericire” – dăruită celor ce se roagă în inima lor. Tărâmul lăuntric ce-l poartă fiecare în sine, floarea de lotus plutind deasupra apelor, se deschide întotdeauna, ca o tainică epifanie, implorărilor mute. În prima scrisoare către Ieronim, Euthanasius îi descrie lui peisajul paradiziac din „inima” insulei.

Această desolidarizare mentală de largul lumii, dezvăluie afinităţile imaginarului eminescian cu atitudinea catabasică, consemnată, între culturile inventariate de Blaga, doar la indieni şi la egipteni[12]. În contextul nuvelei, retragerea din orizont e solidară, în schimb, cu incidenţa miraculoasă a unei naturi paradisiace şi a inocenţei originare. Or, ce interes poate prezenta lumea largă, pentru personajele eminesciene, din moment ce acest topos întruchipează, un „peisaj complet”[13], iar setea de referenţialitate a persoanei umane o face să se raporteze la o centralitate, în acelaşi timp spaţială şi de ordin spiritual? Numai temperamentele febrile, a căror configuraţie psihică e potenţată de forţarea marginilor, de provocări ale necunoscutului, fascinate de tărâmuri exotice, caută cu înfrigurare, în afara propriei lumi, ceea ce este, de fapt, rătăcit între „pliurile” labirintice ale zbuciumului cotidian.

Pentru a găsi „lumea pierdută” nu trebuie să traversezi oceane nemărginite; spre ea te poate conduce o barcă lăsată în voia valurilor, cum se întâmplă cu Ieronim[14]. Dincolo de oceanul somnului aşteaptă continente şi insule nedescoperite: predestinat unor aleşi, ostrovul sihastrului Euthanasius, asemenea Insulelor Fericiţilor, rămâne în afara geografiei mundane şi nu va apărea niciodată pe hărţile cartografilor. Exploratorul, însă, chiar dacă urmăreşte scopuri mai lumeşti şi se bazează pe ştiinţa navigaţiei, mai puţin pe pronia cerească, nu este scutit de fantasma centrului lumii, care îl urmăreşte în peregrinările lui, de-a lungul şi de-a latul pământului. În cea de a treia călătorie „spre Indii”, punând piciorul pe coastele Americii de Sud, Cristofor Columb afirma că „a ajuns în raiul pământesc” şi că emisfera terestră atinsă de el „reprezintă jumătate dintr-o pară rotundă lângă codiţa căreia există o înălţime asemenea unui sfârc de sân aşezat pe suprafaţa unei mingi, aceste locuri fiind cele mai înalte din lume şi situate cel mai aproape de cer.” „De acolo izvorăsc probabil apele care curg spre locurile unde mă aflu eu…”[15].

Observaţia nu este cu totul gratuită. Geoidul terestru prezintă, în regiunea subecuatorială din nordul Americii de Sud, o curbură mai pronunţată, ca o vastă umflătură, pe care a sesizat-o prin observaţii riguroase asupra înălţimii Stelei Polare deasupra orizontului. Un sens mai apropiat de logica comparaţiilor utilizate de Columb în scrisoarea către regii Castiliei, Ferdinand şi Isabella, despre a treia călătorie, reţine traducerea preluată de S.Goldenberg şi S.Belu[16]: Pământul „nu e rotund, aşa cum a fost descris până acum, ci are o formă de pară, rotundă, cu excepţia locului de unde iese codiţa. Aici, Pământul are o ridicătură şi seamănă cu o minge perfect rotundă, pe care într-un loc se află un fel de neg, ca un sfârc de sân. Această ridicătură se află mai aproape de cer, la extremitatea răsăritului, în ocean, sub linia Ecuatorului.”[17] Ajuns nu departe de ţinuturile în care triburile guarani căutau, demoralizate, Ţara-unde-Răul-nu-există (vezi infra), descoperitorul Lumii Noi compară tărâmul ce i se înfăţişa folosind un atribut prin excelenţă matern. Şi unde este o grădină a Raiului, găsim şi pe păzitorul ei: Columb va numi „Boca del Dragon” una dintre gurile de vărsare ale fluviului Orinoco, impresionat de şuvoaiele de apă dulce ce se revărsau în timpul refluxului.

Nu e greu de observat că relatarea obiectivă este parazitată de emergenţa temei mitice a Edenului. Prin urmare, El Amirante, în momentele de extaz (care nu erau puţine, cum ne încredinţează contemporanii), schimba postura de explorator cu cea de… implorator, renunţa la atitudinea magică a conquistadorului pentru mistica unui autentic sacerdot, convins că Dumnezeu i-a încredinţat o misiune personală: „Dumnezeu m-a făcut solul cerului nou şi al pământului nou…”[18]. O altă observaţie interesantă rezultă din compararea celor două paradisuri. În timp ce insula lui Euthanasius este concavă, asemenea unui căuş, „paradisul terestru” găsit de Columb este convex[19]. În raport cu atributele arhetipale ce ţin de Zeiţa-Mamă putem chiar plusa, forţând un pic nota, observând că primul priveşte dinafară acest paradis mamelonar, pe când al doilea se află în interiorul lui ! De unde şi expresia „în sânul naturii”…

În fine, ironia sorţii a făcut ca, în timp ce Columb „să găsească” grădina Edenului în Sud-America, urmând soare-apune peste Atlantic, populaţiile aborigene de aici să caute paradisul în direcţia opusă, din care va veni masiva colonizare europeană.

 

Sânul maicii naturi sau sânul Marii Zeiţe?

 

Într-adevăr, paradisul căutat cu obstinaţie de triburile guarani în Brazilia, la începutul secolului trecut, „«Ţara-unde-Răul-nu-există» sau casa lui Nande («Bunica Noastră») se află aici pe pământ: ea este situată dincolo de ocean sau în centrul pământului. Este greu accesibilă, dar este în lumea aceasta. Deşi este într-o oarecare măsură supranaturală – pentru că posedă dimensiuni supranaturale (de pildă, imortalitatea) – Ţara-unde-Răul-nu-există nu aparţine Lumii de Dincolo. Nu se poate spune nici chiar că e invizibilă; pur şi simplu este ascunsă. Acolo nu se ajunge – mai precis nu se ajunge numai – în spirit, ci şi în carne şi oase”.[20] Preocupaţi exclusiv de găsirea ei, triburile guarani „au întors spatele” lumii, rătăcind între selva amazoniană şi ţărmul Atlanticului, dansând zi şi noapte. Căutarea unui astfel de spaţiu este decriptat de antropologi ca un „refuz al istoriei”, în paralel cu „dorinţa de a-şi depăşi condiţia”. Retragerea din lume, „evadarea dintr-un spaţiu turbulent şi (…) refugierea într-un perimetru protejat, apt să asigure armonia şi fericirea” sunt simbolizate prin imagini arhetipale cum ar fi insula sau caverna (şi mai esenţial încă, sânul matern)”[21]. Fiind vorba de o populaţie contemporană, etnologii au putut culege, la faţa locului, date mai amănunţite. „Potrivit informaţiei furnizate de un şaman (nanderu) lui Egon Schaden, Insula paradisiacă «seamănă mai mult cu cerul decât cu pământul». În mijlocul ei există un lac mare şi în mijlocul lacului o cruce înaltă. (Crucea reprezintă foarte probabil o influenţă creştină – dar Insula şi Lacul ţin de mitologia autohtonă). Insula este bogată în fructe şi locuitorii ei nu muncesc, ci îşi petrec timpul dansând. Ei nu mor niciodată. Insula nu este tărâmul morţilor”.[22]

Cât priveşte accesul, tradiţia consemnează: „În timpuri străvechi se ajungea uşor pe Insulă. După altă informaţie, culeasă tot de Schaden, marea se retrăgea în faţa celor care aveau credinţă şi forma un pod pe care aceştia puteau trece. În Insulă nimeni nu murea. Ea era cu adevărat un «tărâm sacru».”[23]. Paradisul guarani mai este numit „casa «Marii Noastre Mame» care îşi aşteapă copiii în răsărit”[24], trăsături care amintesc, de „statul matern” din insula unde Euthanasius „îmblă la şcoala” coloniilor sale de albine. Alte elemente comune sunt lacul din mijloc, abundenţa de fructe, absenţa răului, prezenţa divinităţii protectoare feminine, de structură matriarhală, precum şi faptul că insula, în pofida dificultăţii de a o repera, este accesibilă. Însă asemănările se opresc aici, pentru că în microuniversul eminescian moartea nu este abolită, ci edulcorată, aducând, mai degrabă cu o cufundare în somn. Cu toate acestea, textul ascunde simboluri solidare cu un tărâm ocolit cu totul de moarte; astfel, valea insulei este descrisă de bătrânul săhastru ca fiind „acoperită de snopuri de flori, de viţe sălbatice, de ierburi nalte şi mirositoare în care coasa n-a intrat niciodată”. Or, unde nu a intrat coasa, n-a intrat nici moartea – o altă trăsătură comună cu Ţara-unde-Răul-nu-există.

Prin urmare, insula din mitologia guarani, deşi posedă certe trăsături ale unei realităţi geografice, este marcată de echivoc şi ambiguităţi: din lumea aceasta, dar semănând mai mult cu cerul; ascunsă, dar nu inaccesibilă; naturală, însă plasată sub protecţia unei divinităţi sau figuri strămoşeşti semidivine, matriarhale.

[1] M. Eminescu, Opere VI Proza literară, ed. cit., Bucureşti, 1982, pp. 82-115. În această ediţie critică, sunt cuprinse şi variantele „Oceana”, „Moartea Cezarei” etc. (vezi paginile 538-584, cu comentarii).

[2] Ibidem, p. 109.

[3] René Guénon, Simbolurile ştiinţei sacre, Humanitas, 1997, p. 206.

[4] Eminescu, Cezara, în ed. cit., p. 84.

[5] Ibid., p. 85.

[6] Ibid., pp. 79-80.

[7] Ibid., p. 98.

[8] Ibid., p. 100.

[9] Ibid., p. 101.

[10] Ibid., p. 103

[11] Înaintarea sau retragerea în/din orizont constituie, la Blaga atitudini faţă de spaţiu, ca predispoziţii inconştiente aflate la baza stilului unei culturi. Teoria lor, ce include certe influenţe din Spengler, e formulată în Orizont şi stil, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 134 passim.

[12] Ibid., p. 170.

[13] I. P. Culianu, Fantasmele libertăţii la Mihai Eminescu. Peisajul centrului lumii în nuvela „Cezara” (1876), în Studii româneşti, I, Nemira, 2000, pp. 82-121,apud J. Przyluski, vezi infra.

[14] Semnificaţia abandonării unor subiecţi în ambarcaţiuni fără vâsle şi cârmă este analizată de Culianu în paginile 110-112 ale studiului.

[15] I. P. Maghidovici, Istoria descoperirilor geografice, trad. Ion Vlăduţiu şi M. Leicand, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 179.

[16] Autorii lucrării Epoca marilor descoperiri geografice, Humanitas, 2002.

[17] Ibid., p. 202.

[18] Ibid., p. 174.

[19] O fascinantă demonstraţie matematico-teologică privind semnificaţiile metafizice ale spaţiilor concav şi convex în structura paradisului dantesc, realizează H.-R. Patapievici în Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante, Humanitas, 2006. Relaţia dintre geometriile neeuclidiene pe suprafeţe sferice şi lumile n-dimensionale poate fi studiată în Matila C. Ghyka, Filosofia şi mistica numărului, Editura Univers Enciclopedic, 1998, în special cap. XI.

[20] Mircea Eliade, Paradis şi utopie: geografie mitică şi eschatologie, în Nostalgia originilor, Humanitas, 1994, p. 169.

[21] Lucian Boia  Pentru o istorie a imaginarului, Humanitas, 2006, p. 22.

[22] Eliade, Nostalgia originilor, ed. cit., p. 172.

[23] Ibidem.

[24] Ibid., p. 161.

 

Prezentul text reprezintă o versiune extinsă şi modificată a celui publicat pe SENSAppelle.wordpress.com cu titlul „Raiul pământesc”. Partea a doua, care se va publica în numărul viitor al revistei este inedită.

Anunțuri

Despre argomin

ARGO: periodic cultural trimestrial fondat în anul 2015 la iniţiativa domnilor Codrin Vasiloancă, Cristian Florea şi Bogdan Silion, intelectuali şi profesori din Galaţi şi din Brăila.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: