Franz Kafka sau apologia normalităţii bidimensionale de Adrian Silivestru

kafka

Literatura secolului XX, şi deopotrivă filosofia, aveau să înregistreze tribulaţiile unui  personaj ce va redefini modul în care este enunţat umanul, într-o perioadă profund ideologizantă şi conflictuală. Filosofia, începând cu antichitatea greacă şi terminând cu Fr. Nietzsche, i-a furnizat omului o imagine hiperbolizată, ca într-o oglindă ce deformează anumite atribute, în care predomină ascensiunea, verticalitatea, tendinţa omului de a se autodepăşi, de a se defini întotdeauna în marginea unui dincolo, în afara limitelor. Dacă filosofia greacă, iar ulterior şi creştinismul, remarcau profunzimile şi înălţimile fiinţei umane, determinând limitele omului între suflet şi transcendenţă, fenomenologia şi existenţialismul conturează profilul tridimensional al omului pe baza unui paralelism al destinului acestuia cu divinitatea. Spre deosebire de toate acestea, Kafka explorează dimensiunea umană într-o cu totul altă paradigmă. La el, destinul omului seamănă cu un labirint, ca acela construit de Dedal, în care te poţi deplasa numai bidimensional. Eroul lui Kafka (asta în măsura în care se poate vorbi despre un erou) pare a da o reprezentaţie într-o lume caracterizată prin alienare. Straniul situaţiilor nu prezintă autenticitate: omul se transformă în gândac, trăieşte în America sau la marginea castelului, cu o normalitate dezarmantă.

În Metamorfoza, personajul principal, care era un comis-voiajor, se transformă peste noapte într-un gândac, fără vreo cauză explicită. Lupta lui ulterioară cu această condiţie de insectă este una placidă, presărată sporadic cu minidrame sau microescapade, cu pseudoangoase ori false compasiuni. Chiar uneori pare că se complace cu noul statut care îl ţine deoparte de vertijurile înălţimilor, lipindu-l şi mai ferm de lumea lui bidimensională. Însă ceea ce a determinat această mutaţie prin care omul se transformă în insectă este monotonia. Comis-voiajorul este reprezentantul cel mai autorizat al platitudinii în sfera umanului. Fără aspiraţii, lucrând mecanic, trăind mecanic, locuind mecanic, personajul din Metamorfoza devine (dacă nu chiar este dintru început) expresia clară a unei lumi bidimensionale. De altfel, prezenţa unei lumi plane este întâlnită în mai toate scrierile lui Kafka.

În Castelul, eroul cu aceeaşi iniţială a numelui ca şi autorul, se trezeşte într-o situaţie absurdă, generată de persoane şi evenimente ce guvernează fără explicaţii viaţa individului. În acest context, arpentorul, ce-şi vede viaţa ordonată de o mână invizibilă, desfăşoară pe tot parcursul cărţii un soi de revoltă absurdă, fără nici un fel de rezultat. Labirintul plat în care se mişcă nu-i permite o revoltă autentică în care să se înalţe până la păpuşarii ce îi controlează viaţa din umbra castelului. Toate întâmplările urmăresc tiparele unei normalităţi parcă exagerat de normale; evenimentele, chiar şi cele neobişnuite, se desfăşoară în limitele unui firesc lipsit de orice tonalităţi, de orice escapade din sfera normalului. Platitudinea, lipsa de verticalitate guvernează de fapt traseul uman în această lume. Castelul (simbol al înălţimilor, al verticalităţii) nu poate avea loc în viaţa reală a omului; el nu poate fi atins, determinând o reacţie de teamă din partea oamenilor care sunt obişnuiţi să existe în labirintul lor. De aceea revolta nu este una autentică; ea este mimată, are loc fără convingere, purtată mai curând în planul dezbaterilor decât în planul acţiunilor, ca şi cum această revoltă n-ar avea nici un sens.

Eroul din America se trezeşte într-o lume ce nu-i aparţine şi care pare a-l refuza în mod constant. Atunci când toate lucrurile converg spre o anumită reuşită, spre o realizare într-un plan mai înalt, omul este readus la orizontala propriei suprafeţe plane. Din acest punct de vedere, condiţia umană este condamnată la o viaţă trăită în două dimensiuni. Protagonistul are la dispoziţie toate atuurile pentru a se înălţa asumându-şi orizonturile înălţimilor: tinereţea, bogăţia, educaţia, chiar şi o anumită necesitate, dar nu se poate dezlipi de mediul plat al existenţei.

Kafka se poate identifica cu o apologie a normalităţii, a unei normalităţi bidimensionale, lipsită de autenticitatea ontologică a fiinţei umane. În viaţa omului nu are loc nicio prefacere, nicio schimbare majoră. Monocolor şi plat, omul trăieşte o existenţă cenuşie din care lipsesc provocările, riscul, curiozitatea şi, mai ales, ceea ce este cel mai profund uman: o raportare la transcendenţă, un ochi aruncat spre înălţimi.

Anunțuri

Despre argomin

ARGO: periodic cultural trimestrial fondat în anul 2015 la iniţiativa domnilor Codrin Vasiloancă, Cristian Florea şi Bogdan Silion, intelectuali şi profesori din Galaţi şi din Brăila.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: