Spiritul barocului în ecuaţia mondializării / Cristian Florea

Ţărm de mare, cu nisip, stele de mare, scoici. Un fel de faun, pe jumătate ieşit din apă, cu capul dat pe spate, suflă dintr-un mare ghioc de Pagurus, în chip de corn, iar Neptun, zeul mării, se apropie cu tridentul de Cybele. Marea Zeiţă, rezemată de o stâncă, îşi sprijină antebraţul stâng de un urcior din care curge, într-un şuvoi bogat, o apă proaspătă, o apă „continentală”, de izvor, în timp ce, cu mâna dreaptă susţine un corn al abundenţei. Alegoria figurativă din care nu lipsesc conotaţiile sexuale, transpune în registru pictural antagonismul constitutiv al spiritului baroc. Şi, ca orice creaţie barocă, Uniunea Pământului cu Apa. Neptun şi Cybele a lui Peter Paul Rubens ilustrează efortul filozofic şi artistic de a concilia termenii unei opoziţii. De remarcat că, în timp ce Cybele adastă cu picioarele molatic încrucişate, într-o atitudine de visătoare pasivitate – consonantă cu natura telurică a Magnei Mater, zeiţă a fertilităţii – doar capul uşor întors înspre figura bărboasă, patriarhală a „mirelui”, acesta este surprins într-o mişcare complexă, ea însăşi contradictorie, de înaintare-răsucire, ambele neîncheiate, rezultând o poziţie instabilă, cu torsul lăsat puţin pe spate şi câlcâiul piciorului drept în aer. „Nunta” dintre cele două personaje mitologice întrupând uscatul şi marea este vestită lumii întregi de sunetul „neptunic” al cornului improvizat de personajul ambiguu – amestec de trăsături omeneşti şi animalitate „panică”.

Rubens pictează acest tablou la 1618, într-o epocă în care Olanda, regina mărilor, şi barocul îşi trăiau clipele de glorie. În această cheie, tabloul poate fi luat şi ca o alegorie a geografiei planetare. Stăpânirea oceanelor a dat europeanului în epoca ce a urmat primelor expediţii transoceanice, o imagine mai completă a lumii. Ea coincide cu „momentul în care omul a început să înţeleagă măreţia lumii, dar în acelaşi timp şi locul neînsemnat pe care îl ocupă în infinitatea universului”[1]. Modelul teoretic propus de vizionari precum Cusanus, Copernic şi Galilei este confirmat, în secolul baroc, de experienţa unităţii geografice planetare.

*          *          *

Venient annis secula seris/ quibus Oceanus vincula rerum/ laxet et ingens pateat tellus/ Tethys que novos detegat orbes / nec sit terris ultima Thule: „Va veni o vreme, în şirul secolelor, când Oceanul, care pe toate le leagă, îşi va slăbi strânsoarea, şi un ţinut vast se va înfăţişa, Thetys descoperi-va noi lumi, să nu mai fie Thule cel din urmă pământ!” (Medea). Când Seneca scria aceste versuri, corăbierii fenicieni şi greci desfăcuseră „cătuşele” în care Okeanos ţinea închisă lumea veche a Mediteranei (Mare Internum), aventurându-se dincolo de Coloanele lui Hercule, iar triremele romane cutreierau spaţiile adiacente, din Arabia Felix până în Galia. Însă continentele de peste oceane, noile lumi (novos orbes), rămâneau să fie descoperite.

Oceanul – elementul fluid care pătrunde şi „leagă” lucrurile (vincula rerum), poate apropia ţinuturi foarte îndepărtate, despărţite între ele prin distanţe pentru care caravanele negustorilor antici şi medievali aveau nevoie de luni şi ani de zile pe drumurile colbuite ale uscatului. În contiguitatea sa, ce-i îngăduie să se închidă asupră-şi, oceanul singur este mediul capabil să strângă laolaltă ceea ce este împrăştiat, remember disjecta. Ţine de esenţa acestei stihii să „greseze” piesele disparate ale geografiei planetare. Stropiţi bulgării de lut cu apă vie! Ceea ce este inert, rigid şi fragmentar, se însufleţeşte, căpătând unitate şi coerenţă. Spirit mercurial, subtil, ca şi sângele ce irigă ţesuturile corpului, oceanul este agentul unificator, mediul de legătură între diferitele părţi ale uscatului separat în mase continentale distincte. Beneficiind de această ocrotire hermesiană, este uşor de înţeles de ce mediul maritim a reprezentat, din antichitate, un spaţiu al circulaţiei şi al negoţului, o zonă de liber-schimb. Stăpânirea mărilor a pus în mâinele naţiunilor maritime cheia comerţului mondial. Spornicele alizee care suflau constant în pânzele caravelelor au fost numite de cărăuşii mărilor „vânturi ale negoţului”, trade winds.

Lumea modernă se încheagă din uniunea pământului cu apa. Nava, instrumentul-cheie al descoperirilor şi expansiunii peste mări era desemnată de scriitorul Baltasar Gracián prin metafora – cât de barocă! – de „Europă portabilă”. Cât de bine se completează ea cu formula lui Seneca! Parcă din acelaşi şirag face parte şi reflecţia lui Eugenio d’Ors, exprimată, după gustul lui, paradoxal şi aforistic: „cea mai barocă perlă este oceanul”![2].

Oceanul – simplă realitate geografică, dacă te mulţumeşti cu epiderma sa, frumos netezită în atlase; produs al unei anumite istorii şi culturi, pentru cei ce s-au împărtăşit din imensitatea sa, avântându-se pe secanta intertropicală a marilor vedenii izvodite deopotrivă sub febra calmelor depresive de la latitudinile cailor, a diluviilor musonice sau a uraganelor de pe „roaring forties”. Abia acum îşi comunică această forţă elementară experienţa halucinantă a unui proteism aflat într-o nesfârşită căutare a formei. Pe care europenii s-au străduit, totuşi, să o „prindă” în formule. Două exemple, din repertoarul istoricului artelor: stilul manuelin „a izbucnit ca o consecinţă figurativă a marilor călătorii oceanice şi a descoperirilor de dincolo de ocean”[3]; în pictură, peisajul şi „marinele” ar fi, după Spengler, de inspiraţie barocă[4].

*          *          *

Cu cât îşi extindeau mai mult influenţa, cu atât li se revela, europenilor, poziţia periferică a colţului lor de lume pe marele atlas al geografiei planetare, pe care ştiinţa cartografică înscrisese noile continente descoperite. Într-adevăr, dacă înlăturăm din faţa ochilor câmpul de forţă, invizibil pe hartă, creat de formidabila putere de iradiere a acestei civilizaţii începând cu secolele XI-XII, când se prefigurează şi redutabila putere militară a nucleelor ei constituente, ne rămâne sub ochi faptul simplu că Europa era, la acea dată, o neînsemnată provincie pierdută în ceţurile septentrionului. În Evul Mediu, „Europa era prinsă ca într-o cuşcă de un deşert de netrecut spre sud (Sahara), de un ocean necunoscut spre vest (…), de pustietăţi îngheţate sau împădurite spre nord şi nord-est…” şi expusă imensei deschideri spre răsărit[5].

Dacă vechii deschizători de drumuri transoceanice, străbătând mările reci şi coastele pustii ale Patagoniei au avut sentimentul că se află „la capătul lumii”, nu altfel a fost privită, în vechime, partea de lume care pentru fenicieni nu reprezenta decât o direcţie: „ereb” (înspre apus). Împinşi mereu „cu spatele” înspre promontoriile apusene ale Eurasiei de presiunea seculară a popoarelor de păstori şi călăreţi ai Asiei Centrale, autohtonii s-au văzut, la un moment dat, pe ţărmurile unui ocean necunoscut şi neospitalier: Atlanticul. De aici nu mai aveau unde se duce. Denumiri ca „Ultima Thule”, „Finisterre”, „Land’s End”, arată poziţia marginală în care se imaginau, pe harta lor mentală, vechii locuitori ai acestei părţi de lume. Ideea de a se aventura pe un ocean cunoscut în relatări legendare ca Mare Tenebrosum, le dădea, foarte probabil, frisoane. Alternativa rămasă a fost organizarea rezistenţei în faţa noilor valuri de năvălitori. Incursiunile de profunzime ale războinicilor nomazi, chiar până peste Rin (hunii) sau Pirinei (sarazinii), au silit tinerele formaţiuni statale apusene la bătălii disperate de ariergardă. Încă proaspăta moştenire romană a revitalizat conceptul de stat şi arta militară. Triburile celtibere, galo-romane, britone, france, rămase după descompunerea Imperiului roman participaseră, de voie sau de nevoie, la proiectelele carolingian şi ottonian – de fapt, „refondări ale Imperiului de apus”[6]. A urmat, apoi, reacţia: stabilizarea frontierei răsăritene odată cu înfrângerea ungurilor, alungarea arabilor, cruciadele, expansiunea peste mări. Vremurile în care populaţiile „Extremului Occident” se raportau la provinciile atlante ca la „capătul pământului” erau uitate.

*          *          *

Aceste coordonate ale situaţiei geoistorice ale popoarelor din apusul Europei le-a modelat caracterul după un anumit tipar, cel al logicii exlusiviste. „Ori eu, ori tu”. Iată de ce, spre deosebire de alte spaţii culturale, mentalitatea popoarelor apusene s-a fondat pe logica de tip „sau-sau”. O excepţie complică acest tablou – neamurile germanice. Opinia potrivit căreia germanii, spre deosebire de naţiunile situate mai la vest, ar fi un popor de tip „şi-şi”, este luată în considerare de Ernst Jünger, fin cunoscător al specificităţilor etno-culturale[7]. Această particularitate etno-psihologică ar avea o explicaţie geopolitică: linia de divizare internă, între o Germanie maritimă, ce gravitează spre vest, şi una continentală, întoarsă cu faţa către est. „Germania priveşte şi spre est, şi spre vest”[8]. În alte spaţii culturale decât cel vest-european, precum bizantin şi turco-arab, unde arta negocierii şi a compromisului, „tocmeala echitabilă”[9], într-o lume a negustoriei, au jucat şi joacă un rol important, s-a constituit o altă logică, de tipul „şi-şi”, de unde înclinaţia (şi posibilitatea, la care a contribuit din plin o geografie deschisă) de a juca „la două capete”. Căsătoriile între stirpele princiare ale unor regate sau imperii adverse, ori cu interese divegente, ar reprezenta, de asemenea, o politică de factură barocă[10]. Într-adevăr, ţine de tipologia metaforei baroce alăturarea forţată a doi tropi opuşi. Doar că, în cazul familiilor princiare, elementul de unitate, nu mai este oceanul, ci un alt fluid „albastru”, sângele nobil.

Analogia aceasta ne readuce, pe orbita eliptică a barocului („perlă iregulară”), înapoi, de unde am plecat – în punctul de unde putem trage un nou fir. În 1628 W. Harvey descoperă circulaţia sângelui, mai bine zis este primul care evidenţiază circuitul fluxurilor sanguine prin întregul corp şi caracterul lui unitar. Până la el, concepţia despre umorile corporale era predominant statică, asemenea modelului planetar copernican: sângele şi limfa erau înmagazinate în diferite părţi ale corpului. Medicina galenică admitea fluxuri sanguine, nu circuite, separate pentru sângele arterial, respectiv venos, dinspre organele generatoare (plămâni, ficat) căte extremităţi, unde era consumat, fără a mai reveni înapoi. Diferite ipoteze privind circulaţia sângelui fuseseră formulate şi în Renaştere; dar trebuia să vină o epocă a barocului, fondată pe alte tipare mentale (contradicţie, dinamism, integrare funcţională), pentru ca o astfel de idee să poată prinde rădăcini. Astfel încât nu ne va surprinde prea mult faptul că modelul propus de William Harvey pentru sistemul circulator este de-a dreptul keplerian: o elipsă cu doi centri, inima – „soarele” corpului, ce pulsează căldura vitală – ocupând unul dintre focare. „…Sigerist, profesor de istoria medicinei la Leipzig, [a fost auzit – n. n.] calificând drept fenomen baroc descoperirea circulaţiei sângelui – care, într-adevăr, înlocuieşte simbolul static tradiţional printr-un simbol dinamic…”[11].

De la static la dinamic şi de la manifestări izolate, la sistem complex. Ce era separat şi ireductibil (sângele venos şi sângele arterial), a fost integrat de Harvey într-un singur circuit, în cadrul căruia fluidul vital suferă modificări de compoziţie. Cu alte cuvinte, opoziţia dintre două fenomene percepute până atunci ca strict separate, a fost integrată într-o unitate complexă – operaţiune tipică spiritului baroc.

*          *          *

Tot caracteristică pentru epoca barocului este şi noţiunea de „system”, sugerează Eugenio d’Ors. Sistemul „înseamnă o sinteză care, întemeiată pe unitatea unor elemente depărtate, arată, dimpotrivă, diversitatea unor elemente apropiate şi chiar alăturate. Unitatea sistemului nervos, de exemplu, cuprinde atât creierul…, cât şi terminaţiile nervoase din buricele degetelor”[12], adică părţi de organe foarte neasemănătoare morfologic. Însă ce este incongruent în aparenţă, devine compatibil dacă este privit din perspectiva funcţionalităţii într-un întreg sistemic. Dimpotrivă, deşi se învecinează, terminaţiile nervoase şi vasele capilare, nu fac parte din aceleaşi sisteme. Autorul arată cum, în secolele XVII-XIX, ştiinţele au trecut de la o abordare liniară, topografică, la una interesată de structura ascunsă. Anatomia renascentistă studia corpul uman pe diviziuni spaţiale: cap, gât, trunchi, membre etc., pentru a trece la împărţirea pe „systeme” (muscular, nervos, vascular etc.) de îndată ce vivisecţia a făcut posibilă cunoaşterea structurii interne a corpului uman şi, esenţial, au apărut teorii capabile să integreze funcţional componente disparate.

Ştiinţa geografică a trecut prin acelaşi proces. Vechile scrieri geografice abundau de descrieri regionale („chorografii”). Pentru geografii antici, a face geografie, însemna a descrie locuri. Titluri de hărţi precum Europae et Asiae pars erau obişnuite, iar suprafaţa lor era plină de toponime. Nici un principiu ordonator nu făcea posibilă înţelegerea structurii de ansamblu a spaţiului geografic. De altfel, scopul lor era pur utilitar, de a oferi o orientare spaţială. Trecerea de la o cunoaştere „topografică”, lipsită de profunzime, la una sistemică s-a petrecut în aceeaşi perioadă cu progresele anatomiei. Geosferele sunt concepte moderne. Ele au fost definite una câte una, ca sisteme de dimensiuni planetare, cu o structură, proprietăţi şi dinamică net diferite: atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera. Or, unitatea acestora nu este deloc evidentă, cel puţin pentru ultimele trei; dacă învelişul aerian, mai intuitiv, a fost perceput încă din antichitate ca un întreg (Aristotel), deşi nu începe să fie înţeles funcţional decât cu Al. von Humboldt, pe la 1800, unitatea hidrosferei a fost propusă abia în secolul al XVII-lea de Varrenius, unitatea litosferei (scoarţei) de Buache şi A.G. Werner (sec. XVIII-XIX), iar a biosferei de acelaşi Humboldt, la începutul secolului XIX[13]. În fine, unitatea antropologică a etniilor şi raselor omeneşti din toate colţurile lumii este acceptată în jurul lui 1750, prin naturalistul Blumenbach, deşi cu reticenţe. E tot un „system”, care înscrie în acelaşi tablou o diversitate de rase şi tipuri ale speciei „om”. Deosebire de la cer la pământ faţă de antropologia antichităţii, pentru care umanitatea se restrângea la vechile civilizaţii din vatra Mediteranei şi a Orientului Apropiat. Dincolo de limitele lumii cunoscute trăiau făpturi ieşite mai degrabă din imaginarul mitologic decât din realitatea geografică: arimaspi, ichtiofagi, ciclopi ş.a.m.d., situate chiar şi în afara genului, nu numai a speciei.

O extravagantă concluzie se prefigurează, de n-ar fi în logica faptelor spirituale analizate: şi anume, că nu există deosebiri de substanţă între definiţia sistemului şi definiţia metaforei. Metafora este un tip de descriere bazat pe alăturarea a doi termeni radical diferiţi sau chiar opuşi în vederea unei comunicări cât mai intuitive. Ergo, sistemul poate fi foarte bine luat ca o metaforă care ne ajută să înţelegem mai adecvat realitatea. Este un instrument cognitiv, un vehicul. Şi noţiunea de sistem, şi cea de metaforă, sunt, de fapt, instrumente cognitive.

*          *          *

Oceanografii spirituale. Experienţele furnizate de călătoriile maritime devin subiecte artistice pentru barocul târziu şi neoclasicism: Vermeer (Cartograful, Astronomul), Poussin (Păstorii din Arcadia), Tiepolo (Neptun oferindu-i Veneţiei comorile mării) ş.a.m.d. Ca să poţi asimila culturi exotice, trebuie mai întâi să le înţelegi. Pentru a le înţelege, trebuie să dispui de un instrumentar adecvat. În secolele XVII – XIX se inventează o serie de metafore culturale fundamentale: etnologia (Herder), lingvistica (W. von Humboldt), folklorul şi mitografia (Jakob şi Wilhelm Grimm, Vico, Schiller), hermeneutica (Schleiermacher, Dilthey). De asemenea, se intensifică interesul pentru arheologie. Aceste discipline au operat ca instrumente de dominaţie simbolică ale europeanului asupra altor societăţi. Dar, în aceeaşi măsură, au permis făcut posibilă înţelegerea şi punerea în valoare a moştenirii lor[14].

Nici hegemonia economică a Occidentului nu ar fi fost atât de totală în absenţa studierii atente a acestor societăţi. Altfel, barocul, cu încărcătura sa ornamentală, nu ar reflecta decât o stare de preaplin a europeanului aşezat la un mare festin planetar. După ce şi-a umplut corăbiile până la refuz cu bogăţiile Lumii Noi, prima furtună ieşită în cale l-ar fi obligat să arunce din încărcătură, însă lăcomia şi dorinţa de cunoaştere sunt prea mari; la fel şi nerăbdarea de a pune aurul la treabă, turnat în opere de artă sau proiecte inginereşti: biserici monumentale, canale maritime, căi ferate ş.a.m.d. Cum va depăşi acest impas? Inventând instrumentele enumerate mai sus, cu ajutorul cărora poate „digera” bogăţiile şi cultura altor civilizaţii. Semnificativ că mai toate provin din mediul protestant, mai auster, mai puţin intoxicat de Orient. Spre deosebire de meridionaluli, nordicii nu s-au dedat numai carnavalului, ci au respectat şi zilele de post.

În paralel cu fondarea constituirea coloniilor de peste mări, la nivelul bătrânului continent, într-un suprem efort de asimilare şi conciliere, Biserica, o instituţia axială a Occidentului, absorbise, spre sfârşitul Renaşterii, folclorul societăţilor ţărăneşti, mistica rurală, localismele, generând fenomenul Contrareformei, una dintre numeroasele morfoze ale barocului. În faza imediat următoare, de apogeu a expansiunii maritime, vine rândul civilizaţiei europene în ansamblu, să asimileze culturi exotice. Dacă ea se desfăşoară cu succes, este pentru că experienţa creştinării populaţiilor rurale o pregătise pentru aceasta.

*          *          *

În epoca circumnavigaţiilor planetare (Magellan, Cook), ce au loc într-un interval care încadrează epoca barocului, europeanul află că mişcarea orbitală se face pe elipsa lui Kepler şi nu pe cercul lui Copernic. Lumea modernă, aflată în expansiune, tinde să absoarbă întreg spaţiul în revoluţiile ei. Este o  situaţie generatoare de vertij existenţial. Va curge ceva nisip în clepsidra istoriei până când conştiinţa europeanului va reuşi să resoarbă „gălbenuşul” întregului cerc al lumii (Orbis Terarrum), de pe plansiferele cartografilor. Abia în 1918 Spengler cere înlocuirea abordării ptolemeice a istoriei cu una „coperniciană”. Viziunea europocentristă era somată să lase loc uneia mai generoase, care să corespundă situaţiei de fapt. Aşa cum Pământul orbitează în jurul Soarelui şi nu invers, Occidentul este una dintre civilizaţiile lumii şi nu se află în centrul ei. Lumea are doi poli: Europa şi societăţile extra-europene, Lumea Veche şi Lumea Nouă, metropola şi coloniile. Sau: „Vestul şi Restul” (Niall Ferguson).

Simpla luare la cunoştinţă de existenţa unei lumi diferite de a ta solicită un efort de acomodare şi presupune o deschidere de altă natură decât disponibilitatea pentru aventură.  Cuceririle spirituale sunt mult mai anevoioase, deoarece presupun efortul de a te deschide mental în faţa exotismului şi alterităţii. „Exo” înseamnă „în afară”. Asta i se cerea europeanului: să iasă din matricea culturii şi a istoriei sale. Or, ce face el după ce ia cunoştinţă de vastitatea şi diversitatea Lumii Noi? Iniţiază o abordare tipic barocă, creând un sistem de interconexiuni (rute maritime, factorii comerciale, puncte fortificate etc.) capabil să contopească două lumi total diferite într-una singură. Ia naştere „sistemul mondial modern” (Wallerstein). În final, sinteza rezultată va fi altceva decât suma părţilor acestuia: perspectiva monocetrică, provincială, a europeanului colonizator lăsa loc unei înţelegeri mai complexe, acceptând existenţa mai multor focare de iradiere culturală. Ele se pot subsuma, însă, celor două viziuni fundamentale asupra lumii: tradiţional şi modern.

Ca într-o dramă de factură barocă, în care personajele sunt atrase de destin, „pe drumuri nedorite”[15], aceste societăţi tradiţionale atrase în orbita civilizaţiei europene nu mai pot reveni la starea iniţială. Dar nici europeanul nu mai poate să rămână neschimbat. După ce se avântă pe scena largă a lumii, europenii dau reprezentaţia acasă. „El gran teatro del mundo” se mută în metropolă. Pe scena avangardistă a „Globe Theatre” se joacă Furtuna. Cadrul – o insulă „virgină”; personaj insolit – Caliban, care abia în scrierile iluministe va deveni „bunul sălbatic”, însă deocamdată reprezintă un ingredient exotic. Analog, reţeta economiei globale este europeană, însă „materia primă” vine de peste mări. Însă, odată intrat pentru shopping în marele drugstore al Orientului, aurul, mătăsurile, sclavii, mirodeniile, sunt ca un drog de care nu se mai poate lăsa. Mai întâi, Occidentul e centrifug, apoi începe să atragă în orbita sa culturile exotice cu care a luat contact. Asemenea sângelui în corp, fluxul de mărfuri şi idei urmează ritmul sistolei şi diastolei „inimii” civilizatoare a lumii. De la un punct încolo, absorbţia începe să producă efecte nedorite. În plină eră de avânt manufacturier şi industrial, atitudinea europocentristă este confruntată cu societăţi preindustriale, rase necunoscute, tradiţii străine. Odată cu fumul beţişoarelor parfumate arse pe altare păgâne, europeanul prizează alte valori. Rezistenţa e tardivă şi formală: cuceritorul sfârşeşte prin a fi sedus de zeii străini.

„Nu ocupă nimeni o lojă din avanscenă fără pedeapsă, în marele teatru al misterului” îşi încheie Eugenio d’Ors călătoria pe mările barocului.

[1] Alexandru Ciorănescu, Barocul şi descoperirea dramei, Dacia, 1980, p. 43, apud Marcel Raymond Propositions sur le baroque.

[2] Trei ore în Muzeul Prado. Barocul, Meridiane, 1971.

[3] Ibid., p. 188.

[4] Ibid., p. 184.

[5] Robert Kaplan, Răzbunarea geografiei, Litera, 2014, pp. 110, 113, apud Halford Mackinder, „The Geographical Pivot of History”.

[6] Lucian Boia, Jocul cu trecutul.

[7] Pagini din Kirchorst, pp. 332 şi 433.

[8] Saul B. Cohen, apud Kaplan, op. cit., pp. 43-44, 69.

[9] Kaplan, op. cit., p. 95.

[10] Ernst Jünger, op. cit., p. 482.

[11] d’Ors, op. cit., p. 192.

[12] Ibid., p. 174.

[13] Simion Mehedinţi, Terra, I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, pp. 86-89. Efortul de a ne plasa în orizontul mental al unui geograf premodern ne-ar putea ajuta să înţelegem cât de greu ar accepta faptul că nişte izvoare termale, o mlaştină, un gheţar, o cascadă, Marea Roşie şi Oceanul Arctic, fac parte dintr-un tot unitar, numit convenţional „hidrosferă”.

[14] Cf. frumosului eseu al lui H.-R. Patapievici, „Cât timp nu se întunecă apusul”, în Partea nevăzută decide totul, Humanitas, Bucureşti, 2015, în special paginile 149-151.

[15] Alexandru Ciorănescu, op. cit., pp. 330 – 337. Subiectul operelor literare baroce este construit pe un balans între mişcarea centrifugă şi mişcarea centripetă, tendinţe divergente care îşi regăsesc centrul de echilibru comun la încheierea dramei.

Anunțuri

Despre argomin

ARGO: periodic cultural trimestrial fondat în anul 2015 la iniţiativa domnilor Codrin Vasiloancă, Cristian Florea şi Bogdan Silion, intelectuali şi profesori din Galaţi şi din Brăila.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: