România lucrului bine făcut – la timpul trecut / Cristian Florea

Este vremea vacanţelor şi străbătând geografia prăfoasă a patriei avem ocazia –  dacă altceva mai bun nu avem de făcut – să ne umplem de nervi văzând la tot pasul nepriceperea, nepăsarea, hoţia şi corupţia. Dacă ţinem morţiş să ne şi mândrim cu ceva în “România lucrului bine făcut”, ar trebui să căutăm în urmă cu un secol – un secol şi jumătate, când la conducerea ţării se mai afla o clasă politică ce îndeplinea, măcar în parte, cele două condiţii cerute de Eminescu în articolele sale: i) să fie bogată, pentru a nu jindui la banul public; ii) şi cultă, pentru a putea face faţă trebilor publice şi problemelor complexe de la conducerea unui stat. Competenţa, buna-credinţă şi cinstea fiind subînţelese. Pentru că, un spirit cultivat poate să se familiarizeze uşor cu problemele tehnice dintr-un domeniu oarecare, pe când un “tehnician” văduvit de criterii morale, în urma specializării tot mai înguste privilegiată în lumea de azi, oricât de performant ar fi în ramura sa de activitate, reprezintă o vulnerabilitate atunci când se află în poziţii de comandă în stat.

În anul 1891, când Anghel Saligny construia podul de la Cernavodă, pe atunci o minune a tehnicii mondiale, în România Mică se construiseră 3000 de kilometri de cale ferată! Trecuseră 25 de ani de la aducerea pe tronul Principatelor a Domnitorului Carol I.  Numai în primii 12 ani de domnie (1866 – 1878) Carol reuşise să îndeplinească două obiective, în privinţa infrastructurii de transport (care, pe atunci, însemna drumul de fier): să racordeze Principatele cu imperiile vecine, prin urmare cu reţeaua feroviară europeană. Astfel, linia Bucureşti – Giurgiu, începută, în 1865, sub Cuza, ne conecta, începând din 1869, cu Imperiul otoman; linia Bucureşti – Vârciorova (lângă Porţile de Fier) şi Bucureşti – Galaţi – Roman (1870-1878) cu Austro-Ungaria, şi Mărăşeşti – Bârlad – Iaşi – Ungheni (1875), cu Imperiul Ţarist. Al doilea obiectiv, decurgând din primul, a fost să conecteze cele două Principate proaspăt unificate prin cei 919 km ai magistarlei Vârciorova – Turnu Severin – Craiova – Piteşti – Bucureşti – Galaţi – Tecuci – Roman, cu ieşire în Bucovina austriacă pe la Burdujeni.

Sigur, o să spunem, Carol I nu a făcut căile ferate cu mâna lui, iar afacerea Strousberg, prin care Prusia a extorcat fără milă fondurile tânărului stat românesc, folosind şantajul şi ameninţările, a pus în lumină slăbiciunile şi lipsa de experienţă a celor care au negociat contractul. Totuşi, spre deosebire de catastrofalul şi onerosul contract Bechtel, încheiat sub ministeriatul Năstase în 2003, linia ferată concesionată consorţiului Strousberg a fost finalizată în totalitate, iar Parlamentul de atunci s-a războit în permanenţă cu antreprenorii germani, refuzând, la un moment dat, să plătească cuponul anual dacă nu acceptă modificări ale clauzelor. Á propos, echivalentul studiilor de fezabilitate, cum sunt numite astăzi studiile privind posibilitatea executării unei lucrări publice oarecare şi costurile aferente lor, se făceau, uneori, pe cheltuiala celor cu dare de mână, moşieri, finanţişti, antreprenori, interesaţi direct de modernizarea infrastructurii: aşa a procedat, pe vremea lui Cuza, ministrul de finanţe Petre Mavrogheni, împreună cu prinţul austriac Sapieha şi englezul Brassey. Şi încă ceva: în tot secolul XIX şi prima jumătate a secolului XX, guvernele cuprindeau doar 4-5 ministere care funcţionau cu personal redus: afaceri interne, externe, domenii, lucrări publice, instrucţie publică. La care s-au adăugat, mai târziu, cultele, agricultura şi comerţul. Cabinetele nu atingeau nici pe departe structura gigantică a celor de azi, cu douăzeci de ministere, Secretariat al Guvernului, Cancelarie a primului ministru, secretari şi subsecretari de stat şi mii de angajaţi.

… Da, nici Cuza n-a tras la plug, nici Carol I nu a montat şine şi nici Ceauşescu nu a săpat cu mâna lui Canalul Dunăre-Marea Neagră. Important este să vrei şi să ştii cum să procedezi pentru a crea condiţiile care stau la temelia dezvoltării şi propăşirii unei ţări, liber de prejudecăţi şi de dogmatism ideologic. Tânărul principe avea 24 de ani când a venit pe tronul Moldo-Valahiei, însă a reuşit acolo unde alţi domnitori eşuaseră: să mobilizeze clasa politică în direcţia modernizării rapide a unei ţări abia înjghebate. În regimul comunist nu era nevoie de o mobilizare a clasei politice (redusă la nomenclatura de partid), ci numai de o voinţă poziţionată în vârful ierarhiei partidului unic, pentru a decreta arbitrar proiectele de executat, adesea în răspăr cu nevoilor reale ale ţării şi rareori în beneficiul cetăţenilor.

După 25 de ani de la eliberarea din dogmatismul ideologic comunist, politicienii României democrate, dispunând de resurse mult superioare celor două Principate, nu au fost în stare să racordeze România la reţeaua europeană de autostrăzi (care au preluat rolul căilor ferate în lumea de azi) şi nici să  lege provinciile istorice ale ţării.

Concluzia? Clasa politică post-decembristă nu (mai) îndeplineşte nici măcar una dintre condiţiile formulate de Eminescu; nu este nici bogată, nici cultă. Că nu mai avem o aristocraţie funciară, sau o burghezie urbană, ca cele din trecut, ţine de vicisitudinile istoriei. Aversiunea regimului comunist pentru orice formă de proprietate şi tenacitatea cu care a descurajat iniţiativa individuală au dus la dispariţia elementelor dinamice şi competente ale societăţii. Însă această situaţie de dependenţă a politicienilor de azi faţă de bugetul statului, de unde aşteaptă slujbe şi sinecuri, o face permeabilă la ingerinţe exterioare, la şantaj şi mită, în detrimentul interesului naţional. Ca să nu mai amintim că etica muncii, care ar trebui să se afle la temelia oricărei averi cinstite nu a fost, la noi, niciodată cultivată cu perseverenţă şi uzând de exemplul viu al celor aflaţi în funcţii publice.

În fine, clasa noastră politică nu este nici cultă, pentru a discerne valorile care contează de ceea ce este efemer, pentru a lucra cu inteligenţă şi luciditate la a un plan de acţiune adecvat necesităţilor reale ale ţării, bazat pe o viziune coerentă şi ordonatoare a priorităţile de dezvoltare, cu termene şi resurse clare de punere în operă.

Sigur, nu e vorba de a reînvia trecutul, ci de a asimila lecţiile lui, de a urma exemplul personalităţilor care au ştiut să modeleze un stat tânăr, abia apărut pe harta continentului, astfel încât să-l facă să conteze în concertul naţiunilor europene. Cu atât mai mult azi, când suntem parte a uneia dintre celei mai prospere regiuni de pe glob.

Anunțuri

Despre Cristian Florea

Cristian Tiberiu Florea, n. 1959, Galaţi. Profesor de geografie şi istorie. Cărţi publicate: Clima oraşului Galaţi, Arionda, 2000 În nada maeştrilor. Încercări de mitanaliză, Vremea, 2005 Importanta geostrategica a atmosferei, sensappelle.wordpress.com, 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: