Insectarul / Constantin Dumitru Florea

Acu’ vre-o doi ani în urmă, terminasem ziua de lucru şi tocmai intrasem, ca de obicei, „La Borş”, adică în bodega de peste drum de poarta cimitirului „Eternitatea”, de-o ţinea odinioară bătrânul Vasile Borş un om scund şi pântecos, cu zâmbetul de la o ureche la alta, de parcă i-ar fi fătat vaca doi viţei deodată şi ar fi fost cumătru cu toată lumea. Pe firmă scria mare şi frumos „La poarta raiului”, dar nimeni nu folosea denumirea asta pretenţioasă. „Un’ te duci?” te întreba, de-o pildă, consoarta, tocmai când încercai să te strecori binişor pe poarta casei, puţin înainte de ora prânzului. „La Borş”, îi spuneai, pe tonul cel mai natural şi inocent cu putinţă. Sau, uşor răstit, simulând o indispoziţie: „Vezi că mă duc pân’ la Borş”. Cineva din alt cartier, care nu ar fi auzit de infecta bodegă cu duşumeaua îmbibată de motorină şi cu mesele de tablă năclăite de o scursură incertă care puţea a rachiu ordinar – raiul muştelor -, ar fi putut crede că i s-a terminat omului acreala din casă, când, de fapt, doar i se acrise să frece menta prin ogradă în colimatorul nevestii şi mergea să se „îndulcească” puţin. În fine! Aici, singur la o masă, l-am găsit pe Sile Chihaia, pictorul de la Sala sporturilor, ăl de făcea afişele pentru partidele din campionatul de fotbal, de volei, de handbal, sau pentru galele de box. Stătea pe Ştirbey Vodă, câteva case mai sus de cârciumă, cum te laşi spre Poşta Veche în drum spre Piaţa Nouă. Am comandat pentru amândoi câte un coniac, citind inscripţia de desupra barului, scrisă cu litere mari, cursive pe o plăcuţă albă, demnă de un sofist antic: „Azi cu bani, mâine fără bani”. Alături, alta, deosebit de optimistă şi încurajatoare, dar în esenţă foarte  adevărată:

„Orişice ai zice,

Orişicum ar fi,

Tot mai bine-aice,

Decât vizavi!”

Şi cum stăteam noi aşa, fără nici un fel de griji şi mulţumiţi până la cer că Vasile Borş ne turnase un coniac mai de doamne-ajută şi nu poşirca distilată din surcele, garnisindu-ne paharele cu o buză de zahăr şi o feliuţă de lămâie, şi pe deasupra ne pusese în faţă ş-o farfurie plină cu alune, din partea casei, numai ce apare Ilie Conştientu’ cu faţa lui de douăş’patru de carate şi dantura la fel. Dă mâna cu noi, îşi trage un scaun şi se aşează făcându-i semn Borşului să se prezinte cu înc-un rând. Acuma, tre’ să vă spun că Ilie Conştientu’, coleg de serviciu cu mine, fusese ales de noi, mai în glumă, mai în serios, secretarul organizaţiei de bază pe intreprindere, aşa că se cam lăsase de golănit şi de bătut tarabele cu popice sau alba-neagra prin bâlciuri.

Din vorbă în vorbă ne povesteşte mie şi lui Sile Chihaia, cum a avut el iniţiativa proprie şi personală, aprobată fără nici un fel de obiecţii de secretaru’ de partid pe municipiu să facă un panou cu fotografiile fruntaşilor în muncă pe întregul oraş, indiferent de intreprindere. De fapt moda, asta cu panourile de onoare – „insectarele”, cum le spunea toată lumea – fusese împrumutată de la ruşi. În urmă cu două decenii, minerul sovietic Alexandru Stahanov, prototipu’ omului nou al societăţii socialiste multilateral dezvoltate, dăduse, chipurile, într-un singur schimb, ’jde’mii de vagoane de cărbune depăşind de nu ştiu câte ori norma, fiind dat exemplu pentru toată clasa muncitoare internaţională. Aproape nu era revistă sau ziar unde să nu-i apară fotografia de fruntaş în întrecerea socialistă. Acum, fie vorba-ntre noi, întrecerea asta urmărea şi să-l ţină pe alde Ivan cât mai departe de sticla de votcă. Aşa se face că au început să apară şi pe la noi prin târg „panouri de onoare”, meşterite din profil laminat şi cu tălpici turnate în beton. Sub geamul gros de sticlă pozau, cu privirile aţintite către viitorul luminos, fruntaşii în producţie de pe la toate unităţile socialiste. Insectarele erau „plantate” de obicei în centru, ca să-i poată admira toată lumea pe cei mai buni fii ai oraşului. De fapt, cu povestea asta Conştientu’ venise şi la mine, păcălindu-mă de o fotografie în care apăream ca un băiat fercheş ce sunt, pus la patru ace, cu costum şi cravată. După-aia, pe grecu’ Kaţalis de la frigidere, pe frate-său Gigi, care i-a dat o poză a-ntâia în costum bleumarin de marinar cu însemnele Căpităniei Portului, pe Mihăiţă, mai marele peste sindicatul de la uzinele „Cristea Nicolae”, foste „Titan-Nădrag-Călan”.

Aşa că avea acum un vraf de vreo douăj’ de poze tocmai bune de pus la insectarul cu pricina, dar probabil că intenţiona să-şi lărgească colecţia de cărăbuşi, aşa că-i dădea târcoale lui Sile Chihaia încercând să-l trombonească: „Eşti singurul pictor din palatul sporturilor şi n-are cine să te «ia» la locul de muncă, în producţia de bunuri materiale, ori la făcut afişe de importanţă locală, naţională sau chiar peste hotarele internaţionale ale patriei; eşti cel mai cel fruntaş pe ramura picturii stradale, de reclamă comercială, avertizare, aducere aminte şi luare la cunoştinţă”, precum şi alte vrăjeli.

Nici eu şi cred că nici Sile, nu am priceput din capu’ locului cam pe unde îi tună mintea lui Ilie, aşa că, pentru a ne lămuri, i-am cerut pozele strânse până atunci ca să vedem şi noi dacă recunoaştem pe careva dintre fruntaşi. Conştientu’ le purta totdeauna cu el, ca dovadă a sarcinii de mare răspundere primite pe linie de partid. După ce am strigat după Borş să ne arunce o cârpă cu care să ştergem masa udă, le-am etalat ca pe cărţile de joc, privindu-le meclele cu interes. Erau tot una şi una, numai de băieţi brava, buni de pus la rană la vreme de necaz. Pe mine însă, nu mă tăia capu’ ce căuta poza mea alături de cea a lui Culache Scrumbie, care nu numai că nu avea serviciu, dar nici nu avusese vreodată şi umbla cu cerşitu’ prin Piaţa Nouă furând câte un castravete sau câte o dumadă coaptă de pe la tarabagioaicele gură-cască, iar când i se făcea sete, lipindu-se la câte-un rachiu de la măcelarii cărora le făcea curat în prăvălie. Sau, ce căuta printre fotografiile fruntaşilor cea a lui Culică, zis Ăurăngutanu’, cel cu faţa lovită de-un tanc, care pentru o halbă de bere îţi măzgălea mutra la repezeală pe o bucată de carton. Cu atât mai mult nu avea ce căuta printre fruntaşii gălăţeni Tudorachi Doală, cunoscut specialist în „lucrări de control” la „caraimanele” cetăţenilor care urcă în tramvai – om greu, cu peste douăzeci de condamnări la activ, sezonier, pe timp de iarnă, la măturat prin biroul comandantului din penitenciarul Galaţi.

Cu mare reţinere şi derogări de la cea mai elementară logică puteai să admiţi că Petrică Dumitriu zis Cavalerul de la Tunel, zis Procuroru’ Dumitriu, zis Escrocu’ cu mustaţă, putea face parte din categoria fruntaşilor, deoarece era un contabil destul de priceput, dar ultima dată când avusese serviciu fusese într-un trecut mai apropiat de data descoperirii Americii de către Columb, în prezent aflându-se  într-un fel de concediu perpetuu, pe care-l petrecea agăţând femei cu parale, trecute nu numai de prima dar şi de a doua tinereţe, amatoare de tratamente speciale prin anumite staţiuni staţiuni balneo din ţară, în nădejedea că nu vor rămâne fără urmaşi.

După ce a privit cu atenţie figurile, Sile, nici una-nici două, se ridică de la masă şi cum stătea, aproape gard în gard cu cârciuma lui Vasile Borş, trage o fugă până la el acasă de unde vine c-o fotografie de pe vremea când avea numai opt-nouă anişori şi era străjeru’ lu’ Carol al doilea, îmbrăcat cu bluză albă de uniformă, cu epoleţi, cravată portocalie la gât şi insignă cu vulturul din stemă regală la basca albă. I-o întinde, grav, lui Conştientu’, care după ce se dumireşte i-o aruncă în cap împreună cu câteva lozinici prost digerate despre regimul burghezo-moşieresc de tristă amintire, şi cu îndemnul de a şi-o atârna la privată.

Pe chestia asta am mai luat un rând. Numai Ilie n-a luat parte la veselia noastră – cum era să se compromită cu nişte indivizi de rând, fără nivel politic? Văzându-l cam îmbufnat, Sile îi spune că a vrut numai să facă o glumă, şi că, dacă vrea o fotografie potrivită, să treacă a doua zi pe la maică-sa, că-i lasă vorbă să i-o dea.

A doua zi, Ilie Conştientu’, dornic să îndeplinească mai repede înalta sarcină de partid, se pune la costum, cravată şi pantaloni la dungă, pe cap îşi potriveşte cu grijă o şapcă leninistă şi se prezintă acasă la Chihaia, unde începe să bată energic în poartă. Nici un răspuns, în afară de un lătrat răguşit. Nerăbdător, începe să bată din ce în ce mai tare, zgâlţâind şi mânerul. În sfârşit, apare pe alee mama lui Sile, o femeie încă în putere, cu călcătura grea, deţinătoare a postului de lampă finală la „Radio-Şanţul” mahalalei, din Ştirbey Vodă, până-n Sfinţii Împăraţi, şi de la găzăria din Piaţa Rizer până-n bariera Tecuciului, unde-i cârciuma lui Columb şi vopselăria lui Calavris grecu’. Auzind cererea lui Ilie, care se mai şi prezentase, ca boul fudul, secretar de partid, apucă din dosul porţii o scurtătură de stejar şi unde nu mi ţi-l altoieşte în vârful scăfârliei de-i sar capacele şi-l face să scape din mână plicul cu fotografii cu care voia să o impresioneze, şi argumentul ăsta solid, de esenţă tare, îl face să lase dracului toate sarcinile primite pe linie de partid şi să şteargă putina fără remuşcări de cuget că nu s-a putu ridica la înălţimea lor.

După această victorie înainte de limită, mama lui Sile i-a strigat din urmă, tare de-au auzit toţi vecinii, care priveau cu discreţie prin crăpăturile gardurilor:

– Apăi, ’cu-mă-n ochii şi oasele tăle de talharu’ dracului! Fugi, ai? Nu mai vrai să-ţi dau fotografie, securistule ?

După bumbăceala asta zdravănă, Ilie Conştientu’ coboară Vadu’ Movilei cu pas împleticit, mai mult ţinându-se de garduri, şi mă găseşte la „Prutul”, în cârciuma lui Culăiţă Manea, unde-i reparam ăstuia agregatu’ frigorific. Aici, în timp ce dă de duşcă un rachiu cu intenţia lăudabilă de a-şi ameliora coma, mă pune la curent, printre oftaturi şi văicăreli, cu ce i se întâmplase, întrebându-se ce i-o fi venit femeii să-l cotonogească aşa, din senin, fără să fi fost provocată, şi mai ales, culmea, să-l poreclească securist, el care nu-i înghite pe cei de-albastru de când l-or chemat să-l întrebe de ce a fugit fiu-su cel mare în Grecia capitalistă şi retrogradă. La întrebarea asta nici eu şi nici el nu am putut răspunde. L-am tachinat numai, întrebându-l cum de-a putut să fie atât de tolomac încât să se lase pus pe fugă de o muiere şi să abandoneze în faţa porţii bunătate de poze. Răspunsul a fost o nouă serie de gemete însoţite de scrâşnete neputincioase din placa dentară.

A doua zi însă, mă întâlnesc cu Chihaia, undeva pe la „Bandajatul”, restaurantul deschis chiar în faţa spitalului nou, unde ne întremăm amândoi cu câte un rom, înaintea ciorbei de burtă. Prinzând momentu’, Sile mă întreabă rânjind cu gura de la o ureche la alta, dacă m-am întâlnit cu Ilie, la care eu, fiind în temă, l-am întrebat ce-a avut maică-sa cu el de l-a umplut de cucuie cu atâta râvnă şi pricepere.

„Da? Zici că l-a lucrat temeinic?” beli ochii, zgâlţâindu-se de râs. „Bine i-a făcut, fi-i-ar partidul de cap să-i fie! Io i-am spus să-l ia la cotonogeală! Adică ce, măi Vasile, eram vreun fraier să nu mă prind pentru ce-i trebuiau individului pozele, ce zici? Îşi pusese în cap să facă un album, pe care să-l plimbe prin tot târgul, cu cele mai mari sugative din oraş, intitulat, în bătaie de joc, «nu faceţi ca ei», ca la gazeta de perete! «Clubul» sau «Colţul beţivilor», aşa voia să-i spună. Aşa că, după ce ne-am despărţit, alaltăieri, la Borş, m-am dus acasă şi i-am spus mamei că am prostul obicei să scot pe goarnă, după ce mă aghezmuiesc, bancuri politice cu alde Ceauşescu şi ţaţa Leana, şi că unul din pretenarii ascultători m-a dat în primire la băieţii de-albastru. I-am mai spus că securiştii nu mă cunosc la faţă, aşa c-or să vină să-i ceară o poză pentru identificare, ca să mă aresteze, da’ ea să fie fără grijă pen’că că legea nu le dreptul să intre în curtea cuiva fără mandat de arestare sau de percheziţie, aşa că poate să-i blagoslovească de cum deschid gura ca să-i ceară poza mea. Şi ca să-i fie sprijin de nădejde, am dotat-o cu o patachie sănătoasă de stejar, groasă ca pe mână, proptită lângă poartă. Mama, care-i femeie ce nu ţi-ar ieşi din cuvânt, Doamne fereşte, şi pe deasupra habar n-are habar de legi şi alte de-astea, nefiind dusă de multe ori la biserica Sfinţii Împăraţi, măcar că-i la o zvârlitură de băţ în spatele casei, s-a conformat şi mi ţi l-a croit pe Conştientu’ de i-au mers fulgii!”

„Şi pozele pentru insectar?” am vrut să ştiu.

„Au rămas la maică-mea. Mai întâi am vrut să le punem pe foc, dar p’ormă m-am gândit că poate n-ar strica să facem, totuşi, «insectarul». Aşa, de caterincă. Îl plantăm la Borş, sau la madam Gold. Tu ce zici? Îmi dai o poză de-a ta?”

Insectar2

(Din volumul de povestiri în curs de apariţie, Şuţi, malagambişti, brigibidari şi alte figuri de iarmaroc din târgul Galaţilor)

Anunțuri

Despre argomin

ARGO: periodic cultural trimestrial fondat în anul 2015 la iniţiativa domnilor Codrin Vasiloancă, Cristian Florea şi Bogdan Silion, intelectuali şi profesori din Galaţi şi din Brăila.

Un comentariu

  1. Pingback: SUMAR ARGO NR. 2 / IUNIE 2015. Responsabil ediţie: Cristian Florea |

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: