Evgheni Vodolazkin, Laur, traducere de Adriana Liciu, Editura Humanitas Fiction, 2014.
Dacă aș fi citit ceva scris de Tarkovski, aș fi spus că Vodolazkin și cineastul sunt înrudiți. De altfel, în textele de mediatizare a romanului Laur (pe care autorul, rus născut în anul 1964, la Kiev, doctor în științe filologice și specialist în literatura rusă veche îl califică drept „roman neistoric”) se spune că amintește de filmul „Andrei Rubliov”…
Plasată între anii 1440 și 1520, acțiunea este întretăiată de trei-patru scene fără importanță cantitativă, dar ideatică da, deoarece Vodolazkin precizează într-un text de pe coperta a IV-a: „În descrierea unei păduri într-o primăvară din secolul al XV-lea, în romanul meu apare o sticlă de plastic. Apare acolo pentru că am vrut să sugerez că nu există timp. Și asta e ideea esențială a romanului: există veșnicie, nu timp.” Raportat la cele aproximativ 325 de pagini, nu sunt mai mult de zece, poate nici atât, în care apar personaje din viitor, unele implicate în cercetarea epocii în care a trăit Laur, care a mai fost cunoscut şi sub alte nume, precum Arsenie, într-un fel și Hristofor, dar mai ales Ustin, nebun întru Hristos, apoi iar Arsenie, Ambrozie… Heideggerian sau nu, apropo de raportul ființă-limbă, autorul mai adaugă că principalul mijloc prin care încearcă să exprime „supremația” veșniciei asupra timpului „este limba”. Iar în limbă, „numele” au importanța lor – și aici ne ducem cu gândul la Numele trandafirului -, ca și „numele proprii” cu care, nu-i așa, vom fi chemați la judecata de apoi! Eroul, având atât de multe „nume”, sugerează oare ceva apropo și de relativitatea „numelor”!?
La un moment dat, când va pleca în pelerinaj spre Ierusalim, rusul se va împrieteni cu un italian care avea darul lui Nostradamus, de a avea viziuni cu viitorul (asta dacă într-adevăr credem în catrenele acestuia!), pre numele său Ambrogio Flecchia, care face referințe la evenimente din anii 1966, 1977 şi altele. Spre jumătatea secolului al XX-lea, o urmașă după fratele lui Ambrogio, scrie și publică lucrarea „Ambrogio Flecchia și timpul său”, pe baza viselor despre înaintașul său, dezvoltând teoria lui Einstein asupra relativității „într-un limbaj simplu și accesibil”, după cum subliniază Vodolazkin. Dacă această Francesca Flecchia și lucrarea sa chiar au existat, nu putem spune…La urma urmelor nu știm, fără a cerceta, nici dacă Arsenie este real, dacă a existat…Poate și Evgheni Vodolazkin este doar o invenție!
Pe alt fir al ideilor, cartea este și despre sufletul rus. La pagina 299 stă scris despre ce stătea „spus într-o gramotă a lui Hristofor: că rușilor li se supun multe spații, dar ei nu pot asimila aceste spații.” Și pentru că deja v-am amețit întrucâtva, Hristofor fusese bunicul lui Arsenie iar gramota este un fel suport, dacă nu chiar carte propriu-zisă, pentru scriere, confecționat din scoarță de copac tratată.
O altă cheie a cărții, deconspirată în final, este tocmai Înțelegerea. Nu numai a sufletului rus (la pagina 145 un nebun întru Hristos, Foma, antologic și el, conchide mânios: „Că doar așa e rusul – el nu e doar cucernic. Vă aduc la cunoștință pentru orice eventualitate că el mai e și neînfrânat și necruțător, și că la el orice se poate transforma pur și simplu într-un păcat de moarte. Că aici linia de despărțire e așa de subțire, că voi, ticăloșilor, nici nu puteți înțelege.”), ci a firii omenești în general, stihială sau nu, cu măsură sau nu. Ceremonia funerară care îl duce pe Laur pe ultimul drum are parte de aproape 200 000 de oameni. Laur nu este dus oricum, ci este târât prin iarbă, conform dorințelor sale. Un negustor german îl întreabă pe un fierar: „Ce fel de oameni sunteți voi, spune negustorul Siegfried? Omul vă vindecă, vă dedică toată viața lui, dar voi îl chinuiți cât trăiește. Iar când moare, îi legați picioarele cu o frânghie, îl târâți și plângeți cu șiroaie de lacrimi. „Ești pe pământul nostru de un an și opt luni deja, îi răspunde fierarul Averki, și n-ai înțeles nimic din el”. „Dar voi înțelegeți?”, întreabă Siegfried. „Noi? Fierarul stă puțin pe gânduri și se uită la Siegfried. Păi nu, nici noi nu înțelegem.” Astfel, deloc întâmplător, cartea este împărțită în cinci părți denumite Prolegomene (oare ce ar fi spus Kant dacă ar fi citit un astfel de roman?), Cartea cunoașterii, Cartea renunțării, Cartea drumului, Cartea liniștii.
Tehnic, există o anumită linearitate, urmărindu-se evoluția de la naștere până la moarte a unui om care se pare că a devenit sfânt. „Cartea cunoașterii” poate sta sub semnul unui fragment de la pagina 52: „Solomon a spus: trei lucruri nu pot să le înțeleg, ba chiar patru: urma vulturului pe cer, căile șarpelui pe stâncă și cărarea corabiei ce merge pe mare și căile omului în tinerețile lui. Asta nu a înțeles Solomon. Asta nu a înțeles Hristofor. După cum a arătat viața, asta nu a înțeles nici Arseni.” Din această perspectivă, deoarece tot vorbeam mai sus de Înțelegere, eroul, stigmatizat de o nefericită poveste de dragoste, este în pofida trecerii vremii, mereu tânăr, chiar și în clipa morții, când, dacă am înțeles noi bine, sic, i s-a dat de înțeles, totuși, că toate eforturile sale i-au fost răsplătite. Poate iubita sa, moartă la nașterea pruncului lor, născut mort, poate cei doi au fost mântuiți! Și împreună cu ei și Arseni! Deoarece înainte de a muri reușește să ajute o tânără să nască, ceea ce nu reușise cu Ustina, marea sa iubire pământească!
De altfel, scena nașterii ratate și ceea ce a urmat te poate urmări mult timp! Teribile pagini! Amintind de clipa când Sophie a lui William Styron a trebuit să aleagă între cei doi copii ai săi pe care să-l trimită la moarte! Pagini care nu vor putea fi, într-un fel, eclipsate, nici de marile epidemii de ciumă pe care Arseni le va înfrunta, nici de Belozersk ori de Pskov, nici de nebunii întru Hristos mergând la propriu pe ape, certându-se pentru nimicuri, nici de dormitul împreună cu ursul, poate nici de întreaga călătorie către Ierusalim…
Deși nu se întinde pe multe pagini, povestea de iubire dintre Andrei și Ustina intră în galeria marilor povești de dragoste din literatura rusă. După cum zice unul dintre personaje, adresându-se unui Arseni distrus de sentimentul vinovăției: „Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe” (p. 85).
Personajul este starețul Nikandru, cu care Arseni comunica telepatic, stareț și el în pragul desăvârșirii când se întâmplă drama morții ibovnicei și a pruncului, stareț care încearcă să-l întărească deși el, Arseni, mărturisește, că datorită îngâmfării, încrederii prea mari în știința sa, i-a luat viața pământească Ustinei. „Atunci, dă-i-o pe a ta!” zice starețul. „Dar pot oare să trăiesc în locul ei?” va fi întrebarea la care, mai bine de jumătate de veac, Arseni va încerca să răspundă – prin puterea dragostei și a rugăciunii sale.
Încercarea inconștientă a lui Arseni de regăsire, de refacere a paradisului adamic prin retragerea egoistă întru iubirea Ustinei și a urmașului lor este sancționată. Trupurile celor morți, în pofida opoziției eroului, sunt destinate scudelniței, locului celor morți fără împărtășire.
„Scudelnița era un loc trist. Chiar și cimitirul lângă al cărui gard locuiau Arseni și Hristofor părea cumva mai plăcut. Scudelnița, sau bojedomka, era pe un deal, la două verste de casa lui Hristofor. Acolo zăceau cei morți de molimă, pelerinii, strangulații, pruncii și sinucigașii. Acoperiții de ape, și omorâții în lupte, și arșii în foc. Cei căzuți sub farmece, loviți de trăsnet, morți de îngheț și de orice rană. Viața acestor nefericiți era diferită, și nu ea îi punea laolaltă, căci asemănarea lor era în moarte. Era moartea fără căință.” (p. 81).
Într-un fel, pentru restul vieții lui, toată lumea se transformă într-o scudelniță în care așteaptă răscumpărarea. Dar nu stând, ci rugându-se și jertfindu-se pentru omenire, renunțând la orice ispită, chiar și când ar fi putut fi din nou soț și tată, unei femei și unui copil pe care i-a salvat din ghearele ciumei prin devotamentul său. Femeia, înțelegând că nu poate să-i fie bărbat, îi cere să-i fie fratele său, dar el răspunde: „Nu pot să trăiesc cu tine într-o dragoste desăvârșită, fiindcă sunt slab. Iartă-mă, în numele Domnului.”
Într-un (alt) final, un alt stareț, Inokenti, care îi „înmânează” schima mare, semn al devenirii călugărești depline („Laur e un nume bun, căci planta care ți-e de acum tiz e medicinală. Fiind veșnic verde, ea simbolizează viața veșnică”), în fața mirării lui Laur („Nu mai simt unitatea vieții mele. Am fost Arseni, Ustin, Ambrozie, iar acum, iată, am devenit Laur. Viața mea a fost trăită de patru oameni care nu seamănă unul cu altul, care au trupuri diferite și nume diferite… Viața seamănă cu un mozaic și se desface în bucăți.”), lămurește lucrurile: „Tu te-ai dizolvat în Dumnezeu. Tu ai frânt unitatea vieții tale, ai renunțat la numele tău și chiar la persoana ta. Dar și în mozaicul vieții tale există ceea ce ce unește toate părțile ei componente: aspirația către El. În El, ele se adună din nou.” (p. 296).
Dacă vreți, specialistul în istorie a culturii vechi Vodolazkin se răfuiește blând cu Istoria, după cum se arată și dintr-un dialog din timpul pelerinajului la Ierusalim, când Ambrogio îi spune lui Arseni: „… istoria nu are țel, cum nu are nici omenirea. Țel are numai omul. Și nici asta întotdeauna.”
Între credința lui Arseni că pe lume nu există repetare, ci numai asemănare (p. 245), poate doar un gând, și convingerea aproape filosofică a lui Inokenti, conform căreia „există evenimente asemănătoare, iar din această asemănare se naște contrariul”, repetările fiind date pentru biruirea timpului și pentru salvare, adică pentru repararea unor lucruri și fapte (p. 278), „cuvântul scris (și, după credința bunicului Hristofor, care îl învață pe micul Arseni tainele pentru a fi vraci, părinții lui murind de ciumă, dar și a lui Vodolazkin) pune în ordine lumea. Îi oprește instabilitatea. Nu îngăduie înțelesurilor să se macine.”.
Cuvântul scris al romanului întărește înțelesul îndemnului la obișnuirea cu despărțirea, cu despărțirile, și această obișnuire s-ar putea face doar prin rugăciune, deoarece „rugăciunea e totul” și, într-un fel, romanul Laur este o rugăciune, ca și filmul Andrei Rubliov, ori măcar sunt, vorba aceluiași Tarkovski, omilii…
Bref, este vorba de despărțirile care contează, deoarece Moartea, în întreaga ei măreție de Înger al Morții este un alt personaj important al cărții, anunțând în felul ei că trupul trecător este slugă vremelnică esenței. Precum atunci când bunicul îi citește din gramote:
„Și i-a poruncit Domnul Arhanghelului Mihail să împodobească Moartea care se ducea la Avraam cu o mare frumusețe. Și a văzut Avraam cum Moartea vine la el și tare s-a înfricoșat și i-a spus Morții: Rogu-te, spune-mi, cine ești? Și rogu-te, du-te de la mine, căci de cum te-am văzut, sufletul meu s-a tulburat. Nu-ți pot îndura slava și văd că frumusețea ta nu-i din lumea asta.”
Da, într-un fel, nici frumusețea cărții lui Evgheni Vodolazkin nu este din lumea asta, sau numai din lumea aceasta, tocmai pentru că reușește să scrie despre natura legăturilor omului cu divinitatea, conform celor citate pe clapeta de pe coperta doi:
„Sunt lucruri despre care este mai ușor să vorbești în contextul unei Rusii străvechi. Despre Dumnezeu, de exemplu. După părerea mea, legăturile cu El erau mai directe pe vremuri. Mai mult decât atât, pur și simplu existau. Acum natura acestor legături îi preocupă doar pe puțini, și asta e neliniștitor. Să fi aflat noi, din Evul Mediu încoace, vreun lucru complet nou, care să ne permită să ne relaxăm?”
Da, Evul Mediu este cu noi, nu neapărat în sens berdiaevian, în pofida progresului tehnologic, a internetului, Dumnezeu poate fi cu noi, dar nu va fi ușor, nu ne vom putea permite să ne relaxăm…
Când Ustina moare, nevrând să părăsească trupul iubitei, Arseni, slăbit, are diverse vise sau doar așa putem noi să spunem:
„Somnul lui Arseni era atât de puternic, încât sufletul îi părăsea din când în când trupul și atârna sub tavan. De la înălțimea aceea, de fapt mică, îi contempla pe Arseni și pe Ustina care zăceau, mirându-se de lipsa din casă a sufletului iubit al Ustinei. Văzând Moartea, sufletul lui Arseni a spus: nu pot suporta slava ta, și văd că frumusețea ta nu e din lumea asta. În momentul acela, sufletul lui Arseni văzu sufletul Ustinei. Sufletul Ustinei era aproape transparent și de aceea imperceptibil. Oare așa arăt și eu, s-a gândit sufletul lui Arseni și a vrut să atingă sufletul Ustinei. Dar un gest de prevenire din partea Morții opri sufletul lui Arseni. Moartea ținea deja sufletul Ustinei de mână și se pregătea să îl ducă. „Lasă-l aici, a început să plângă sufletul lui Arseni, noi suntem contopite”. „Obișnuiește-te cu despărțirea, a spus Moartea, ea e dureroasă, chiar dacă e vremelnică”. „O să ne recunoaștem unul pe altul în veșnicie?” a întrebat sufletul lui Arseni. „Asta depinde în mare măsură de tine, a spus Moartea: în cursul vieții, sufletele nu de puține ori se împietresc, și atunci puțini sunt aceia care le recunosc după moarte. Dar dacă dragostea ta, Arseni, nu e falsă și rămâne nezdruncinată cu trecerea timpului, se pune întrebarea de ce să nu vă recunoașteți unul pe altul acolo unde nu e nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit…” (p. 75)
Nu-i așa că, poate, v-ați gândit la o compoziție rublioviană, precum cea din „Sfânta Treime”!?
Dar poate a sosit momentul să ne despărțim…Să lăsăm Frumusețea să tacă!
argozine.wordpress.com 
Pingback: SUMAR ARGO NR. 2 / IUNIE 2015. Responsabil ediţie: Cristian Florea |