Fenomenologia spaţiului vid: Kant – Leibniz – Russel / Adrian Silivestru

Moto: „…timpul… nu e decât fantoma spaţiului  ce bântuie conştiinţa reflexivă” (Henri Bergson)

Immanuel Kant, trezit din somnul dogmatic de către Hume, deturnează direcția filosofiei de până la el, care avea sensul către obiectul cunoașterii, orientând-o înspre posibilitățile de cunoaștere.

Aşadar, pentru a ne raporta cognitiv la un obiect al cunoaşterii trebuie mai întâi să-i fixăm anumite coordonate spaţio-temporale, însă acestea aparţin obiectului sau se găsesc într-o dimensiune fenomenologică în intelectul nostru ? Potrivit filosofului german, abordarea cognitivă a obiectului (inclusiv spaţial) se realizează prin intermediul celor trei laturi ale capacității noastre de cunoaștere: sensibilitatea, intelectul şi raţiunea. Sensibilitatea implică o intuiţie apriori a simţului extern care este spaţiul în genere, intelectul legiferează conceptual structura spaţiului, iar raţiunea, prin ideea cosmologică antinomică (teză – lumea este finită în spaţiu şi timp, antiteză – lumea este infinită în spaţiu şi timp) ne oferă o dimensiune dialectică a spaţialităţii. Astfel, antiteza introduce un înțeles cel puțin inedit al spațiului infinit și anume, spațiul vid. Immanuel Kant arată că acceptarea ideii de spațiu infinit implică coexistența a două niveluri spațiale: unul ca raport al lucrurilor în spațiu, iar al doilea ca raport al lucrurilor față de spațiu, adică un raport al lumii față de spațiul vid. Dar ele sunt antinomice, întrucât, prin raportul lucrurilor în spațiu putem gândi de exemplu mișcarea, dar prin acceptarea existenței spațiului vid (deci infinit) mișcarea este un non-sens. Chiar dacă această antinomie a rațiunii nu pare decât o continuare a aporiilor lui Zenon Eleatul, ea ne plasează în mod indiscutabil în zona fenomenologică a dimensiunii umane.

În acest mod are loc o construcţie internă a omului în care spaţiul, deşi în aparenţă aparţine unei realităţi obiectuale exterioare, este structurat în diverse nivele apriori ale capacităţii umane de cunoaştere, astfel încât el descrie într-un mod analitico-geometric natura umană.

Dacă într-o definire clasică a naturii umane spaţiul intervine mult mai evident şi conturarea unor dimensiuni ale omului este realizată mai explicit, Kant insinuează spaţiul în însăşi esenţa umană, îi găseşte loc în ceea ce determină mai radical fiinţa umană şi anume, cunoaşterea. Mai mult, raţiunea (prin antinomia ei spaţială), întrucât, ca facultate, este determinabilă numai obiectiv, ne desprinde de circumscrierea fenomenală şi ne plasează în indeterminarea lucrului  în  sine şi din acest motiv omul nu poate fi privit ca o fiinţă sensibilă (determinabilă doar fizic) ci mai curând ca expresie inefabilă, a cărei posibilitate nu o putem înţelege deplin. Poate din acest motiv înțelegem de ce gânditorul din Königsberg este uneori de acord cu existența unui spațiu ideal (vid) iar alteori cu existența spațiului ca raport între lucruri plecând de la același paradox: paradoxul obiectelor simetrice.

            Anterior gândirii kantiene, un alt filosof german, și anume Leibniz, intuind parcă antinomia rațiunii cu privire la spațiu, afirmă că indiferent de cum ne raportăm la spațiu, în realitate el se manifestă în două ipostaze: ca relații între lucruri și ca spațiu în sine. Filosoful din Leipzig utilizează în argumentarea teoriei sale principiul rațiunii suficiente, principiu care nu face altecva decât să întemeieze ambele ipoteze cu privire la natura spațiului. Practic cele două sunt indiscernabile în viziunea lui Leibniz și ca urmare nu are rost să ne întrebăm care este motivul pentru care ar trebui să preferăm una dintre ele. Cu toate că filosoful german încearcă să construiască o replică la adresa lui Newton prin intermediul scrisorilor lui Clarke, el nu poate respinge cu argumente clare teoria existenței spațiului în sine (adică a spațiului vid). Spațiul, la fel de bine poate fi o ordine de coexistență a lucrurilor dar și o realitate în care există lumea. Conștiința, chiar şi la nivelul simțului comun, pentru a așeza lucrurile într-o ordine de coexistență, are nevoie de un spațiu, ceea ce implică fie o condiție apriori a conștiinței fie o realitate în sine.

Bertrand Russel descrie o fenomenologie a spațiului vid, în contextul paradoxal al cunoașterii lumii exterioare, plecând de la problema lui Pitagora. Conform filosofului grec, lumea este alcătuită din numere astfel încât fiecare obiect este reprezentat de un număr, ceea ce înseamnă că în afară de numere nu mai există nimic altceva, adică toată materia constă din atomi ce au între ei un spațiu vid. Numai că în acest mod se naște un paradox care pune în gravă dificultate filosofia pitagoreică: existența numerelor incomensurabile. Altfel spus, teorema lui Pitagora trebuie să admită existența unei alte categorii de numere, și anume numerele iraționale. Şcoala eleată, prin Zenon şi Parmenide, a formulat mai multe paradoxuri, care ne arată, pe de o parte, întemeierea rațională a Ființei, iar pe de altă parte dialectica fenomenologică a spațiului vid. Dacă într-o realitate senzorială spațiul este un element fundamental al cunoaşterii exterioare, în lumea rațională el se comportă ca un mediu vid ce scapă de încercuirea paradoxurilor pentru că doar atomii (sau punctele matematice) pot fi atât finiți cât și infiniți.

Teoriile fizice contemporane încearcă să explice comportamentul diferit al spațiului (al spațiului şi nu al materiei) la nivel cosmic față de nivelul particulelor elementare. Universul se află într-un tip de spațiu guvernat până la un punct de legile fizicii, însă lumea cuantică se desfășoară într-un alt tip de spațiu pentru care este nevoie de o altă abordare.

Spațiul vid beneficiază, prin această dialectică fenomenologică, de multiple posibilități de interpretare, prezintă o versatilitate capabilă să ofere (şi să reclame!) explicații atât la nivel macro- cât și la nivel microcosmic.

Etichete: incomensurabil, lucru în sine, percepţie, raţiune, spaţiu, vid