„Winter sleep”: elegie vizuală a nuanţelor sufleteşti/ Bogdan Silion

Filmul lui Nuri Bilge Ceylan recent premiat la Cannes, Winter Sleep (Palme d’Or, 2015), este un eseu cinematografic nuanţat cromatic, impresionist, caustic politic, implicat social, dar mai ales filosofic, care transformă pelicula cinematografică într-un „tot” unitar, coerent, ce poate fi chiar realitatea de zi cu zi. Din punct de vedere strict estetic, filmul impresionează prin subtilitatea dialogurilor, cu adevărat autentice, ale celor trei personaje principale. Schimburile de cuvinte se desfăşoară într-un cadru teatral (pitorescul hotel din ţinutul stâncos al Anatoliei, deţinut de Aydin, un om cultivat şi bogat, fost actor) şi susţinute de un scenariu minimalist.
După „A fost odată în Anatolia” (2011), un film metafizic-tarkovskian, în care se vorbeşte puţin şi se simte mult, Ceylan creează „Winter sleep”, ce pare a fi mai degrabă un film „de regizor”, în sensul că se remarcă prin punerea în scenă a unor probleme morale sofisticate, care trădează distanţele reci, ca iarna din podişul Anatoliei, şi plictisurile membrilor familiei lui Aydin (sora, soţia şi actorul arendaş pensionat cu veleităţi de scriitor). Scenariul, în schimb, este construit pe baza unui conflict clasic dintre bogaţi şi săraci: Aydin nu se simte în largul său atunci când copilul chiriaşilor rău platnici şi săraci sparge parbrizul geamului în care se afla bătrânul actor proprietar şi administratorul lipsit de nuanţe sufleteşti, Hidayet. Piatra care sparge parbrizul este intenţia declanşatoare a filmului, care mai departe vorbeşte, oarecum tezist, despre prăpastia existentă între cei aflați la poluri opuse în ierarhia socială. Aydin îşi permite să ia decizii etice, să aibă principii, să dispună după bunul plac de ideile morale, să judece şi să condamne în scris atât lipsa estetismului la omul sărac, cât şi neputinţa acestuia de a-şi transcende condiţia. Familia imamului şi a fratelui acestuia nu poate decât să aspire la demnitatea pierdută în sărăcie şi umilinţă. Totuşi regizorul nu lasă să îi scape niciun zâmbet admirativ faţă de una dintre cele două tipuri de etici promovate de cele două familii. Atât egoismul celui bogat, care face fapte bune doar pentru a-şi adormi conştiinţa, cât şi dispreţul, amestecat cu teamă a celor săraci faţă de bogaţi – în fond o ipocrizie – sunt retuşate de regizor în tabloul general al realităţii. Ambele moduri de a privi lumea – al celui care se consideră a fi îndreptăţit sau norocos că are şi al celui care nu are nici dreptate, dar nici nu excelează prin vreo calitate morală – ambele perspective sunt, deci, solipsiste, cum ar spune filosoful. Cu alte cuvinte, nimeni nu îl înţelege pe celălalt şi de aici prăpastia morală care se cască între cele două familii, între cele două lumi.
Cu toate acestea, limitele înţelegerii şi ale moralei au efecte benefice pentru cei care le trăiesc. Cum se întâmplă şi în realitate, eşecul înţelegerii celuilalt contribuie deseori la o mai bună aprehendare a vieţii, în general, şi a propriei persoane, în special. Aydin pare că în final reuşeşte să se înţeleagă mai bine pe sine, după ce se confruntă cu modul de viaţă al celor pe care îi considera până atunci „inferiori” (al prietenului său fermier pe care, până într-o seară, nu a avut niciodată curiozitatea să îl viziteze şi pe cel al profesorului sărac Levent, aflat în vizită la casa fermierului), iar frumoasa sa soţie Nihal ajunge să conştientizeze că deseori bunătatea – demonstrată în film prin actele sincere de caritate pe care le face constant – ascunde un egoism feroce, o dorinţă de afirmare damnabilă.
Infuzia de realitate este dată, cu siguranţă, de calitatea dialogurilor protagoniştilor. În substanţa discuţiilor dintre Aydin, sora sa, Necla, şi soţia Nihal se află adevărata miză a întregului film. Filmate în clasicul cadru plan-contraplan, schimburile de replici ale personajelor excelează prin acribie (durează minute în şir) şi non-convenţionalism. De fapt, comunicarea dintre cei trei trădează atât răceala existentă în sânul familiei, cât mai ales lipsa de concordanţă dintre înaltele idei morale susţinute, în trei variante diferite, de membrii familiei, şi modul de acţiune al personajelor; Aydin – care se consideră un intelectual implicat, prin scris, în viaţa comunităţii sale – nu crede în nimic, nici în oameni, nici în religie, dar se foloseşte de idealuri morale pentru a critica, în paginile unei reviste locale, lipsa esteticii în mentalul celui sărac, mizeria în care trăieşte acesta sau lipsa de credinţă sau îndepărtarea de tradiţie a celor bogaţi.
Necla, la rândul ei, reflectează tardiv asupra unui divorţ, iar reflecţia ei se opreşte asupra unei probleme morale grave: cum poţi să faci ca răul să dispară. De la înălţimea intelectuală şi a confortului material a celor trei personaje educate şi stilate, răspunsurile au acelaşi leit-motiv: a face lumea mai bună. Numai că metodele găsite de fiecare membru al familiei lui Aydin sunt diferite. Sora Necla consideră, în totală contradicţie cu ceilalţi doi membri, că răul poate fi înlăturat neopunându-te lui. Aydin vrea să schimbe lumea scriind articole moralizatoare, iar buna şi isteaţa Nihal strânge fonduri pentru copii nevoiaşi sau pentru reabilitarea şcolilor. Toţi trei sunt însă „suflete moarte”, pentru că niciunul dintre ei nu înţelege cu adevărat lumea în care trăieşte. Ei sunt în realitate departe de dramele şi suferinţele celor pe care îi privesc şi pe care încearcă să îi ajute, de la înălţimea olimpiană a plictisului refulat într-o moralitate seacă, ce afirmă mai mult ego-ul decât este pusă în slujba binelui.
Tête – à- tête-urile prelungite la extrem – ocupă mai bine de jumătate din film – sunt adevărate forţe ce destabilizează personajele (fiecare personaj îi distruge celuilalt edificiul moral al comportamentului) şi destructurează ideea de bunătate. Totuşi, simţul fin estetic al regizorului turc – dezvăluind cromatic căldura camerelor, unde tot timpul arde un foc, dar şi frumuseţea deosebită a Anatoliei – salvează totul. Ochiul camerei nu zăboveşte lacom asupra protagoniştilor, iar şanse de salvare se regăsesc pretutindeni. Numai că, aşa cum se întâmplă deseori într-o lume în care nimic nu este întâmplător, acţiunile personajelor sunt salvatoare, dar nu prin ele însele (ele nu fac mai bine celorlalţi), ci prin înţelegerea că principiile morale se aseamănă deseori cu aerul stepei, care usucă sufletele mai degrabă decât le face mai bune. Aydin se simte în sfârşit eliberat de ego după o beţie plăcută şi o partidă de vânătoare în zăpadă cu prietenii lui mai slab poziţionaţi social şi economic, iar Nihal trăieşte umilinţa de a-i fi refuzaţi banii pe care îi oferă, cu multă generozitate, familiei imamului milog şi a dârzului său frate, Ismail. Prin umilinţă însă, Nihal se purifică şi îşi dă seama că demnitatea unui om nu poate avea nicio valoare materială. De acest lucru este convins Ismail. Refuzând banii care i-ar fi putut permite să scape de necazuri, bărbatul, umilit înainte de recuperatorii moşierului Aydin, face gestul eliberator de a arunca în foc banii lui Aydin, dăruiţi de Nihal. Prin acest gest, deşi problemele sociale rămân, personajele îşi rezolvă dilemele morale: Nihal înţelege că nu pentru a te simţi liber şi fericit ar trebui să faci bine celorlalţi, ci gândindu-te în permanenţă la fericirea celor din jur, iar Ismail îşi recâştigă în faţa fiului său onoarea pierdută atunci când a fost bătut de recuperatori pentru că nu îşi plătise chiria.
Nu poţi să fii bun cu cei din jur dacă nu eşti împăcat cu tine însuţi. Regizorul turc reuşeste să restaureze pacea în sufletele personajelor implicate, filmul încheindu-se cu reîntoarcerea lui Aydin din drumul către Istanbul pentru a fi mai aproape de soţia sa. Ambii însă par a fi oameni noi, convertiţi la o morală ce nu mai extaziază eul propriu, ci deschide sufletul către realizarea de fapte cu adevărat bune.
Inspirat din nuvelele cehoviene (minunatele dialoguri realizate în faţa focului ce arde liniştit în şemineu), dar cu sondări psihologice ce trimit direct la filmele lui Bergman (în special, a putea spune, la excelentul „Cries and Whispers”), „Winter sleep” este o elegie a condiţiei umane, un poem extrem de vizual al sufletului, cu problemele sale reale. Probabil că realismul psihologic al peliculei turceşti determină pe spectator să privească trei ore şi un sfert secvenţele, în care în aparenţă nu se întîmplă nimic, fără să se plictisească. Este şi acesta un semn al măiestriei regizorale a lui Nuri Bilge Ceylan.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

© copyright
Aveţi toată libertatea de a cita acest text, sau părţi din acest text, asumându-vă obligaţia morală şi juridică, sub sancţiunea legii copyrightului, de a preciza numele autorului, denumirea lucrării din care face parte textul citat, sursa citării (www.argozine.wordpress.com). În caz contrar, pentru a repara daunele morale şi de imagine produse prin acţiunea de plagiat, revista ARGO va apela arbitrajul justiţiei.
Anunțuri

Despre boogie2000

Sunt profesor de socio-umane la Liceul Teoretic "Emil Racovita" din Galati. Am absolvit filosofia la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi si am obtinut titlul de doctor in filosofie al aceleiasi Universitati, in anul 2010. Publicist, eseist, editor de reviste de cultura (Akademia, Podul, Argo), am publicat doua lucrari, "Rusia si ispita mesianica" (Vremea XXI, 2004) si "Mircea Eliade si misterul totalitatii" (Eikon, 2016). Domeniile principale de interes sunt: filosofie, istoria mentalitatilor, teologie, religii indiene. mitologie. filosofia simbolului, cinematografie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: