ORA DE RELIGIE. MĂRTURISIRE DE CREDINŢĂ/ Codrin Vasiloancă

O controversă a încins internetul în ultimele săptămâni: este oportună, sau nu, ora de religie în şcoala românească? În lumina ultimei decizii a Curţii Constituţionale în procesul Emil Moise, părinţii care doresc prezenţa la ora de religie a copiilor lor trebuie să completeze o cerere în acest sens, procedura de până acum (prin care doar cei care nu doreau să participe la ora de religie aveau de semnat o cerere) fiind declarată neconstituţională. Viitorul acestei discipline de studiu a devenit aşadar incert. Revista 22 a făcut încercarea de a transforma controversa în dezbatere – a reuşit să ridice calitatea argumentelor şi să le sintetizeze. Ne-am propus să recapitulăm câteva dintre punctele de vedere exprimate pe cuprinsul internetului românesc, citându-le (prin evidenţiere) pe cele despre care credem că rezumă cel mai bine conţinutul disputei, dar să le şi amendăm, din perspectiva celui care susţine ora de religie, mai ales acolo unde acest lucru nu s-a întâmplat încă.

iri

Irina Smirnoff (4 ani)

Care este motivaţia celor ridicaţi împotriva orei de religie, de pildă a membrilor Asociaţiei Secular Umaniste din România? Preşedintele ASUR, Alexandru Toma Pătraşcu, a găsit de curând prilejul să-şi clarifice motivaţia, odată cu răspunsul pe care l-a dat articolului “Nu alungați religia din școală!” publicat de către Sever Voinescu la adresa http://www.evz.ro/nu-alungati-religia-din-scoala.html (articol scris în răspăr, încât, după lectura lui, nici măcar titlul nu te mai poate convinge pentru ce pledează de fapt autorul), răspuns intitulat “Imoralitatea orei de religie”: „(…) problema fundamentala este data de introducerea in scoli a unui sistem idiot care atrage idioti si care, la rindul sau, produce generatii noi de idioti. A presupune ca niste mici ajustari in privinta calitatii profesorilor, a manualelor sau a programei vor elimina deficientele este asemanator cu discursul lui Ion Iliescu despre “intinarea nobilelor idealuri ale comunismului“. Iar comparatia cu comunismul nu este intimplatoare. (…)” De la câţiva idioţi, autorul ajunge la generaţii de idioţi – cine ar fi aceştia, copiii educaţi religios? Toţi cei care ne declarăm a fi religioşi? În aceşti termeni, ATP nu încurajează o dezbatere, ci pur şi simplu, într-o manieră care aminteşte de logica stalinistă, doreşte să-i vadă pe cetăţenii care au convingeri religioase poate reeducaţi, poate în puşcării … s-a mai întâmplat doar! Mai departe (sublinierile şi lipsa diacriticelor îi aparţin d-lui ATP): „(…) “Ce e rău, de fapt, în religie?” Am sa va raspund. Rau este fundamentul ei. Rau este sa accepti ca o colectie de legende de acum doua sau trei mii de ani poate sa-ti ghideze automat viata. Rau este sa accepti drept corecte niste afirmatii in baza unei presupuse autoritati supreme. Rea este instaurarea unei caste ce-si aroga dreptul de a decide ce este imoral si ce nu. Mai mult; a folosi scoala pentru a infecta mintile copiilor, incepind chiar de la 5 – 6 ani, nu este doar rau, este de-a dreptul imoral! Iar rezultatele a 25 de ani de indoctrinare religioasa se vad; se vad in cercetarile sociologice, se vad in sondaje, se vad in interactia cu oamenii din jur” (http://www.contributors.ro/editorial/imoralitatea-orelor-de-religie/#_edn1). Aceste argumente rezumă, oricât ar părea de straniu, concepţia antireligioasă cea mai răspândită şi, din păcate, cea mai joasă, în această dispută. Religia în sine îl deranjează pe ATP şi pe cei care gândesc ca dânsul, iar ASUR speră probabil să pună România în fruntea Europei prin scoaterea religiei din tabla de materii şcolare – pentru că în Europa ora de religie este la locul ei, după cum se vede dintr-un comunicat al Patriarhiei preluat de Gândul: „Dintre cele 46 de state membre ale Consiliului Europei (în anul 2007) doar în trei state religia nu este predată în şcolile publice (Franţa, Albania şi Macedonia); ora de religie este obligatorie în 25 de state, în restul fiind facultativă sau opţională, conform celor reţinute de CEDO în 9 octombrie 2007, cu ocazia judecării cauzei „Hasan şi Eylem Zengin contra Turciei”, paragraful 30. Doar două condiţii se cer respectate de statele care prevăd caracterul obligatoriu al orei de religie: să poată obţine o scutire de participare, în situaţia în care respectivul învăţământ are un caracter confesional accentuat (cauza „Folgero contra Norvegiei”), iar scutirea de a participa să nu implice obligaţia de a motiva în vreun fel solicitarea respectivă (cauza „Hasan şi Eylem Zengin contra Turciei”). Cele două condiţii sunt pe deplin respectate în România, fiind prevăzute în Constituţia României şi în Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011, articolul 18: religia are caracter obligatoriu în oferta curriculară a şcolii, dar opţiunea pentru frecventarea acestei discipline aparţine elevului major, respectiv părinţilor sau tutorilor legali instituiţi pentru elevii minori” (http://www.gandul.info/stiri/patriarhia-ora-de-religie-este-obligatorie-in-25-de-state-ale-europei-opiniile-pretinsilor-experti-din-romania-nu-au-nici-o-legatura-cu-realitatea-10587750).

Dumnezeu este pentru ATP o ficţiune, o legendă, ceva imoral. De ce? Pentru că impune teama faţă de posibilitatea de a greşi, pentru că impune diferenţa ontologică dintre bine şi rău, pentru că obligă la responsabilitate reală faţă de propriile acte şi faţă de ecoul lor în veşnicie. Dar înţelepciunea umană arată în operele ei că mitul în raport cu originea sa reprezintă o sinteză şi nu un ecou deformat, sau pur şi simplu o invenţie.

Evoluţionismul, adică „ştiinţa însăşi”, ar trebui universal recunoscut în opinia lui ATP şi adulat pentru binefacerile sale. În consecinţă, manualele de religie şi profesorii de religie sunt recuzate în bloc. De ce? Pentru că pur şi simplu există ca atare, ca instrumente pedagogice puse în slujba unei cauze pedagogice vitale, pe care dânsul o vede ca imorală. Celor ca ATP nu le place această Viaţă despre care ne învaţă ora de religie. De aceea au trebuit găsite motive, defecte, aberaţii, idioţenii, care ar mina manualele de religie: draci, flăcări, iad, pedepse divine pentru greşeli domestice, faptul că vârsta omenirii ar fi de aproximativ 6000 de ani, că soarele s-ar învârti în jurul pământului … toate acestea, fie cu indicarea sursei, fie numai din auzite, nu au nimic în comun cu manualele de religie – cel puţin nu cu cele pe care le-am consultat eu (am lângă mine un teanc serios de manuale şi auxiliare de religie de la clasa I până la clasa a XII-a). Pur şi simplu nu există aşa ceva în manuale! Tot ce s-a brodat pe această temă, fie că este semnat de ASUR, fie de Liga Pro Europa, fie că a fost pur şi simplu vehiculat în presă, reprezintă dezinformări voite, sau, uneori, involuntare. Dimpotrivă, conţinutul manualelor este unul bun, mai plin de sens decât al multor manuale şcolare, încât nu poţi să nu te întrebi, mai ales dacă ai formaţie de profesor, cum ar putea fi ratate orele de religie cu asemenea suport? Atingem aici „problema” profesorilor de religie, despre care, deocamdată, vom spune că sunt, cu siguranţă, cei mai în măsură să predea copiilor cunoştinţele acestor manuale, atât prin prisma pregătirii lor teoretice, cât mai ales prin aceea a pregătirii lor practice, de creştini practicanţi, de oameni care, în marea lor majoritate (o majoritate comparabilă calitativ cu a colegilor de la oricare alte discipline) au urmat o vocaţie şi o credinţă.
În cadrul dezbaterii organizate de Revista 22 în 17.06.2014 pe tema orei de religie, intitulată “Religia în spațiul public și în învăţământul şcolar” şi moderată de Eugen Ciurtin, cu participarea unor reprezentanţi ai cultelor, ai Ministerului Educaţiei, ai Secretariatului de Stat pentru Culte şi ai societăţii civile (http://www.revista22.ro/religia-in-spatiul-public-si-in-invatamantul-scolar-43667.html), Gabriel Liiceanu a subliniat printre altele importanţa profesorului de religie în comparaţie cu a profesorilor de alte specialităţi: „Prima mea îngrijorare e legată de efectele nefaste pe care le poate avea educaţia religioasă dacă e prost făcută. Dacă un profesor de matematică, de filologie sau de fizică e mediocru, urmările mediocrităţii sale nu vor greva întreaga viaţă a elevului. Există posibilitatea înlăturării lor, cândva. Sau, oricum, ele nu-i vor mutila mintea şi sufletul. Dar dacă un profesor de religie nu are harul didactic necesar şi nu ştie să facă din predarea religiei un fapt autentic de edificare a personalităţii copilului, efectele pot fi dramatice şi ireversibile”. Foarte adevărat! Iar dacă se întâmplă aşa ceva, dacă un profesor de religie nu are harul didactic necesar şi nu ştie să facă din predarea religiei un fapt autentic de edificare a personalităţii copilului, autoritatea instituţională trebuie să intervină şi, de la caz la caz, să-şi corecteze criteriile de selecţie, procesul de formare al cadrelor didactice, profesorii deja instalaţi în funcţii. Religia fiind atât de importantă pe cât reiese din cuvântul domnului Gabriel Liiceanu, ar trebui ca această importanţă să fie subliniată şi recunoscută legislativ, chiar constituţional, iar selecţia profesorilor de religie şi ora în sine să aibă un statut aparte, corelat, pe măsura responsabilităţii mai mari care li se recunoaşte, cu o salarizare mai bună şi condiţii mai bune de lucru. Altfel, cât har trebuie să aibă un profesor de religie ca să nu rişte mai devreme sau mai târziu să devină bătaia de joc a unor elevi care nu sesizează importanţa subliniată de domnul Liiceanu, dar sesizează în schimb că omul din faţa lor este aproape obligat să nu-i scoată din note peste 8? Domnul Gabriel Liiceanu, în cadrul aceleiaşi dezbateri, ne oferă un exemplu de profesor de religie catastrofal, despre care nu ştim dacă reprezintă o simplă ipoteză în discursul domniei sale: “Când un profesor de religie intră într-o şcoală şi le spune copiilor că Soarele se învârte în jurul Pământului, că Galilei şi Copernic au bătut câmpii asta este o dramă şi, din toată povestea asta, iese discreditată Bi¬se¬rica. Pentru o vreme cel puţin, copilul va fi dezorientat, dar în scurtă vreme va afla că preotul i-a spus o enormitate”. Care anume profesor de religie, în ce şcoală, când a debitat enormităţile incriminate? Iar dacă asemenea cazuri reprezintă totuşi excepţii, de ce sunt citate de parcă ar fi regula? Tot Gabriel Liiceanu, în acelaşi context: “Alte exemple, care mi-au fost relatate de părinţi realmente îngrijoraţi şi adesea indignaţi de poveştile cu care veneau acasă de la orele de religie copiii lor. Un preot profesor, de pildă, crede că e normal să le spună copiilor că, dacă nu vor ţine Postul Mare, deci 40 de zile plus Săptămâna Patimilor, vor ajunge în iad. Părinţii care îmi povesteau asta erau medici. Vă daţi seama cum au evaluat ei performanţa preotului care îi învăţa pe copiii de 8 ani că, vreme de 50 de zile, în plină perioadă de creştere, nu aveau voie să mănânce carne, ouă, lapte sau prăjituri. Păi asta e o barbarie, domnilor! Eu ţin minte că această cutumă, în anii ‘60, fusese suprimată în Biserica Ortodoxă pentru copii, bătrâni şi bolnavi. Să înţeleg că ea a revenit? Alt exemplu: „Copii, dacă vă uitaţi duminica la film, veţi ajunge în iad!“. Sau: „Copii, spuneţi-le părinţilor voştri că, dacă nu mergeţi duminica la biserică, veţi intra cu toţii în iad!“. Ce este asta? Catehizare pe bază de teroare?” Au fost acei părinţi la şcoală, să verifice aceste poveşti, să verifice ce a spus de fapt profesorul, sau preotul respectiv? În orice caz, nu poate fi vorba decât despre nişte regretabile excepţii. Din câte reiese din materialul publicat al dezbaterii, nimeni nu a reacţionat, nimeni nu a luat apărarea profesorilor şi preoţilor incriminaţi, nici măcar reprezentanţii BOR la acea dezbatere.
Remus Cernea, participant la dezbatere, aduce în prim-plan problema manualelor de religie: “Aţi auzit cu toţii despre problema manualelor de religie. Este cunoscută probabil povestea lui Vasilică, acel copil a cărui poveste era enunţată în Abecedarul micului creştin, care se urca pe scară să strice cuibuşorul rândunelelor, iar Dumnezeu îi trăgea scara şi îl băga în spital. De asemenea, vă este cunoscută povestea din manualul Editurii Sf. Mina, în care la o aşa-zisă lecţie de morală este o ilustraţie cu un copil care este lovit de maşină, pentru că a fost neascultător. Aşadar, avem o problemă cu ceea ce se predă la orele de religie”. Povestea lui Vasilică era publicată în “Abecedarul Micului Creştin”, Ed. Didactică şi Pedagogică, în 2002! Dezbaterea are loc în 2014! Remus Cernea ar fi trebuit să se informeze dacă problema a trenat şi să consulte efectiv manualele de religie după care se predă în 2014, să le citească, laolaltă cu programa orelor de religie – ar fi observat atunci că inclusiv povestea copilului lovit de maşină are aceeaşi valoare ca aceea pe care o aveau acest gen de ilustraţii în manualele de circulaţie rutieră de odinioară şi nu ar mai fi adus în discuţie această aşa zisă problemă, pentru că ar fi ştiut că este una falsă!
Până şi Ionuţ Corduneanu, preot care reprezenta BOR la acea dezbatere, a făcut trista dovadă că nu cunoaşte conţinutul acestor manuale de religie când, în loc să ia la bani mărunţi aceste zvonuri şi să apere manualele şi programa şcolară de acuzele nefondate, spune, scuzându-se(!): “Procedura e aşa: se strâng 20 de edituri, care îşi angajează nişte persoane. Acele persoane fac 20 de manuale care sunt aduse la minister, care să spună ce e cu ele din punct de vedere pedagogic. Apoi suntem întrebaţi şi noi dacă acele manuale corespund, dar uneori ni se dau numai 5 zile la dispoziţie pentru cele 20 de manuale. Ne uităm numai pe ereziile mari, sfidătoare la cer, pentru că timpul este foarte scurt, sunt nişte proceduri de achiziţii…” De ce, la o asemenea dezbatere, care ar fi putut tranşa problema dacă ar fi fost organizată cu cărţile pe masă, nu s-a găsit nimeni care să cunoască realitatea şi altfel decât din auzite? Pentru că aceia a căror datorie este să cunoască bine conţinutul acestor manuale … se mulţumesc să preia automat ecourile unor acuze aberante.

 

O fertilă contribuţie la această dispută o aduce prin intermediul blogului său (http://dorucastaian.blogspot.ro/) profesorul de filosofie Doru Căstăian. Şi este fertilă pentru că, spre deosebire de multe alte opinii, articolul său din 17 septembrie 2014 intitulat Chestiunea religiei in scoli sau despre cateva probleme de pedagogie are două calităţi: un ton interogativ, chiar dacă retoric, şi perspectiva pedagogică. Vom încerca în cele ce urmează un dialog indirect, contrapunctic, a cărui finalitate sperăm la rându-ne să fie accederea la un nivel argumentativ superior celui prezent.

„Problema predării religiei ortodoxe în şcoală nu e de fapt o singură problemă, ci mai multe. Dacă să predăm religie ortodoxă unui elev de 6 ani nu e aceeaşi problemă cu a-i preda sau nu religie unui elev de 18 ani. Ori, celor de 18 ani, disciplina aceasta nu le spune nimic de cele mai multe ori, ora de religie e o ocazie de băşcălie şi nimic mai mult (dragi părinţi inspectori, aveţi curaj să aplicaţi nişte chestionare pe bune?)”.

Este religia singurul obiect la care elevii mari se întrec în băşcălie pe fondul lipsei de interes pentru materia predată, sau pe fondul incapacităţii profesorului de a se impune, sau pe fondul tarelor care trenează în învăţământul românesc etern ajustat, dar niciodată reformat? Iar dacă e să se aplice chestionare, atunci să se aplice, dar nu numai pentru ora de religie – “surprizele” vor fi mari! În orice liceu teoretic sau vocaţional vor exista mereu grupuri de elevi care, din motive subiective, sau obiective, să-şi declare într-un asemenea chestionar lipsa de interes pentru un obiect sau altul de studiu din pricina rigidităţii sistemului actual de învăţământ – şi nu ştiu dacă religia ar ieşi cel mai prost.

Care este de fapt vârsta propice începerii predării unei astfel de discipline?

În ce ne priveşte, credem că vârsta la care copilul învaţă să scrie şi să citească este chiar vârsta la care trebuie să afle nu numai ce înseamnă a fi pieton în oraşe pline de pericole şi semne de circulaţie, dar ce înseamnă a fi şi pieton ceresc: să recunoască semnele menite a-l ajuta să ajungă teafăr Acasă. Dar iată ce îi răspunde lui Doru Căstăian, de pe alt blog (http://avereabisericii.ro/ora-de-religie-este-cea-mai-importanta-materia-din-scoala/ ), Cristian Pascu: „Şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun (II Timotei 3:15-17). Limba maternă îl ajută pe copil să scrie corect, să se poată exprima, îl familiarizează cu scrierile din cultura poporului său. Matematica îl învață să numere, să calculeze, dar nu toți elevii vor fi matematicieni, și în afară de noțiunile de bază, multe din elementele predate în școală vor fi uitate. Fizica îl învață pe copil lucruri generale despre natură și legile ei, dar puțini sunt aceia care vor trece la o înțelegere aprofundată. Logica și filosofia îl ajută pe copil să deprindă o gândire corectă, să deosebească adevărul de fals. Dar când vine vorba de o educație etică, morală, nicio altă disciplină nu este atât de cuprinzătoare și profundă cum este religia. Într-o societate profund marcată de relativism moral, de o inabilitate acută de a deosebi binele de rău și de a rezista răului mascat în bine, copiii și tinerii au nevoie de cadru moral solid care să îi ajute nu numai să înțeleagă dar și să simtă valoarea binelui în fața răului. Cea mai superficială formă de claritate morală este ce a simțului comun. În baza acestuia, practic, binele este stabilit prin consens social, din date care ne vin din toate direcțiile. De la televizor, de pe internet, din rețelele de socializare. Acest simț moral este de departe cel mai ușor de manipulat și cel mai schimbător. Odată cu explozia tehnologică din ultimele două decenii, tinerii sunt mai mult decât oricând conectați la aceste canale și simțul lor moral este mai expus și mai în pericol decât oricând. Tinerii primesc mesaje disparate, trunchiate, fragmente de norme morale. Aluzii și anectode emoționale care le formează un simț moral după chipul și asemănarea haosului etic în care se mișcă și în care se formează.(…) Adevărul și binele transced materia, și un fundament real al unei perspective etice nu poate fi decât transcendent. Religia, și creștinismul în particular, oferă singura fundamentare transcendentă a moralității. Este singura modalitate prin care tinerii pot agonisi o conduită morală sănătoasă și rezistentă în fața presiunilor de multe feluri ale vieții. În momentele de criză personală nu matematica sau fizica îi vor ajuta pe tinerii să depășească momentele grele. Ci tocmai acele noțiuni de credință pe care le-au primit și le-au practicat încă din copilărie”.

Încă o dată: de la ce vârstă? Dar să urmăm dialogului nostru …

Şi dacă tot ne-am apucat, să mai întrebăm: s-a gândit cineva că religia nu este o disciplină de acelaşi tip cu fizica sau matematica? Câţi elevi (profesori?) au auzit măcar o dată (nu pretind să fi asimilat serios asta) de diferenţa între un discurs metafizic şi unul ştiinţific? Câţi înteleg că discursul metafizic este netestabil şi face obiectul credinţei, iar teoria ştiinţifică este testabilă şi falsificabilă (în sens popperian) şi se supune cu totul altor rigori? Câţi profesori de religie au explicat vreodată copiilor că în existenţa lui Dumnezeu şi a sfinţilor credem, dar că despre existenţa atomilor ştim? Câţi ştiu că nicio doctrină metafizică (inclusiv cele religioase) nu poate de jure şi de facto să contrazică un fapt testat şi fundamentat ştiinţific? Şi dacă ei n-au habar, cum îi pot cere unui elev de nici zece ani să facă diferenţa între un enunţ de tipul “Dumnezeu e atotputernic” (enunţ fără sens, din punctul de vedere al filosofiei analitice) şi un enunţ de tipul “Suma unghiurilor unui triunghi este de 180 de grade? (enunţ cu sens şi verificabil)? Ce facem cu mintea unui elev în care dogma şi adevărul ştiinţific sunt băgate ca doi cartofi în aceeaşi oală, ca şi cum nu s-ar putea contrazice niciodată acolo?

Poate că profesorii de religie pe care-i cunoaşte Doru Căstăian sunt mai slab pregătiţi, nu ştiu, dar în ce-i priveşte pe cei cunoscuţi mie retorica aceasta este de-a dreptul … duioasă! Despre existenţa atomilor, sau despre orice alt aspect al lumii fizice, ştim atât cât mijloacele tehnice pe care le stăpânim ne permit să ştim. Faptul că, în special în domeniul ştiinţelor naturii, pe baza observaţiilor empirice se poate formula o teorie, care apoi poate fi infirmată sau falsificată de noi observaţii şi descoperiri empirice şi în consecinţă reformulată, sau chiar înlocuită cu o altă teorie, ne arată că de fapt credem că ştim. Singurul lucru pe care îl ştiu este că nu ştiu nimic – asta ştim, nu-i aşa? Până la urmă, credinţa sau încredinţarea nu este numai apanajul religiei, ci şi al “ştiinţei”. Ce anume ne ajută să purtăm mai departe lanterna ştiinţei prin univers, când cercul ei de lumină este atât de restrâns, dacă nu credinţa sau convingerea că această lumină va birui mereu întunericul? Da, nici religia, nici metafizica nu pot contrazice un fapt testat şi fundamentat ştiinţific. Dar în schimb îşi permit, din perspectiva veşniciei lor, să aştepte ca faptele să fie testate la nesfârşit şi refundamentate ştiinţific până când vor ajunge la adevărul religiei şi al metafizicii. De pildă, credem că ştim că suma unghiurilor unui triunghi este de 180 până când constatăm că suma unghiurilor aceluiaşi triunghi pe suprafaţa sferică este mai mare de 180 – dar ce se întâmplă într-un univers cu mai multe dimensiuni? “Dumnezeu e atotputernic” şi “Suma unghiurilor unui triunghi este de 180 de grade” sunt enunţuri care nu au sens decât în funcţie de context. De pildă, enunţul “Dumnezeu e atotputernic” este perfect integrabil unui context literar, sau plastic, sau muzical, sau religios, ca temă a unei lucrări de gen – până la urmă, religia este o ars amandi, o artă. La fel se poate spune şi despre “Suma unghiurilor unui triunghi este de 180 de grade” – în contextul “oalei” de matematică, din acest “cartof” se va face matematică, iar în contextul altor “oale”, după felul fiecăreia, am putea obţine versuri stănesciene, pictură, muzică.

Ce facem cu mintea unui copil care trebuie să decidă care dintre cei doi profi are dreptate: cel care spune că au trecut 6000 de ani de la căderea adamică, (după cum m-a asigurat un teolog că spune Isus Sirah) şi cel de istorie care-i spune despre picturile din Grote Chauvet şi Lascaux, de acum 30.000 de ani? Să fi fugit Adam de la Lascaux la Altamira sau Isturitz ca să picteze peşteri şi să facă fluiere de os?

Nicăieri în Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Eclesiasticul) nu se face pomenire despre 6000 de ani etc.

Ce facem cu evoluţia atât de bine fundamentată ştiinţific şi de care nimeni întreg la cap nu se mai îndoieşte şi asupra căreia biserica păstrează o tăcere jenantă?

Singurul lucru jenant aici este că suntem excluşi din categoria oamenilor întregi la cap, iar asta, de obicei, nu face bine la dialog. Biserica, religia, chiar şi metafizica, după cum spuneam mai devreme, îşi permit să aştepte atât cât va fi nevoie pentru ca oamenii faptelor să-şi falsifice teoriile ştiinţifice până vor ajunge la o perspectivă mai clară şi mai înţeleaptă asupra realităţii – sperăm doar să ajungă la timp, că nici timpul nu e o veşnicie.

Ce facem cu descoperirile antropologilor privind sexualitatea umană şi mecanismele formării cuplurilor, care contrazic flagrant mitul adamic?

Ciudat … până şi mitul adamic este falsificabil … Este mitul adamic o teorie ştiinţifică?!

Ce facem cu diferitele morale care contrazic morala ortodoxă? Sunt ele mai puţin credibile?

Morala e credibilă? Poate justificabilă, deşi nici aşa nu merge … morala e pur şi simplu … specifică! Este cel mult îndreptăţită în raport cu sistemul filosofic sau religios care i-a dat naştere. La noi se studiază morala creştin ortodoxă pentru că asta e credinţa noastră … când se va face oră de religie opţională pentru musulmani, aceia vor studia morala musulmană … nu e firesc aşa?

Ce facem cu spiritul critic al unui copil (pe care sistemul educaţional ar trebui să îl dezvolte) pus să îngenuncheze încă de la grădiniţă şi să mormăie o rugăciune pe care nu o înţelege, pentru a primi un bol de supă?

Care copil? La care grădiniţă? Exemple concrete, domnilor, altfel suntem nevoiţi să vă credem pe cuvânt.

Pentru ca sunt cititori care se indoiau sincer de faptul ca felul in care este predata religia in scolile romanesti pune in pericol rigoarea si onestitatea pedagogica, prin aceea ca prezinta in mod voit elemente dogmatice care intra in contradictie flagranta cu teoriile stiintifice cele mai solide si larg acceptate, imi permit sa citez un fragment din studiul „Educatia religioasa in scolile publice”, realizat de Liga Pro Europa in 2007 (cel mai mare studiu al unui ONG pe aceasta problema, din cate cunosc)”, spune Doru Căstăian, după care dă drumul la citate.

Toate bune, numai că cititorii nu se îndoiau sincer taman în baza faptului că religia ar contrazice flagrant teoriile ştiinţifice, ci se îndoiau pur şi simplu că religia predată în şcolile româneşti pune în pericol rigoarea şi onestitatea pedagogică – şi pe bună dreptate: profesorii de religie urmează acelaşi calvar metodologic ca al celorlalţi profesori, respectă aceleaşi rigori pedagogice, suportă aceleaşi trepte de specializare şi aceleaşi obligaţii extracurriculare, fără să vrea să înşele pe nimeni când îi învaţă pe copii despre Dumnezeu, pentru că ei chiar cred în Dumnezeu, Îl mărturisesc şi se împărtăşesc cu El. În ce priveşte faptul că religia, prin tradiţia ei catehetică şi dogmatică, implicit prin ora de religie şi auxiliarele ei generează un contrast logic cu afirmaţiile ştiinţifice promovate la alte obiecte de studiu, acesta este inevitabil: religia şi ştiinţa reprezintă planuri diferite ale realităţii, între planul sacru şi cel profan nu există continuitate logică. Să-i fie oare străină domnului Căstăian această ruptură de nivel? Contrastul dintre perspectiva logică, lineară, şi perspectiva inversă, sacră, care se revendică de la un alt tip de logică decât cel specific mijloacelor ştiinţifice, nu-i spune nimic? Că Liga Pro Europa nu are de ce să-şi bată capul cu asemenea disticţii e de înţeles, mai ales că în logica realizării studiului citat a contat desigur şi interesul pecuniar. În citatele incriminate atât de superficial în studiul Ligii Pro Europa totul este o … varză: nu se respectă perspectiva istorică, nu se respectă perspectiva logică, nu se ţine seama de natura logic diferită a celor două tipuri de discurs trântite chiar ca doi cartofi în aceeaşi oală – nu se ţine seama că registrul în care vorbesc autorii citaţi, Sfinţi Părinţi ai Bisericii, Sfântul Ambrozie al Milanului de pildă, este unul mistic, de o retorică inevitabil poetică, parabolică şi metaforică. Pământul, apa, soarele, întreaga creaţie aşa cum este prezentată în Facerea este o cu totul altă lume decât aceea pe care acum o punem sub lupa raţiunii, iar toate aceste elemente au o valoare ezoterică, ca şi ordinea apariţiei lor. Apropos de “Dumnezeu este atotputernic”: autorii cărţilor sfinte au avut două posibilităţi să afirme atotputernicia lui Dumnezeu: direct, ceea ce, aşa cum remarca şi D. Căstăian, ar fi fost o ratare a mesajului, sau indirect, înfăţişându-l pe Dumnezeu ca origine şi cauză absolută a tuturor lucrurilor familiare omului; procedând astfel, autorii cărţilor sfinte l-au prezentat omului pe Dumnezeu catafatic, indirect, conţinut în toate cele ce există, adică l-au prezentat în singura manieră în care omul poate să înţeleagă ceva despre Dumnezeu şi despre atotputernicia Sa.

Doru Căstăian îşi ilustrează articolul cu un motto din Hannah Arendt, prin care speră a sugera că indivizii tributari credinţei în Dumnezeu ar fi clienţii ideali ai regimurilor totalitare din simplul motiv că nu ar fi capabili să distingă între adevărul factologic al lumii obiective şi natura presupus ficţională a propriei credinţe: „Supusul ideal al dominaţiei totalitare nu este nici nazistul convins, nici comunistul convins, ci oamenii pentru care deosebirea dintre fapt şi ficţiune (adică realitatea experienţei) şi deosebirea între adevarat şi fals (adică criteriile gândirii) nu mai există”. Hannah Arendt, „Originile totalitarismului”

Aşa cum se spune, gura omului de ştiinţă adevăr grăieşte! Se observă lesne că, în acest text, a nu face diferenţa între fapt şi ficţiune nu implică o a treia categorie pe lângă nazişti şi comunişti, ci mai degrabă denunţă numitorul comun al acestora; că acei clienţi ai totalitarismului modern nu sunt cei care se revendică de la o tradiţiei religioasă şi cu atât mai puţin o tradiţie creştină, reiese chiar din capitolul I al Originilor totalitarismului (Humanitas 2014) intitulat Antisemitismul ca ultragiu la adresa bunului simţ, unde găsim următoarele: “Evreii au înţeles greşit antisemitismul modern anticreştin, ca fiind vechea ură religioasă faţă de evrei (…)”. Iată ce spune Vladimir Tismăneanu despre aceeastă carte (http://www.contributors.ro/cultura/inaltimile-suverane-hannah-arendt-amor-mundi-si-catastrofele-secolului-xx/) : “Esential in perspectiva arendtiana este accentul pe fenomenul unic al anesteziei morale, al extinctiei diferentei dintre Bine si Rau. Omul birocratic indeplineste ordinele ca un automat. Absenta gandirii, ceea ce Arendt numeste thoughlessness, este motivul pentru care Raul radical se converteste in Rau banal. Cand spun “se converteste” am in vedere modalitatea de exteriorizare, rutinizarea Raului (…)”. Omul birocratic, rutinizarea răului, uitarea semnificaţiei binelui şi pierderea credinţei în Bine – acestea sunt posibilele consecinţe ale lipsei de educaţie şi mai ales de practică religioasă, acesta este portretul omului care îşi face din bietul Darwin şi din maleficii Marx şi Engels icoane în locul acelora adevărate. Ca om religios disting între realitatea tare a dimensiunii sacre şi realitatea slabă a dimensiunii profane. Cu cât ne îndepărtăm de centrul sacru, cu atât participăm într-o mai mică măsură la realitatea sacrului; cu cât ne împărtăşim mai puţin din realitatea sacră, cu atât mai puţin reuşim să participăm la condiţia de om aşa cum a fost aceasta lăsată de către Dumnezeu. Prin urmare, departe de a nu realiza deosebirea între adevărat şi fals, ştiu şi mărturisesc că această lume este falsificabilă în perspectiva aceleia veşnice; ştiu că moartea şi actuala condiţie a omului este una falsă (în sens popperian), o minciună cu care suntem nevoiţi să trăim acum, dar în care nu trebuie să sfârşim prin a crede veşnic, ceea ce ar fi iadul.

Mă întorc acum şi întreb împreună cu Doru Căstăian: „Care este aşadar miza acestei confruntări? Miza este enormă, cu implicaţii critice pentru cel care încearcă să-şi afle locul în raport cu religiosul: este posibil Dumnezeu într-o lume darwiniană? Este posibilă credinţa într-un Dumnezeu atotputernic şi benevolent într-o lume în care regula pare să fie accidentul şi suferinţa? Este posibilă credinţa în om ca imagine a divinităţii într-o lume în care umanitatea are o descendenţă simiană acum aproximativ 8-10 milioane de ani? Dar, mai presus de chestiunea compatibilităţii, sunt aceste asumpţii ale credinciosului credibile şi sustenabile?”

Nu, într-o lume darwiniană, Dumnezeu nu este posibil; dar oare aceia care consideră ficţiune singura realitate tare, aceea sacră, nu sunt oare ei singurii cărora cuvintele din Hannah Arendt li se aplică? Într-adevăr, ei nu trebuie să fie numaidecât nici nazişti, nici comunişti – acestea sunt cele două feţe ale lui Iannus la urma urmei, două măşti ale aceleiaşi orbiri: orbirea omului care nu îl mai recunoaşte pe Dumnezeu, a acelui om care astfel devine adevărata plămadă a oricărui totalitarism, a oricărei dictaturi organizate în numele omului fără Dumnezeu. De unde natura diabolică a totalitarismelor? Acolo unde Dumnezeu lipseşte rămâne o casă şi un loc gol, căci omul este o fiinţă-casă: şi altcineva vine cu necesitate să ocupe atunci casa şi locul.
Care este aşadar miza acestei confruntări? Este o miză care se lămureşte pe măsură ce confruntarea capătă amploare – ce se întâmplă în chiar aceste momente în şcolile româneşti este incredibil, este practic o revoluţie în care grâul se separă de neghină. Atacurile la adresa orei de religie şi la adresa Bisericii nu au reuşit decât să trezească în copii şi în părinţi conştiinţa religioasă. Elevii sunt solidari în jurul profesorilor lor pentru că li s-a oferit prilejul să înţeleagă că în ei Hristosul este viu! Şi este cel mai frumos post al Paştelui de multă vreme încoace. Ce se va alege de ora de religie? Nu ştiu. Dar cred că importanţa ei va creşte în conştiinţa copiilor şi a părinţilor lor cu atât mai mult cu cât adversarii credinţei se vor înverşuna mai mult – conştiinţa condiţiei de creştin, a condiţiei de om religios.

În urmă cu două zile, o profesoară de religie dintr-un liceu vocaţional cu clasele 0-XII a intrat în instituţia în care slujeşte de 10 ani îngândurată: trebuia să solicite elevilor şi părinţilor peste o mie de cereri de înscriere la ora de religie; tot ceea ce până atunci predase copiilor la ore trebuia spus în doar câteva cuvinte copiilor şi părinţilor – şi era cu mult mai greu! “Până acum, eu am fost cea care v-am mărturisit credinţa; la rândul vostru, v-aţi mărturisit credinţa voastră; a venit acum rândul părinţilor voştri să-şi mărturisească credinţa.” Acestea au fost cuvintele. Ce a urmat nu se poate numi decât prin cuvântul revoluţie, pentru că dintr-o dată şcoala nu a mai fost pentru dânşii doar un spaţiu de acumulări teoretice, ci a devenit ceea ce întotdeauna îşi doriseră în sinea lor poate chiar fără să îşi dea seama: reduta unui crez. La o clasă a XI-a, o fată de religie musulmană, care alesese întotdeauna să urmeze rigorilor orei de religie şi al cărei bunic este preot la moscheea din localitatea Măcin, s-a ridicat după cuvântul profesoarei înaintea colegilor şi le-a spus: “Să nu mai fac religie? Dar vreau să cunosc ortodoxia! Vreau să vă cunosc pe voi, colegii mei creştini, în religia voastră!” Ceilalţi profesori, în cancelarie, au manifestat la rându-le simpatie şi încurajare – cine nu a visat vreodată să trăiască aventura unei încercări adevărate, care să-l apropie cât de puţin de condiţia eroului? Ei bine, profesorii de religie, prin forţa împrejurărilor, sunt nevoiţi să-şi asume o condiţie aproape eroică.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
© copyright
Aveţi toată libertatea de a cita acest text, sau părţi din acest text, asumându-vă obligaţia morală şi juridică, sub sancţiunea legii copyrightului, de a preciza numele autorului, denumirea lucrării din care face parte textul citat, sursa citării (www.argozine.wordpress.com). În caz contrar, pentru a repara daunele morale şi de imagine produse prin acţiunea de plagiat, revista ARGO va apela arbitrajul justiţiei.

 

Anunțuri

Despre kodrins

Licenţiat în litere, master în filosofie, eseist, instructor de Go, campion al României la Go în calitate de jucător şi de antrenor, căsătorit, doi copii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: