ÎNDOIALA/ cronică teatrală de Codrin Vasiloancă

21 februarie 2015, orele 16. L.: “În seara asta e teatru … mergem?” C.: „Păi să vad ce piesă e … Îndoiala! Hmm… autor …. John Patrick Shanley … regizor … Eugen Gyemant!? O fi român? Da … hai să mergem … au un afiş bun. E de la 18.”
Orele 17.30: “Mai aveţi bilete?” Doamna de dincolo ne priveşte profesoral şi mustrător. Personalitatea îi răzbate prin voce, o voce de fumător cititor în cărţi, când ne răspunde : “Mai sunt doar două.” “Excelent!” “Unul în spatele celuilalt.” “Da, e foarte bine, avem noroc!” Plecăm fericiţi şi cu sentimentul datoriei împlinite: erau biletele care ne aşteptau pe noi.
Spectacolul se joacă în Sala Studio a Teatrului “Maria Filotti”, cu locurile pentru public dispuse în amfiteatru şi alte două perechi de scaune de o parte şi de alta a scenei. Suntem îndrumaţi către locurile noastre de o călugăriţă catolică din ordinul lui Isus: mi se pare amuzant şi anticipez natura interactivă a evenimentului, dar … plasatoarea noastră este extrem de severă – exact ca o soră catolică care trebuie să înlocuiască o plasatoare care trage chiulul în mod neaşteptat. Urcăm treptele destul de nesigure ale amfiteatrului improvizat pe un schelet metalic până la tavanul sălii destul de înalt. Piesa începe. Suntem într-o capelă catolică jalonată de coloane de lumină albă – este capela Şcolii gimnaziale Sfântul Nicholas. În spate şi în părţi, imense vitralii cu arhangheli. Spaţiul destinat altarului este flancat de doi sfinţi statuari. Dar mai târziu, acelaşi spaţiu se va dovedi polimorf, transformându-se subit în biroul Surorii Aloysius (interpretată de Liliana Ghiţă), directoarea instituţiei, apoi iarăşi într-o încăpătoare capelă plină de enoriaşi, pe care-i interpretăm noi, publicul, apoi în sală de sport, apoi într-o grădină bătută de vântul iernii, totul doar prin magia luminii. Un preot, Părintele Flynn (interpretat de Emilian Oprea) , îşi face intrarea asistat de doi băieţi de altar şi ne adresează nouă, enoriaşilor ajunşi, iată, la sfârşitul slujbei, predica edificatoare. Este un părinte tânăr, înalt, plăcut la înfăţişare, puţin cam grăbit în vorbă: “În disperare … e greu. Ştim asta când împărtăşim calamităţi ale istoriei. Cu atât mai greu ne este când trăim disperarea singuri. Momentele de disperare colectivă ar trebui să ne dea o idee despre iadul prin care poate trece un om care îşi trăieşte disperarea singur. Vreau să vă spun o parabolă” – continuă părintele. “Echipajul unei corăbii a naufragiat şi doar un singur marinar a reuşit să scape cu viaţă. Şi-a înjghebat o plută, o velă, şi, pentru că avea cunoştinţele necesare navigaţiei, s-a orientat după stele. A fixat cursul ambarcaţiunii către casă şi a adormit. Dar cerul s-a acoperit de nori – pentru douăzeci de zile nu s-au mai zărit stelele, iar marinarul a început să aibă îndoieli: Oare se afla pe calea cea bună, sau era deja pierdut? Oare citise corect harta stelară, sau numai dorinţa sa de a se vedea salvat îl făcuse să creadă că o citise corect? Nu avea cum ştii … Iar îndoiala şi disperarea începură să pună stăpânire pe el. Cine nu a trăit macar o dată experienţa acestei îndoieli, chiar şi faţă de cea mai fermă certitudine? Dar tocmai de aceea, pentru că nu este nimeni care să nu fi trecut printr-o asemenea criză a credinţei, vă spun că îndoiala reprezintă între oameni o legătură cel puţin la fel de puternică ca certitudinea. Când eşti pierdut, nu eşti singur.” Părintele ne binecuvintează făcând semnul atotcuprinzător al crucii deasupră-ne. Capela reverberează discret de ecourile muzicii de orgă, colonadele de lumină se sting, din întuneric emerge încet biroul directoral: Sora Aloysius are o statură aproape impozantă, degajând un aer de general.934873_715848201842097_6323316668853030258_n Tocmai şi-a chemat la ordine un subaltern, Sora James (interpretată de Corina Moise): tânără, vibrând de entuziasm şi îngrijorată la culme că ar fi putut cumva greşi în atribuţiile pentru care este responsabilă. Evident, a greşit: este prea entuziastă, prea vibrantă, prea apropiată de elevii şi elevele pe care-i are în grijă, prea naivă şi, în fond, prea încrezătoare în propriile-i forţe, însetată inconştient de tentaţia de a fi ca Dumnezeu în faţa elevilor în loc să se mulţumească cu rolul care i-a fost hărăzit, acela de sergent major pus să inspire şi să impună regula şi disciplina!!! Deşi acceptă greu mustrările din ce în ce mai directe, în cele din urmă certitudinea îi este copleşită de îndoieli. Dar Sora Aloysius îşi asumă protector rolul de a spulbera aceste îndoieli şi de a rezolva orice probleme în relaţia cu elevii, pe care sora mai tânără ar putea să nu le înţeleagă … Sora James trebuie doar să o informeze la timp asupra unor asemenea probleme. Colonada îşi schimbă consistenţa luminoasă, reintră în scenă Părintele Flynn. Echipat în trening, jonglând abil cu o minge de baschet, acesta ne instruieşte pe noi, elevii săi, ne încurajează sportiv să ne depăşim îndoielile, să credem în puterea noastră de a reuşi, de a fi orice vrem să fim – este varianta masculină a Surorii James corectate mai devreme: un om al certitudinilor, fără teamă şi îndoieli, care îşi invită elevii la rectorat să savureze o cola şi să discute despre ce înseamnă a fi bărbat. Dar unul dintre elevi, un negru, Donald Miller, are un comportament ciudat într-o zi, în clasă, abia întors de la slujba la care participase ca băiat de altar: îşi lasă capul pe pupitru şi… miroase a alcool – cel puţin aceasta este mărturia Surorii James smulsă aproape cu cleştele de către Sora Aloysius în ciuda faptului că tânăra maică venise singură la superioara sa, îndoindu-se, după cum fusese programată, de propria-i capacitatea de a înţelege şi de a rezolva singură problemele elevilor. Cum de a ajuns Donald să miroasă a alcool? De ce este abătut? Întrebări mai mult decât suficiente pentru a transforma în certitudine nelimitatul potenţial de îndoială care-i grevează bătrânei directoare relaţia cu întregul univers: iar Părintele este catalizatorul. Donald Miller a băut vinul de împărtăşanie, iar părintele încearcă să-i acopere fapta pentru că este negru şi pentru că altfel ar trebui să-l excludă de la a mai sluji în altar? Nu, fără nici o îndoială, este Părintele Flynn care l-a încurajat pe Donald să bea vin pentru a construi apoi, sau poate chiar a consuma o relaţie sexuală! Orice discuţii şi orice dovezi sunt în van: preotul şi directoarea se înfruntă dur, se ameninţă reciproc cu excluderea din instituţie. Este un război psihologic, în care Sora James îşi recapătă libertatea şi totodată încrederea în oameni, începând, evident, chiar cu părintele Flynn, pe care-l îmbrăţişează dostoievskian.Indoiala Dar bătrâna directoare face o mutare oarecum neaşteptată: “Am telefonat la fosta şcoală în care aţi activat, Părinte Flynn, am vorbit cu o soră …” “De ce nu aţi vorbit cu pastorul, de ce aţi ocolit ierarhia la care vă obligă voturile monahale şi jurămintele depuse?”, se indignează pe bună dreptate părintele. “Cu pastorul? De ce? Aveţi vreo înţelegere? Voi, bărbaţii, vă acoperiţi unul pe altul, voi conduceţi lumea, nu … am vorbit cu o soră … Iar bănuielile mele acum sunt certitudini. Vă veţi da demisia.” “Aş putea să protestez, aş putea să vă reclam Monseniorului, dumneavoastră aţi fi astfel demisă cu siguranţă! Dar în felul acesta şi reputaţia mea ar avea de suferit! Să facem pace! Îmi pun soarta în mâinile dumneavoastră … Unde să mă duc, aici este viaţa mea, nu am făcut nimic rău, mă lăsaţi fără nimic …” “Cel fără nimic este Donald Miller – şi aţi profitat din plin de pe urma situaţiei lui!” Este interesant că în tot acest duel psihologic, Sora Aloysius trece sub tăcere, ca un adevărat confesor, singurul motiv pe care i se întemeiază certitudinea. Cu o zi înainte, avusese o întrevedere cu mama lui Donald pe care încercase să o prevină despre pericolul la care este expus fiul ei, căutând astfel să-şi atragă un aliat. Surpriza ei este însă totală, la fel şi a noastră, când doamna Miller (interpretată de Ramona Gângă)10420417_718220718271512_587317881641104019_n o imploră ca, indiferent de consecinţe, să-i ţină fiul în şcoală până la absolvire: “L-am mutat aici, pentru că la şcoala publică l-ar fi omorât ceilalţi colegi. Tatăl său l-a bătut, dar nu din cauza vinului băut în altar, ci pentru că nu-l place, pentru că Dumnezeu l-a lăsat pe Donald altfel – natura sa este alta! Băiatul meu are nevoie de cineva care să-l iubească, să-l protejeze şi să-l ajute să-şi împlinească această natură. Donald a găsit în Părintele Flynn acel om – lasaţi-l în pace!” Ramona Gângă, în costum militar, simbol al regulii dusă până la fatalism, pledează cu toată tăria pentru acceptarea ca atare a faptelor vieţii – Liliana Ghiță e de un scepticism feroce în ce priveşte natura umană, asemănătoare norilor care au acoperit cerul marinarului naufragiat în parabola Părintelui Flynn, şi, în ciuda oricăror îndoieli, se agaţă cu disperare de “icoana” constelaţiei care i-a organizat de la bun început existenţa. “Unde vă este compasiunea?”, întreabă Părintele Flynn, aproape răpus. “Compasiunea? Într-un loc în care dumneata nu poţi ajunge!” Părintele îşi dă demisia. Este transferat la altă şcoală – în fapt, este avansat. Întoarsă din concediu, tânăra soră îşi găseşte superioara cu “armura” desfăcută, epuizată, pe un scaun, cu privirea în gol. “Până la urmă, ce v-a convins de vinovăţia părintelui Flinn?” “I-am spus că am dat un telefon, la şcoala de unde fusese transferat la noi – şi că am vorbit acolo cu o soră care mi-a confirmat faptele lui. Dar … l-am minţit!” “L-aţi minţit?!” “Câteodată, ca să te apropii de diavol, trebuie să te îndepărtezi de Dumnezeu…” “Dar … aţi minţit!…” “Da, dar dacă nu ar fi avut nimic de ascuns, minciuna nu ar fi funcţionat. Demisia lui a fost pentru mine confesiunea lui.”
Răsplătim cu aplauze pe deplin meritate aceşti minunaţi actori : Liliana Ghiță , Emilian Oprea, Ramona Gângă , Corina Moise. La rândul lor, actorii ne salută asemenea gladiatorilor care au avut de încheiat o luptă. Excepţională scenografie, semnată de Cristina Milea, excepţională punere în scenă din partea regizorului Eugen Gyemant, formidabil duelul acestor două personaje paradoxale: Sora Aloysius, un personaj menit a capta imediat antipatia publicului, Părintele Flynn10440805_715848328508751_3274622950336218133_n, pe de altă parte, charismatic, menit a stimula întregul capital de simpatie – dacă nu ar fi fost umorul caustic al Lilianei Ghiță, care să tempereze acest flux emoţional, ar fi fost aproape ca la grădiniţă, când întreaga sală ţinea zgomotos partea personajului pozitiv, exultând la chinurile şi înfrângerea celui negativ. Totuşi, autorul John Patrick Shanley şi regizorul dramatic Eugen Gyemant au ştiut să pună întreaga forţă a piesei în natura paradoxal-ambivalentă a acestor personaje: unul aparent negativ, dar potenţial pozitiv, celălalt aparent pozitiv, dar potenţial negativ, sădind în sufletul şi mintea spectatorilor îndoiala. Ne-am îndoit că regula şi disciplina prevalează în faţa inteligenţei şi spontaneităţii, a entuziasmului şi atitudinii liberale inspirate printre altele de Conciliul Vatican II. Încă ne mai îndoim că această natură sexuală diferită ar putea fi de la Dumnezeu, că ar putea fi altceva decât o boală psihică. Am fost atât de siguri de radianta lumină a părintelui Flinn! … Poate că totuşi ne-a intrigat ceva când, în dialog cu tânăra soră, părintele afirmase despre faptele vieţii că sunt dincolo de posibilitatea de a fi evaluate şi judecate… Poate doar un pic – dar am strigat mai departe, în sinea noastră, împotriva bătrânei directoare, rigide, caustice şi atât de viclene, ca împotriva gladiatorului pe care-l doream ucis. Iar când lupta părea inevitabil câştigată, gladiatorul preferat s-a clătinat şi apoi a cedat … răpus de un simplu bluf. Ultima scenă, absolut memorabilă, dominată de penumbră şi întuneric, ne-o arată pe Sora Aloysius aşezată pe un scaun, precum marinarul din parabola de la început pe pluta-i salvatoare, sub un cer strivit de nori, pradă îndoielilor – dar simţim, şi deja ştim, am înţeles: îndoiala ne poate uni mai degrabă decât certitudinile.
P.S.
Dialogurile între ghilimele nu redau textul piesei decât într-un mod cu totul aproximativ, aşa cum mi s-au fixat în memorie prin magia acestei puneri în scenă, pe care mi-a plăcut să o retrăiesc aici pentru dumneavoastră. Dacă aveţi prilejul, să nu aveţi nici o îndoială!
P.P.S.
Abia întorşi acasă, după ce am discutat şi disecat lecţia teatrală la care numai ce participaserăm, am vrut să aflu mai multe despre autorul John Patrick Shanley şi regizorul Eugen Gyemant. John Patrick Shanley este un american cu rădăcini irlandeze, laureat cu Pullitzer în 2005 pentru Dramaturgie cu piesa Doubt, pe care o ecranizează ca regizor în 2008, cu Phillip Seymour şi Maryl Streep; Eugen Gyemant este regizor român clujean, cu doctorat în teatru la Bucureşti, un tânăr ale cărui puneri în scenă merită văzute. Despre Îndoiala, cea mai recentă piesă pe scena brăileană, am găsit pe situl TMF următoarele cuvinte semnate Eugen Gyemant: „Îndoiala” este o poveste simplă, spusă în cuvinte puține, despre fragilitatea reală a convingerilor noastre și despre puterea de care avem nevoie pentru a putea trăi într-o lume în care nu știm cu adevărat care este binele și răul. Cu cât luptăm mai înverșunat pentru lucrurile în care credem, cu atât mai tare riscăm să le sacrificăm. Căutăm confirmări, dar nu găsim decât tăcere. Putem suporta cu adevărat o lume în care nu știm dacă ceea ce facem este bine? Putem tolera o lume în care răul este evident? Răspunsul se ascunde în cuvintele piesei: „Îndoiala poate fi o legătură la fel de puternică și de eliberatoare ca certitudinea. Când ești pierdut, nu ești singur”.
P.P.P.S.
Despre Doubt, în regia lui John Patrick Shanley, în care ne-am conştientizat cu amuzament prezenţa, ca şi cum am fi fost filmaţi în rândurile spectatorilor: un film bun, chiar foarte bun spre final, în care scenariul şi conţinutul etic şi filosofic al mesajului său are cea mai mare pondere – totuşi, pot spune acum că acest gen de scenariu se pretează cel mai bine reprezentaţiei teatrale. Dar, dacă nu aveţi norocul să vedeţi piesa Îndoiala, atunci e bun şi filmul. De fapt, Îndoiala lui Eugen Gyemant este un teatru seminar foarte apropiat de ceea ce mi-aş dori să văd în acest gen, în special în Sala Studio a Teatrului “Maria Filotti”.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
© copyright
Aveţi toată libertatea de a cita acest text, sau părţi din acest text, asumându-vă obligaţia morală şi juridică, sub sancţiunea legii copyrightului, de a preciza numele autorului, denumirea lucrării din care face parte textul citat, sursa citării (www.argozine.wordpress.com). În caz contrar, pentru a repara daunele morale şi de imagine produse prin acţiunea de plagiat, revista ARGO va apela arbitrajul justiţiei.
Anunțuri

Despre kodrins

Licenţiat în litere, master în filosofie, eseist, instructor de Go, campion al României la Go în calitate de jucător şi de antrenor, căsătorit, doi copii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: