DANIEL ÎN GROAPA CU LEI/Iulian Grigoriu

Daniel în groapa cu lei © Iulian Grigoriu 2011*** Nu mi-a mai spus nimic am aşteptat să-mi crească-n vis dar a plecat s-adoarmă cum se duceau de-acasă toţi fiii de-mpărat cu stele norocoase pe căile din palmă*** Fiecare cuvînt este sîngele răscumpărat al copilăriei şi te trezeşti deodată citind în straturile aşezate precum cărbunele şi cele care nu sînt au un timp doar ele pot sugera cronologia sau un viitor tras pe roată un punct în amintirea unei naşteri de nimic din nimic*** Aşa scriam pe zidurile catedralei întru nefirească întîmpinare a trupului înclinat spatele balaurului era acum o maşină de fier lancea şi aura sfîntului blînde arme ale dulcelui timp pentru răpunerea răilor*** cu lupii nu m-am întrecut n-am fost nici prada nici călăul clipei nici în visul cuiva nu m-am arătat înfricoşător unde se termină legea cuvintelor stăpînii peste copilăria mea aici m-au adus şi mi-au arătat un adevăr care nu e al meu*** doar ceea ce am trăit – şi eu am trăit totul (repet ce nu a fost spus niciodată) nici de sub tencuiala asta sfărîmicioasă nu mai pot să privesc cum se-aprinde, se stinge în fiecare seară o viaţă da, una nu, o viaţă*** lumina e totul împotriva închipuirii împotriva nemişcării pe spate – cum e aici e şi dincolo orice amănunt ar putea să fie chiar piatra după care să urmezi TU*** ceea ce vine de la jumătate de drum sînt simţurile cinci note pentru o partitură mai largă pentru o muzică definitivăşi dacă încerci să deschizi să strigi Aer! *** Lumină acum poţi veni am să tac ordinea lumii naşte raza în care mă prefac *** Săpam totdeauna în sus descopeream un cer alb un cîmp nesfîrşit de bunăvoinţă primul gînd al acelor fructe o rugăciune în fiecare mişcare *** Simţul stîncii naşte un izvor un peisaj uşor ca o pleoapă credeam că există un adevăr pur/ neameninţat în geometria silabelor reci călăuzit de spaimă cu cei supuşi unor legi de hrană găseam un orizont scufundat ici-colo focuri – cal întraripat pe două picioare din dreapta drumului în asalt! *** cîinele inimii mele muşca de departe ori adormea şi visa flămînd alerga şi cu atît mai aproape o femeie aprindea focuri îl aştepta în adăposturi ghem de muţenie stîncă de frică *** Stricam cuibul şerpilor scutece reci de abur li se risipeau repede odraslele pe sub grohotişurile cu diamante rîpe largi, văi de gheţar apa se-ndupleca din sfîntul noroi ne potolea setea mustul neprihănit al stihiilor Beţi fără întoarcere, strigam Beţi fără întoarcere! toate rănile duc adînc într-un loc toate rănile curăţă locul de unde începe urcuşul cine sînt ei cine sînt turme de semne la Paştele blînd în ziua cînd nimic nu se-adună de ce-şi trec pămîntul din faţa casei din mînă în mînă *** Păşesc încet aproape fără teamă pe lucrurile gata să adoarmă Stau lucrurile gata să adoarmă cu dinţi aprinşi cu vaet măsurînd Cu şerpii prea tăcuţii încet suind pe trup Ridic a şaptea urnă a limbilor de lup În juru-mi se ridică neterminat ceva Un lanţ pe-afară uşa-mi vopseşte cineva *** Ce calmă ziua trăită să te apropii să-i bei culoarea ca apa ochilor O, dacă aş înţelege cuvîntul de haina sensului desfăşurat: să bată, să bată ca inima Totul se poate sfîrşi într-un joc repetat cu firul durerii retezat Ceea ce vezi e chiar viaţa foarte tîrziu nemuritoare *** un singur război iubesc căci poeţii cîntă Războiul poeţii împart naşterea cuvîntului din războiul cel treaz căci treaz te pot ţine doar şuierăturile morţii ceea ce nu ameninţă este pervers există o ţară în care cuvintele pot vindeca şi ucide deopotrivă În inima de sus a colindului *** Şi tu norule de trup curăţitorule tu desparţi lumile răului şi binelui doar viaţa construieşte omul niciodată culmi ale colindului veşnic în mine răul şi binele sînt deodată Desparte-le tu cu iubire, norule *** Melcul mă asurzeşte dar ce mă înspăimîntă e casa trupului în care intru *** E ceva de călugăr în poezie şi de privire în plină stradă – un duh neliniştit Liniştită doar rugăciunea clopotul din capătul orelor doar aici pot trăi în sunetul strîns cu ochii întorşi O, hrană ce preţ al răbdării împarţi! *** Mi-e frică Doamne, de sîngele meu însetat de lumină că în mijlocul leilor şi în cuptorul încins îngerul nu o să vină Mă tem de întunericul mai clar ca moartea mea de var care-mi sărută ochii Doar Chipul Tău în mine mă învie E sînge în lumină şi e lumină-n sînge Nici un pahar durerea nu ţi-o strînge *** Necunoscut rămîne trupul în setea lui de a nu minţi *** Odată, despărţit lemnul în două, în patru, în şaisprezece – surcele se deschide o uşă ea vine senină ea vine fără grabă – lumina e fericită aş putea să-i aud bătăile inimii ea vine leneşă – nici gînd să arunce voalurile să deschidă ferestrele, nu şi seamănă atît de bine cu noaptea *** o carte a înfrînt nemişcata vorbă pe fruntea aplecată ce a vrut să găsească unica alcătuire după care să-şi uite cuvintele *** aleea obscură se termină cineva ne-a deschis acum e ziuă, acum e zi! şi aşteptăm fără să intrăm luminile nu sînt întregi respiraţia noastră nu se aude la fel. pe bănuita masă de piatră acolo unde am stat duhul s-a învîrtit pe o spirală cu noaptea a vorbit. a tăcut. pe copil îl ascultam în genunchi ştiam hoţi înalţi ce ne caută *** Era o seară şi nu era timp să deosebeşti minunile de celelalte nunţi ale risipirilor hexagoane în cosiţele fetei şi ca în orice poveste pluteau duhuri rele şi bune şi eroii trebuiau să ajungă pînă la capăt un sînge palid colora fructele de sus nici o mînă doar pensula în aer aşeza personaje *** Îmi spune prietenul visul cheia o zvîrle şi dacă se loveşte de stînci şi dacă se loveşte de ape din ape E dimineaţă se-ntorc carele zorilor cu roţile-n sus *** unde/va numărătorii brodează stele în infinitul uşor *** Mi-e teamă că această poezie există că mi-e în putinţă să deschid uşa şi să plec din aer fără nici o urmă fără nici un tremur cald fără să ating nimic, pe nimeni *** un ritual se săvîrşeşte nesgomotos cînd sîngele se descarcă de orice povară aşa cum într-un peisaj ochiul se întoarce fără să-l doară trupul reţine reţine durerea obişnuinţei de a se umili în plăcere apoi te desparţi în două: cei ce s-au bucurat zămislindu-te *** Doar eu pot să ating apa cea rece a degetelor tale ultim spaţiu înviorat prezent la semnul în acord cu firul de nisip al suveranelor scîntei în aur gol *** gînd liber înlăuntru ca să existe ziua martiriul unui sfînt prezent ademenit prin holuri coridoare uşi care se deschid lumea cea veche iese din viisele luminii şi locul ce-l înconjur refuză risipirea e spaţiu mult lăuntric între tăcute lumi mesajele sunt bice electrice furtuni mai jos căzînd cu ploaia castelelor întregi de unde înviate copilele de regi chiar regele impur cu bustul fin crăpat ce urma jertfei sale rănindu-l i-a luat acum e liber liber născut pare din lut pe raza de ochire a îngerului mut

Daniel dans la fosse aux lions (Trraduit par Elena Grigoriu)*** Il ne m’a rien dit j’ai attendu qu’il pousse dans mon rêve mais il alla s’endormir comme partaient autrefois tous les fils de roisdes étoiles chanceuses dans les voies de la main*** Chaque mot est le sang rattaché à l’enfance et on se réveille subitement en lisant dans les couches rangées comme le charbon même les choses qui n’existent pas ont un temps, elles seules peuvent suggérer la chronologie où un avenir supplicié sur la roue un souvenir ponctuel d’une naissance de rien du rien*** J’écrivais tout cela sur les murailles d’une cathédrale dans un étrange accueil du corps penché le dos du dragon était maintenant une machine en fer et la lance et l’auréole du saint les douces armes du tendre temps pour accabler les méchants*** avecles loups je me suis pas surpassé je n’ai été ni le captif ni le bourreau de l’instant ni dans le rêve de quelqu’un je ne suis pas apparu effroyablement là où la loi des mots finit les maîtres de mon enfance m’ont amené ici et m’ont fait voir une vérité qui n’est pas la mienne*** seulement ce que j’ai vécu et j’ai tout vécu (je répète ce qui n’a jamais été dit) ni même du dessous de cette crépissure friable je ne peux plus regarder comme chaque soir s’échauffe s’éteint une vie oui une autre non une vie*** la lumière est tout contre la chimère contre l’immobilité sur le dos – il est ici-bas comme dans l’au-delà tout détail il pourrait être même la pierre après laquelle c’est toi qui suit*** ce qui arrive à partir de mi-chemin ce sont les sens cinq notes pour une plus large partition pour une musique définitiveet si tu essaies d’ouvrir crie Air! *** Lumière dorénavant tu peux surgir je me tais l’ordre du monde naît le rayon dans lequel je me métamorphose *** Je creusais toujours en haut je découvrais un ciel blanc un champ infini de bienveillance la première pensées de ces fruits-là une oraison dans tout mouvement *** Le sens du rocher naît une source un paysage léger comme une paupière je croyais qu’il existe une vérité absolue sans menace dans la géométrie des syllabes froides guidé par l’effroi avec les obéissants aux lois de subsistance je trouvais un horizon submergé ça et là des feux – cheval ailé sur les deux pieds de la droite du chemin en assaut! *** le chien de mon coeur mordait de loin ou s’endormait et affamé il rêvait il courrait et tout près une femme allumait des feux l’attendait dans des refuges peloton de mutisme rocher de frayeur *** J’abîmais le nid des serpents couches froides de buée leurs progénitures disparaissaient dans les cachettes de diamants larges ravins, vallées de glaciers l’eau recueillie de la sainte boue nous apaisait la soif le moût immaculé des phantasmes Buvez sans retour, je criais Buvez sans retour! toutes les blessures conduisent profondément dans un lieu toutes les blessures nettoient le lieu d’où commence la montée qui sont-ils, qui sont-ils troupeaux de signes aux tendres Pâques au jour où tout meurt pourquoi passent-ils la terre du devant de leurs maisons de mains en mains *** Je marche lentement et même sans peur sur les choses prêtes à s’endormir prêtes sont les choses à s’endormir les dents en flammes le bruit mesurant Avec les trop silencieux serpents montant sur le corps doux je soulève la septième urne des langues de loups autour de moi s’élève quelque chose d’inachevé une chaîne au dehors quelqu’un peint ma porte *** Si calme la journée vécue on s’approche pour goûter à sa couleur comme l’eau des yeux Ô, si je comprenais bien le mot de l’habit du sens déployé qu’il bat, qu’il bat comme le coeur Tout peut se terminer dans un jeu répété le fil de la douleur coupé Ce que tu vois c’est même la vie très tard immortelle *** j’aime une seule guerre car les poètes chantent la Guerre les poètes partagent la naissance du mot de la guerre éveillée car éveillés nous tiennent seuls les sifflements de la mort ce qui ne menace pas c’est pervers il existe un pays où les mots peuvent également guérir ou tuer Au coeur du cantique des cieux *** Et toi le nuage Purificateur du corps c’est toi qui sépare les mondes du mal et du bien Seule la vie construit l’homme jamais cimes du cantique il existe en moi le mal et le bien à la fois Sépare-les toi, nuage, avec amour *** L’escargot m’assourdit Mais ce qui m’effraie C’est la maison du corps où je pénètre *** C’est un peu de moine dans la poésie Et de regard au milieu de la rue un esprit tourmenté Seule la prière est calme La cloche de la fin des temps Par elle seulement je peux vivre le son serré aux yeux tournés Ô, nourriture Quel prix de la patience tu partage ! *** J’ai peur mon Dieu, de mon sang assoiffé de lumière qu’au milieu des lions et dans le four chaud l’ange ne viendra point J’ai peur de l’obscurité plus claire que ma mort de chaux qui baise mes yeux Seul ton visage en moi me ressuscite Il y a du sang dans la lumière et de la lumière dans le sang Aucun verre n’amasse ma douleur *** Inconnu demeure le corps Dans son désir de ne pas mentir *** Une fois, le bois coupé en deux, en quatre, en seize copeaux une porte s’ouvre elle entre sereine elle entre lentement – la lumière elle est heureuse je pourrais entendre les battement de son coeur elle entre paresseuse sans penser tomber ses voiles ouvrir les fenêtres, non et elle ressemble si bien à la nuit *** Un livre a vaincu l’immobile parole sur le front penché qui a voulu trouver l’unique assemblance puis oublier ses mots *** l’allée obscure se termine quelqu’un nous a ouvert c’est déjà l’aube on attend sans entrer les lumières ne sont pas entières notre souffle s’entend différent sur la présumée table de pierre là où nous sommes assis l’esprit a tourné autour d’une spirale avec la nuit il a parlé il s’est tut l’enfant, nous l’avons écouté à genoux sachant que des voleurs transcendants nous cherchent *** Il était un soir il n’avait plus le temps de saisir les merveilles des autres liaisons dissipées hexagones dans les tresses de la fille et comme dans tout conte des esprits bons et mauvais flottaient les héros devaient arriver jusqu’au bout Un sang pale colorait les fruits en haut aucune main seul le pinceau en l’air rangeait les personnages *** Mon ami me dit son rêve lance la clé si elle se heurte contre les rochers si elle se heurte contre les eaux des eaux C’est déjà l’heure du jour on voit les charrettes de l’aube les roues tournées vers le haut *** quelque part des mathématiciens brodent les étoiles sur le léger infini *** J’ai peur que cette poésie existe qu’il me soit possible d’ouvrir la porte et m’évanouir sans aucune trace sans aucun frémissement tiède sans rien toucher, ni personne *** un rituel se déroule sans bruit quand le sang se libère de toute corvée comme sur un paysage l’oeil passe sans ressentir aucun mal le corps retient retient la douleur de l’habitude de s’humilier dans le plaisir puis tu te divises en deux: ceux qui se sont réjouis de t’enfanter *** moi seul je peux toucher l’eau froide de tes pieds dernier espace présent vivifié par le signe en accord avec le grain de sable des souveraines flammes dans l’or nu *** Libre pensée dedans pour que le jour existe le martyre d’un saint présent attiré dans des couloirs portes qui s’ouvrent sans gré Le vieux monde jaillit des rêves de la lumière Et le lieu que j’entoure refuse la dispersion il y a bien un espace à l’intérieur entre les mondes de silence les messages sont des fouets, des électriques tempêtes tombant encore plus bas avec la pluie des châteaux entiers D’où ressuscitées les jeunes filles de rois et même le roi impur le beau buste fissuré qui à la trace de son sacrifice suivant en fut blessé Il est maintenant libre libre de l’argile semble fait dans la ligne de mire de l’ange muet

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

© copyright

Aveţi toată libertatea de a cita acest text, sau părţi din acest text, asumându-vă obligaţia morală şi juridică, sub sancţiunea legii copyrightului, de a preciza numele autorului, denumirea lucrării din care face parte textul citat, sursa citării (www.argozine.wordpress.com). În caz contrar, pentru a repara daunele morale şi de imagine produse prin acţiunea de plagiat, revista ARGO va apela arbitrajul justiţiei.

Etichete: Daniel, Iulian Grigoriu, lei, poezie