ÎNTRE VELIER ŞI STEAMER. BĂTĂLIE NAVALĂ PE APELE INCONŞTIENTULUI

– Două vise de-ale lui Jung –

Sumar

 *  Primul război mondial începe în… Elveţia!   *   Valuri galbene invadează Europa  *  Batavia, „calea războiului”?  *  Un Krakatoa sufletesc în pragul erupţiei  *  Viţa de vie rodeşte miraculos  *  Cu steamerul sau cu velierul ? În drum spre Ithaca  *  „Munţii de foc ai copilăriei”. Trenuleţe, vaporaşe, zbaturi  *  Vârste ale umanităţii şi evoluţie personală. Recuperarea omului premodern  *  Dramaturgia simbolică a forţelor psihice profunde  *  Cuaternitate şi restaurarea conştiinţei totale  *

 

Primul război mondial începe în… Elveţia!

 Între 1950 şi 1957, Carl Gustav Jung şi Mircea Eliade, invitaţi de marcă ai conferinţelor  Eranos” organizate în fiecare vară în frumoasa localitate elveţiană Ascona de pe malurile lacului Maggiore, deveniseră foarte apropiaţi, povestindu-şi unul altuia visele. Două dintre acestea, investite, probabil, cu o semnificaţie aparte, sunt consemnate amănunţit de autorul apreciatei morfologii a sacrului (Traité d’Histoire des Religions, 1949) în propriul jurnal, în data de 25 august 1952.

encuentro-mircea-eliade-carl-gustav-jung-L-SUMmRH

„În 1912, Jung se ocupa de disocierea personalităţii. Odată, luând trenul de la Zürich spre Schaffhausen (un ceas de drum), îşi aminteşte doar că intră în tunel, apoi îl trezesc cuvintele conductorului: Schaffhausen! Nu înţelege ce se întâmplă cu el, îi e frică să nu înnebunească, să nu facă o schizofrenie. Căci, în tot acest timp, îl stăpânise un «rêve éveillé»: vedea harta Europei, şi vedea cum e acoperită de apă, ţară după ţară, începând cu Franţa şi Germania. Curând, tot continentul e sub apă, afară de Elveţia: aici, parcă ar fi fost un Munte înalt pe care valurile nu-l puteau îneca. Jung se vede stând pe munte. Privind cu mai multă atenţie, îşi dă seama că marea era de sânge; deasupra pluteau cadavre, coperişuri de case, bârne arse etc.

«Visul treaz» l-a avut în octombrie 1913. În decembrie, se repetă întocmai, tot cu prilejul intrării în tunelul care-l ducea spre Schaffhausen (pătrundere în inconştientul colectiv, va interpreta el mai târziu). Începe să fie tot mai preocupat. Câteva luni în urmă, are, de trei ori, acest vis: se află cu un prieten în Mările de Sud, vara. Undeva în sudul Sumatrei. Dar află din ziare că în Europa s-a lăsat un ger năprasnic, ameninţător. Jung decide să se ducă la Batavia ca să ia vaporul spre Europa. Prietenul lui, însă, îi spune că el va veni cu un «voilier», din Sumatra şi până la Hadramath, şi apoi, prin Arabia şi Turcia. Jung ajunge în Elveţia. Zăpadă peste tot. O vie enormă, cu struguri mari, dar îngheţaţi. El începe să rupă ciorchinii şi să împartă la oamenii din jurul lui (pe care nu-i vedea). Repetându-se de trei ori, e foarte neliniştit de vis. Tocmai atunci trebuia să ţină o comunicare despre schizofrenie la Aberdeen. Îşi spunea: voi scrie despre mine însumi. Comunicarea avea loc la miezul verii (exact în perioada în care – în vis – el afla, acolo, în Mările de Sud, că în Europa bântuia acel misterios ger). Îşi spunea: probabil că îndată după comunicare voi înnebuni. Dar, la 31 iulie 1914, după ce-şi ţine comunicarea, află din ziare că a izbucnit războiul. Ia vaporul spre Olanda. În acea dimineaţă, îmi spune, nu era pe lume om mai fericit ca mine. Înţelesesem că nu sunt nebun şi că n-am să înnebunesc. Înţelesesem că visurile mele veneau din inconştientul colectiv, şi că sensul lor era cu totul altul decât intrarea într-o criză schizofrenică. A citit apoi, puţin timp în urmă, aventuroasa călătorie a căpitanului german von Mücke, într-un «voilier», din Sumatra până la Hadramath.” Şi Eliade încheie consemnarea, adăugând: „Acum, când a descoperit şi sincronismul, Jung interpretează foarte uşor această viziune”[1].

Cele două vise în stare de trezie sunt povestite de „autorul” lor în volumul autobiografic editat sub îngrijirea Anielei Jaffé. „În octombrie, în timp ce mă aflam singur într-o călătorie, am fost asaltat deodată de o viziune: Am văzut un potop imens, care se revărsa peste toate ţările nordice şi peste cele aşezate puţin mai la sud, în zona dintre Marea Nordului şi Alpi. Potopul se întindea din Anglia până în Rusia şi de la coasta Mării Nordului până aproape de Alpi. Când atinse Elveţia, am văzut că munţii creşteau, devenind din ce în ce mai înalţi, ca pentru a apăra ţara noastră. Se dezlănţuia o catastrofă îngrozitoare. Am văzut valurile galbene învrăjbite, ruinele operelor civilizaţiei plutind prin torent şi moartea a mii şi mii de oameni. Apoi marea se transformă în sânge. Această viziune dură aproximativ o oră, mă tulbură, mă zăpăci şi îmi făcu greaţă. Mi-era ruşine de slăbiciunea mea. Trecură două săptămâni, după care viziunea reveni în aceleaşi condiţii, numai că transformarea în sânge fu de astă dată şi mai cumplită. O voce interioară îmi vorbi: «Ia te uită, este perfect real şi se va întâmpla întocmai; nu încape nici o îndoială». În iarna următoare, cineva mă întrebă ce gândeam despre evenimentele mondiale din viitorul apropiat. I-am spus că nu gândeam nimic, dar că vedeam torente de sânge. Viziunea nu-mi dădea pace. Mă întrebam dacă viziunile indicau o revoluţie, neputându-mi reprezenta însă bine acest lucru. Aşa că am conchis că ar avea de-a face cu mine însumi şi am presupus că aş fi ameninţat de o psihoză. Ideea războiului nu-mi trecu prin minte. Puţin după aceea – era în primăvara lui 1914 şi apoi la începutul verii – un vis mi se repetă de trei ori: În mijlocul verii pătrundea un ger arctic, iar pământul împietrea, înţepenea sub gheaţă. Vedeam astfel, de exemplu, cum întregul ţinut al Lorenei şi canalele sale îngheţaseră. Toată regiunea era pustie, fără nici un suflet de om, iar lacurile şi râurile – îngheţate şi ele. Murise orice vegetaţie. Aceste imagini onirice se produseră în aprilie şi mai, iar ultima oară, în iunie 1914.

În cel de-al treilea vis, din spaţiile cosmice se lăsă din nou un ger cumplit. Acest vis avu însă un final neaşteptat: Se afla acolo un copac cu frunze, dar lipsit de rod (arborele vieţii mele, m-am gândit), ale cărui frunze se transformaseră prin acţiunea gerului în boabe dulci de strugure, pline de un suc tămăduitor. Am cules boabele şi le-am dăruit unei mulţimi de oameni care stăteau în aşteptare.

La sfârşitul lunii iulie 1914 fusesem invitat de către British Medical Association la Aberdeen, unde urma să ţin la un congres o prelegere despre «Importanţa inconştientului în psihopatologie». Mă aşteptam să se întâmple ceva; căci asemenea viziuni şi vise înseamnă destin. În starea mea de atunci şi la temerile pe care le nutream, mi se păru un semn al sorţii şi chiar faptul că tocmai atunci a trebuit să vorbesc despre importanţa inconştientului.

La 1 august izbucni primul război mondial”[2].

Între cele două relatări sunt câteva diferenţe notabile. Intervalul dintre prima şi a doua viziune este, conform „Amintirilor” lui Jung, de două săptămâni  (nu de două luni, cum reiese din notele lui Eliade)[3]. De asemenea, Jung nu pomeneşte de condiţia favorizantă a declanşării acesteia, intrarea în tunel. Specifică însă că se petrece „în aceleaşi condiţii”, fiind consemnată şi durata ei, de „aproximativ o oră”, ceea ce corespunde cu „ceasul de drum” dintre Zürich şi Schaffhausen, reţinut de Eliade. Din al doilea vis lipseşte orice referire la Mările Sudului, precum şi la revenirea în Europa cu un „volier” din Batavia, unde aflase din ziare de valul de ger care ameninţa vechiul continent. În schimb, cuprinde anumite detalii, care lipsesc din versiunea lui Eliade. Astfel, munţii Elveţiei cresc pe măsură ce se întinde potopul, soiul şi mărimea copacului lipsit de rod ce rezistă gerului arctic nu sunt specificate, în schimb frunzele lui se transformă în struguri. De asemenea, nu menţionează dacă vede sau nu mulţimea căreia îi oferă boabe de struguri. Diferenţele dintre cele două versiuni sunt explicabile, deoarece memoriile vor fi scrise abia în 1957, într-un volum autobiografic ce acoperă o viaţă întreagă (Jung moare patru ani mai târziu, la vârsta de 86 ani), visele respective fiind menţionate într-o formă abreviată, pe câtă vreme varianta povestită lui Eliade cu cinci ani înainte, pe îndelete, în cursul plimbărilor şi a siestelor de la „Casa Gabriella” din Ascona, fusese consemnată „la cald”, imediat după convorbirile între patru ochi cu Jung. Ele avuseseră loc chiar în cadrul unui interviu de două ore, luat de Eliade pentru revista Combat. Este de bănuit că discuţia dintre cei doi a luat, pe alocuri, aspectul unei adevărate confesiuni a venerabilului psihanalist, deoarece Eliade menţionează restricţia de a reproduce sau de a dezvolta în interviu anumite subiecte (cf. Jurnal I, ed.cit., 229-230). Prin urmare, interpretarea pe care o propun mai jos ia în considerare atât experienţele onirice restituite de memoria autorului la zeci de ani după producerea lor, cât şi consemnarea lor augmentată cu detalii inedite, aşa cum o putem citi în Jurnalul lui Eliade în data de 25 august 1952, anterioară editării propriilor „Amintiri” povestite Anielei Jaffé.

Deşi cele două vise în stare de trezie sunt distincte (gerul şi revenirea lui Jung în Europa sunt elemente ce aparţin celui de-al doilea), între ele există intruziuni reciproce, ceea ce legitimează interpretarea lor globală. Ele pot fi privite ca stadii ale crizei psihice prin care trece, diferenţiate de atitudinea faţă de mesajul fiecăruia. Primul vis, doar îl pune în gardă asupra acutizării conflictului mental latent, pe punctul de izbucni într-un atac de schizofrenie (de care se bănuieşte în pragul plecării la Aberdeen). Subiectul asistă pasiv la invazia catastrofală a torentului de valuri galbene, apoi a mării de sânge, care înghite ţară după ţară. În cel de-al doilea complex oniric, evident încatenat cu primul, Jung devine un personaj care acţionează, are anumite iniţiative. Semn că, de la un moment dat, puterile profunde ale sufletului se implică în strategia de salvare a propriei sănătăţi mintale.

Întâmplarea din tunelul de pe ruta Zürich-Schaffhausen îl pune în gardă asupra pericolului grav ce-i ameninţă echilibrul mental. Pentru cine îşi aminteşte că orăşelul elveţian este celebru pentru marca de ceasuri cu acelaşi nume, exclamaţia „Schaffhausen!”, cu care conductorul îl trezeşte pe Jung din reveria în care e scufundat, răsună ca un semnal de alarmă pentru conştiinţă, de parcă i-ar spune: „E timpul! dacă nu te smulgi acum din visare, nu vei mai ieşi niciodată”! Aici şi acum se decide criza. Hic Rhodus, hic salta!” Nu se ştie ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost trezit în acest mod; mintea risca să se lase copleşită de puhoiul de imagini incontrolabile. În trecut, subiecţii neputincioşi de a mai ieşi din lumea viselor lor erau desemnaţi prin epitetul „lunatic”. Dacă ar fi avut o constituţie psiho-somatică mai puţin robustă, Jung risca să devină un lunatic. „Faptul că reuşeam să rezist [fluxului de fantasme – n. mea] era o chestiune de forţă brutală. Câţi n-au fost sfărâmaţi! Nietzsche şi Hölderlin şi atâţia alţii. În mine sălăşluia însă o forţă demonică şi încă de la început mi-a fost limpede că trebuia să găsesc semnificaţia a ceea ce trăiam în fantasmele mele”[4].

Perspectiva unui conflict generalizat care, în 1912-1913, se apropia pe nesimţite, ameninţând liniştea şi ordinea, înstăpânită de peste patru decenii, în care se complăcuseră locuitorii şi beneficiarii vremelnici ai acestei aşezări politice, reprezintă obsesia de fond a intrigii onirice. Europa îşi visa încă visul „epocii frumoase”, nebănuind că acesta se învecina, foarte de aproape, cu coşmarul uciderii în masă, a bătăliei pe viaţă şi pe moarte pentru sfere de influenţă şi resurse. Numai subiecţi hipersensibili, precum Jung, receptau nelămurit această ameninţare, atât în stare de veghe, cât şi în senzaţionale vise premonitoare ca cele de mai sus. „Înspre toamna lui 1913, presiunea pe care o simţisem până atunci în mine păru să se deplaseze în afară, de parcă ar fi planat ceva în aer; într-adevăr, atmosfera mi se părea mai sumbră ca până atunci. Era ca şi cum n-ar mai fi fost vorba de o situaţie psihică, ci de o realitate concretă. Această impresie mi se întări tot mai mult”[5].

Tema războiului, ţesută din firele invizibile ale inconştientului, este uşor de înţeles; în lume se acumulau tensiuni, iar Jung avea antene deosebit de sensibile, mai ales că evenimentele mondiale erau subiectul unor discuţii cu diverşi cunoscuţi[6], fiind reflectate şi în presa vremii. Presa pare să aibă un rol important în aceste episoade, judecând după febrilitatea şi frecvenţa cu care Jung consultă gazetele, în vis sau aievea. Astfel, din ziare „află” (în cea de a doua viziune), despre gerul năprasnic ce a cuprins Europa, din ziarele lumii reale află că a izbucnit războiul, şi tot din ziare va citi despre aventura căpitanului german.

Două precizări se impun, cu privire la aceasta: epopeea echipajului condus de căpitanul von Mücke a avut loc la patru-cinci luni după începerea războiului, din noiembrie până în ianuarie. Iar capturarea velierului „Ayesha” i-a ajutat să fugă din I-le Cocos în Padang, Sumatra. De aici însă, au traversat Oceanul Indian cu un steamer german care transporta cărbune[7]. Nici Jung, nici Eliade nu pomenesc de faptul că, înainte de „evadarea” căpitanului von Mücke cu velierul Ayesha spre Sumatra, în calitate de locotenent pe vasul de război Emden, luase parte la una din primele bătălii navale ale războiului mondial, în apele Insulelor Cocos (Keeling), în cursul căreia scufundase un vas britanic, fiind, la rândul lor, scufundaţi de un bastiment australian, după care se salvează pe o insulă din apropiere.

 

Valuri galbene invadează Europa

Primul vis, din octombrie 1913, pune în evidenţă avantajul poziţiei geografice a ţării natale. Apa sau marea de sânge care acoperă tot continentul „începând cu Franţa şi Germania”, transformă Elveţia într-o insulă-munte, un Ararat simbolic ce oferă salvare umanităţii refugiate aici, dominând ţinuturile periferice, mai joase, sortite să fie înghiţite de potop. Topografia onirică este dispusă în trei trepte: mare – ţinuturi continentale joase – munte, dintre care treapta intermediară, de câmpie, va fi înghiţită de apele diluviului. Moment în care forţele adverse devin într-adevăr ireductibile, iar primejdia este iminentă; Jung îşi caută refugiul pe munte. De altfel, există în Elveţia un munte impunător, de peste 4000 metri înălţime, cu un nume apropiat: Jungfrau (Fecioara).

Apele năvalnice care transformă acest ţinut înalt, în insulă ameninţată şi totodată privilegiată, în raport cu ţinuturile de câmpie evidenţiază o dublă confruntare. În primul rând, cea cu propriul inconştient, asaltat de străvechi imagini ale primejdiei, care pun toate simţurile în stare de alarmă. Pentru că nu este vorba de o inundaţie statică, o simplă creştere de nivel a mării, înaintând asupra uscatului, ci de un „potop”, în care resturile civilizaţiei europene plutesc, duse de un torent „de valuri galbene, învrăjbite”. Sunt imagini puternice, întipărite la vârsta psihică a maximei impresionabilităţi. În copilărie, pe când familia Jung locuia lângă Basel, adică în punctul cel mai de jos al Elveţiei, o inundaţie puternică a râului Wiese, un afluent al Rinului, rupe digurile şi paisperezece oameni îşi găsesc sfârşitul, „duşi de apele învolburate şi galbene în Rin”[8].

Peste această tensiune de fundal a forţelor psihice, se plachează intriga onirică ţesută de obsesiile curente ale europeanului, într-un moment al retrasării sferelor de influenţă, „îngheţate” de peste două decenii. Într-o astfel de dramatizare psihotică a situaţiei internaţionale, Europa ar fi asimilată puterii colonizatoare, iar „valurile galbene”, „pericolului galben”, pe care Kaiserul Wilhelm al II-lea nu obosea să-l denunţe. „Pe la 1900, pericolul galben era deja o obsesie. Europenii, care se purtau ca nişte stăpâni cu chinezii, se temeau, fără îndoială, de revanşa celor ce-i umiliseră…Evenimentul spectaculos a fost, desigur, victoria Japoniei în războiul împotriva Rusiei (1904-1905)”[9]. Autorul reţine şi tonul alarmist al anumitor nuvelişti de ficţiune, preluaţi în anumite materiale de propagandă ale epocii, care descriau intrarea triumfală a „galbenilor” în Paris: „«Pe toate ferestrele Luvrului ies limbi de foc, Place de la Concorde este înconjurată de flăcări, mormane de cadavre plutesc pe Sena în valurile de noroi şi sânge»…”[10]. Să nu ne mire, aşadar, dacă şi în relatarea lui Jung apare expresia „ruinele operelor civilizaţiei”, subînţeleasă fiind cea europeană, pentru că aici se propagă războiul devastator travestit oniric în „inundaţie”, „torente de sânge” sau „val de ger”.

Dar imperiile europene erau responsabile de reprimarea seculară a popoarelor din noile pământuri descoperite şi luate în posesie. Cu infime excepţii, fuseseră tratate reducţionist, doar ca debuşeu pentru mărfurile noii epoci industriale, în aceeaşi măsură, ca sursă de materii prime şi forţă de muncă ieftină. Potenţialul cultural interesa doar excentrici pasionaţi de artă, scrieri şi monumente vechi, arheologi sau etnologi izolaţi. În timp, situaţia generase un complex al vinovăţiei pentru european, vizibil astăzi, în epoca „discriminărilor pozitive”, dar mai puţin conştientizat în epocă. Totuşi, în Războiul lumilor, publicată în 1898, Wells făcea un nemilos rechizitoriu europeanului care exterminase rase întregi, de pildă aborigenii Tasmaniei. Însă această asumare a vinei era, în acea epocă, o excepţie. Remuşcările erau departe de a fi conştientizate, în schimb infestau subconştientul europeanului cu un potenţial exploziv. Fractura mentală se contura pe ecuaţia: conştient, raţionalitate = lumea civilizată, Europa, versus inconştient, (= iraţionalitatea „primitivilor”, a popoarelor „exotice” din colonii).

Elveţia, însă, care nu participase la expansiunea maritimă, era la adăpost de reculul mareic declanşat de irupţia în istorie a fostelor colonii. În timp ce Germania bismarckiană, soră de limbă cu republica alpină, în sfertul de secol ce precedase anul 1914 devenise extrem de activă pe toate meridianele globului, pe uscat şi pe mare, ajungând să concureze Imperiul Britanic. Or, tocmai coloniile de peste mări constituie miza de profunzime a primului război mondial.

 

Batavia, „calea războiului”?

 Faţă-n faţă, ca două oşti adverse, stau forţele raţiunii şi pulsiunile iraţionale[11], într-un raport transpozabil cartografic sub forma unei diferenţe de nivel elementare: relieful emers (conştiinţa) şi zona submersă (subconştientul). Prin aceste reprezentări, forţele psihice invazive se camuflează, dar totodată se şi arată, numai că printr-un soi de rebusuri eliptice: „inundaţie” şi „val de ger”, pe care, odată deşteptată, mintea ar trebui să le dea interpretarea corectă. În prima viziune, din trenul care-l duce de la Zürich la Schaffhausen, octombrie 1913 (repetată identic peste două săptămâni), aceste forţe psihice invazive revarsă asupra conştiinţei un flux de imagini, aşa cum inundaţia de proporţii diluviene îneacă părţile joase ale continentului (tot nordul Europei, între Alpi şi Marea Nordului, din Anglia până în Rusia). În timp ce ochilor minţii i se înfăţişează acest cataclism ce cuprinde toate ţările dintre Marea Nordului şi Alpi, „începând cu Franţa şi Germania”, în realitate, Jung se află la capătul de sus al Rinului, aproape de punctul din care izvorăşte (Lacul Boden); pe când Olanda, la care trimite „Batavia” din al doilea vis, se află la capătul de jos al Rinului, fiind ţara de unde Jung se va îmbarca peste şase luni pentru conferinţa de la Aberdeen. În dicţionarul latin-român, „Batāvī” se referă la ceea ce ştim de la Tacitus: numele unui neam germanic din antichitate locuind la gurile Rinului de care se ciocniseră legiunile lui Cezar. Într-un fel, „Batavia” este prezentă în subtext şi în primul vis, ca temă invazivă a subconştientului „impusă” chiar de râul în lungul căruia Jung se deplasează. Izvorând din apele lacului Boden, după ce coboară din munţii Elveţiei, Rinul formează, pe o lungime de aproape două sute de kilometri, frontiera dintre francezi şi germani, continuându-şi, apoi, cursul spre teritoriul anticei Batavii, Olanda, unde se varsă în Marea Nordului. Pe axul acestui râu, care are la obârşie orăşelul Schaffhausen, iar la vărsare ţinuturile batavilor, se mişcă Jung în tot intervalul dintre prima serie de viziuni şi izbucnirea războiului. El coincide cu linia de forţă a simbolisticii Rinului, care reprezintă în mod ipostaziat frontiera franco-germană, într-un moment în care e gata să (re)devină front. Apele din vis încep să acopere Europa „începând cu Franţa şi Germania”, cele două eterne rivale, a căror adversitate a constituit „nucleul dur” al războiului. Mergând cu trenul de-a lungul Rinului Superior, Jung se află, de fapt, pe „calea războiului” (Batta-via) pe care se angajau cele două puteri europene vecine şi concomitent pe calea confruntării cu inconştientul[12]. Deci spaţial, temporal şi psihologic. Rinul este pricină de război (lat. battuo, battere = a bate; ital. bàttere = a se bate, a se lupta; battúta = bătaie, lovitură), deoarece hotarul lui nu convine nici uneia din părţi.

Dar „Batavia”, topos mental de o polivalenţă simbolică uimitoare, mai deschide cel puţin o direcţie promiţătoare de explorare etimologică. Dacă în prima viziune, fluviul Rin, cu conotaţiile sale geografico-istorice, reprezintă singurul element care trimite la ţinutul batavilor, în cea de a doua, „Batavia” apare explicit, fiind ţinta preliminară a subiectului. Aflat „undeva în Mările Sudului”, mai precis, „în sudul Sumatrei”, aflând despre gerul năprasnic din Europa, este cuprins de îngrijorare şi acţionează. Se duce mai întâi la Batavia, oraş colonial, Jakarta de azi, cel mai important oraş al insulei Jawa, de unde se îmbarcă pe un vapor pentru Europa.

Întrebare esenţială: de ce se îndreaptă Jung, personajul propriei drame onirice, spre Batavia? Legat astfel de potopul care cotropeşte ţinuturile joase ale vechiului continent, punând în evidenţă opoziţia dintre Elveţia, ţinut alpin, şi Olanda (Ţara de Jos). Basel (fr.Bâle), oraşul copilăriei, ar putea fi, prin asonanţă, un corespondent pentru Ţările de Jos (Pays Bas).

Un Krakatoa sufletesc în pragul erupţiei

Din două motive, motoarele secrete ale ambelor viziuni: unul de profunzime, ce ţine de confruntarea forţelor psihice pe câmpul de luptă al intelectului său, şi altul care ţine de „dramatizarea” evenimentelor politice mondiale în iminentă desfăşurare. Realitatea politică de dinainte de 1914 („la belle epoque”), se fisura, iar vasul imperiilor coloniale lua apă. „Sudul Sumatrei” era, pentru memoria colectivă, sinonimul uneia dintre cele mai mari catastrofe naturale din epoca modernă, petrecută în 1883, când, după erupţia violentă a vulcanului Krakatoa, un uriaş val tsunami a măturat coastele insulei şi a scufundat mai multe vase, iar unele au fost aruncate pe uscat, cazul navei olandeze de luptă Berow[13]. În primul dintre vise, imaginea mării de sânge pe care plutesc cadavre şi resturi de locuinţe distruse, ar putea fi contaminată de relatările despre catastrofa provocată de erupţia vulcanului Krakatoa. O inundaţie nu poate explica prezenţa unor bârne arse plutind pe valuri, fie ele de sânge, iar, pe de altă parte, expresia „am văzut moartea a mii şi mii de oameni” aduce cu relatările privind miile de cadavre omeneşti lăsate în urmă de dezastru[14].

Vulcanul se afla în strâmtoarea Sunda, adică la capătul sudic al Sumatrei. Copil de opt ani fiind, micul Carl privise apusurile verzi colorate de cenuşile împrăştiate în atmosfera superioară în urma erupţiei: „Într-o seară, tata m-a luat din pat şi m-a dus în braţe până la veranda noastră orientată spre apus, pentru a-mi arăta cerul, strălucind în amurg într-un verde de o splendoare de neuitat. Asta a fost după erupţia vulcanului Krakatau, în 1883” [15]. Se înţelege de ce prima lui grijă, prima mişcare, este să părăsească „sudul Sumatrei”, loc periculos, echivalând cu irupţia forţelor inconştientului. Prelungirea şederii lui acolo ar însemna stagnarea în nevroză, lipsa de iniţiativă în raport cu tensiunea teribilă la care este supusă raţiunea, ceea ce s-ar putea solda cu alterarea mentală definitivă. Abisul unui crater interior se cască periculos, gata să-l înghită. Or, în acest vis, cum am constatat, subiectul ia iniţiativa. Pleacă la „Batavia”, unul din marile oraşe coloniale de pe mapamond, pe atunci inima Indiilor Olandeze. Rezonanţa semantică ”(Batavia = batta-via sau battáglia) arată de ce: este locul primei confruntări ce va avea loc între conştient şi inconştient, sau între „personalitatea nr.1” şi „personalitatea nr.2”. Acestea sunt concepte ale psihologiei lui Jung, caracteristice fiecărui individ, „personalitatea nr. 1” referindu-se la aspectul particular al acestuia, iar „personalitatea nr. 2” la „omul interior”, omul profund, care se identifică cu figuri religioase şi mitice, cu arhetipuri. „Jocul alternant al personalităţilor nr.1 şi nr.2, care s-a întins pe parcursul întregii mele vieţi, n-are nimic în comun cu o «scindare» în sensul medical obişnuit[16]. Afirmaţie valabilă în special după revelarea deplină a personalităţii nr. 2 („Jung-vindecător-de-suflete”) în urma confruntării celor două personalităţi din 1913-1914.

Răspunzând provocării inconştientului, lupta este pe jumătate câştigată, pentru că „Batavia” apare ca o escală, un punct de sprijin, primul ce-i iese în cale în situaţia critică în care se află. Din acest avanpost al lumii occidentale în colonii, cu valoare de embrion de raţionalitate (vom vedea mai jos de ce „Batavia” semnifică polul raţional al unităţii mentale) în magma informă a inconştientului, se va îmbarca grabnic spre Europa, adică spre spaţiul simbolic cartezian par excellence (deşi, pe moment, ocultat de realitatea iraţională a războiului). Acesta este sensul recuzitei simbolice prezentată lui Jung de forţele profunde ale sufletului.

Raporturile dintre conştient şi inconştient sunt inversate faţă de situaţia normală, într-un dezechilibru evident:

  • În Europa domneşte iraţionalul, sub forma războiului care ia în stăpânire continentul („inundaţie”; „torente de sânge”; „val de ger”). Raţiunea care, în mod normal, s-ar afla aici în elementul ei, este covârşită de acest „atac de schizofrenie” ;
  • În „Mările Sudului”, ţinut exotic, unde ar fi de aşteptat ca elementul raţional să joace un rol secundar, se află, dimpotrivă, în prim-plan (oraşul-metropolă „Batavia”, „ziarele”, „vaporul”), ocultând energiile vulcanice care clocotesc dedesubt.

Două repere împrumută din realitate cea de a doua viziune: unul de ordin spaţial şi altul de ordin temporal: faptul că evenimentele se petrec în miezul verii, iar destinaţia subiectului este Europa. Ele au trecut nemodificate din realitate în viziune, fiind identice în ambele sisteme de referinţă. Luând iniţiativa de a reveni pe continent, „Jung” va repune aceste raporturi în poziţia corectă, stabilă. Dar corespunde, oare, „Batavia” (şi) cu un loc din geografia exterioară a deplasărilor lui Jung? Pentru că, în timp ce se visează în Mările Sudului, în realitate, urma să se îmbarce din Olanda (în vis, substituită cu posesiunea ei colonială) spre Scoţia, unde urma să participe cu o comunicare la un congres de psihiatrie, de la care aştepta dezlegarea simptomelor schizofreniei ce sta să se declare[17]. Aşadar, în realitate, el străbate dus-întors Marea Nordului, nu Mărilea Sudului. Exploatând toate consecinţele acestei inversări (unul din procedeele travaliului oniric), rezultă că punctul critic este legat de locul în care-şi va ţine comunicarea, temându-se că îndată după aceea va înnebuni. Acesta corespunde, în viziune, cu „sudul Sumatrei”, locul unde, o catastrofă naturală petrecută cu 30 de ani în urmă, în limbajul infraconştient al unei teribile fascinaţii negative, pune în gardă subiectul. Este, prin urmare, de înţeles imboldul de a-l părăsi cât mai repede, ieşind astfel din raza de acţiune a unei posibile erupţii a inconştientului său năvalnic, care ar fi îngropat – aşa cum făcuse erupţia din 1883 – educaţia şi cultura primite, toate eforturile de până atunci de a se înţelege pe sine, în cenuşile unui Krakatoa sufletesc. Însă a pleca din „sudul Sumatrei” (= situaţia psihică pre-Aberdeen, locul şi momentul scontatei cedări nervotice) înseamnă implicit a te angaja „pe calea războiului”, indiferent dacă Jung se îndreaptă sau nu, pe drumul de întoarcere de la Aberdeen, spre o „Batavie” reală („vaporul spre Olanda”).

În conlcuzie, Jung se duce la „Batavia”: i) pentru a părăsi grabnic „sudul Sumatrei”, loc de maximă vulnerabilitate; ii) pentru a pătrunde într-un spaţiu-ochi, spaţiu-mugure, guvernat de legi raţionale; „sudul Sumatrei” semnifică o poziţie expusă radiaţiei nefaste a locului. Acest sâmbure de raţiune care mai rezistă asaltului forţelor iraţionale, este singurul din care ar putea rodi iarăşi „pomul vieţii lui”; iii) pentru a declanşa bătălia finală dintre el şi forţele devastatoare ale inconştientului, pe terenul lui propriu, tranşând, astfel, conflictul. Alegând ca primă escală Batavia onirică (adică încriptarea pentru Batta-via), el merge pe „calea războiului”, ce corespunde în lumea exterioară cu falia Rinului, de-a lungul căreia trupele franceze şi germane stau gata să se năpustească una spre alta, dar şi pe calea civilizaţiei industriale, civilizaţiei maşinilor („batteau” = steamer); iv) pentru ca, din acel avanpost occidental în colonii, să se întoarcă definitiv pe un teritoriu cartezian (Europa), unde va găsi un leac nu numai pentru nevroza sa, ci şi pentru nebunia unei lumi care alege cu inconştienţă mai degrabă autodistrugerea decât dialogul.

Viţa de vie rodeşte miraculos

Toată această cumplită dramă, se joacă în conştiinţa lui, aflată în pragul colapsului. E, însă, departe de a fi gratuită sau absurdă; dimpotrivă, ea are o miză capitală. Mânat de torentul vijelios al vieţii interioare, în faţa lui apăruse pe neaşteptate sfinxul din Teba, ademenindu-l cu o cimilitură[18]. Şi numai rezolvarea acestei şarade existenţiale, ce i se prezenta sub forma unor viziuni, îi va da cunoaşterea asupra tainiţelor sufletului omenesc. Dacă nu avea să-şi înţeleagă criza, îl pândea schizofrenia. În faţa lui stăteau înţelepciunea sau nebunia, viaţa sau moartea. De aici şi graba, atât în vis, cât şi în realitate, de a reveni în Europa; are convingerea că poate interveni favorabil, pentru a stopa acest fenomen exterminator, de o virulenţă nemaiîntâlnită. Pornit din „Sumatra”, unde se află la începutul visului, în căutarea unui leac la acest ger misterios, el se află, de fapt, în căutarea unei soluţii. Şi o găseşte tocmai fiindcă o caută. Pe meleagurile natale, un arbore sau o viţă de vie miraculoasă, cu boabe mari, scăpase ca prin minune. De fapt, chiar gerul transformase frunzele în boabe cu suc dulce, din care începe să împartă cu dărnicie oamenilor din jur[19].

Ne atrage atenţa faptul că strugurii sunt mari, dar îngheţaţi. La maturizarea lor, aşadar, contribuie nu numai elementele „extraterestre” (soarele, gerul cosmic), ci şi nutrienţii extraşi din pământ, aşa cum este şi firesc. Cu alte cuvinte, descifrarea manifestărilor psihice nu depinde numai de puterea de pătrundere a raţiunii, ci şi de „înţelepciunea” informală a inconştientului. Forţele latente ale vocaţiei sale sunt uriaşe, însă ele sunt „îngheţate” din cauza educaţiei sale pozitiviste (specifice veacului şi locului) şi a importanţei prea mari pe care o acorda explicării simptomelor pe cale raţională. (Chiar Jung scrie undeva în volumul de aminitiri că ceea ce el diagnostica frecvent ca hysteria sau dementia praecox erau tulburări psihice, nu organice, aşa cum credeau inclusiv Charcot şi Freud înainte de constituirea teoriei psihanalitice). Numai în momentul în care începe să înţeleagă importanţa inconştietului (este chiar tema comunicată la Aberdeen!), exprimată prin felurite mesaje cu încărcătură simbolică: vise, viziuni, gesturi ratate etc., îşi dă seama de valoarea lor terapeutică şi de faptul că acestea solicită o interpretare adecvată. Zăgazurile sufleteşti sunt desfăcute, spiritul poate circula liber din nou.

Aşadar, în miezul visului, când situaţia părea fără ieşire, are loc o mutaţie câştigătoare, augurală: via fără rod îşi transformă frunzele în boabe pline de suc tămăduitor, eucharistic, din care Jung începe să împartă mulţimii din jur, într-o postură de sacerdot. Transformare cvasiinstantanee: este investit cu toate însuşirile unui medicine-man. Din „sterp” („arborele vieţii mele”, care nu rodise încă), devine vraci al sufletelor bolnave. Dacă în primul vis, ţinutul era absolut pustiu, „fără nici un suflet de om” şi lipsit complet de vegetaţie, în final apare un copac înfrunzit, o mlădiţă de vie, în jurul căreia o mulţime de oameni aşteaptă ceva în genul unei transmutaţii alchimice. Călăuzit de un scop generos, frământat să găsească explicaţia fenomenelor psihice obscure întâlnite la pacienţii săi, precum şi la el însuşi, eforturile mentale „fructifică” pe neaşteptate, chiar atunci când se aştepta mai puţin, dăruindu-i o a doua naştere.

 

Cu steamerul sau cu velierul ? În drum spre Ithaca

„În acea dimineaţă…, nu era pe lume om mai fericit ca mine. Înţelesesem că nu sunt nebun şi că n-am să înnebunesc. Înţelesesem că visurile mele veneau din inconştientul colectiv, şi că sensul lor era cu totul altul decât intrarea într-o criză schizofrenică”, îşi încheie Jung relatarea. Nu ştim în ce port debarcă în Olanda, nici ce drum de întoarcere apucă spre Elveţia, pentru a nu fi prins de deplasările trupelor, deşi invazia Belgiei de către germani va începe abia în 4 August. E de presupus că traversarea Mării Nordului durează cel puţin o zi, deci nu poate debarca pe continent mai devreme de cursul zilei de 1 sau chiar 2 August, iar întoarcerea în ţară durează alte câteva zile. Însă, revenind pe continent în acea stare de spirit de imensă uşurare după momentul de cumpănă de la Aberdeen, a găsit explicaţii convenabile pentru prezenţa unor elemente ale viziunii, cunoscând faptul că un detaliu aparent minor poate deţine cheia descifrării „piesei” jucate de inconştient? Evident, nu putem acorda decât un credit limitat ipotezei unei „externalizări” a conflictului interior[20], însă trebuie observat că dacă nu ar fi izbucnit războiul, Jung nu şi-ar fi înţeles criza, continuând să creadă că este ameninţat de schizofrenie.

Încredinţat că şi-a lămurit originea crizei, el reuşeşte să se vindece pe sine; ca să vindece pe alţii, trebuie însă mai mult: să înveţe limbajul simbolurilor. De acest „tezaur sacru” se va ocupa mai târziu, când va fi atras în special de terminologia alchimică. Pentru moment, a ieşit din cea mai periculoasă tensiune psihică, a cărei perpetuare ar fi avut consecinţe teribile. Însă nu toate mesajele adâncului au ieşit la suprafaţă. Episodul dublului periplu oceanic cu vaporul sau pe corabie („prietenul” din vis), rămâne în penumbră. Rolul jucat de aceste două tipuri atât de diferite de nave aşteaptă desluşiri de sens. În funcţie de răspuns, ele se pot vădi a fi vehicule cu care va reface drumul spre casă, ori, dimpotrivă, vase-fantomă aidoma „Olandezului zburător”, ce-i vor bântui pe vecie conştiinţa. Mai mult decât simple ambarcaţiuni, ele sunt ikonuri, embleme, receptate de Jung ca arhetipuri, constituind, deci, o miză de profunzime a „confruntării lui cu inconştientul”. Dacă perioada critică a confruntării se desfăşoară sub presiunea scenariului unor îngrozitoare catastrofe: erupţii vulcanice, război, depăşirea ei coincide cu intrarea într-o nouă etapă, desfăşurată în siajul acestei întreceri navale simbolice. Pe zbuciumatele mări interioare ale subiectului bântuit de aceste viziuni, velierul şi steamerul se înfruntă, într-o bătălie navală sui-generis. Şi avem motive să afirmăm că rezultatul ei nu fusese încă decis nici după ce aflase de izbucnirea războiului. Confruntarea avea să fie mai lungă şi mai dificilă decât credea.

De fapt, navele, atât cele cu pânze, cât şi cele cu aburi, jucaseră un rol foarte important în dezvoltarea psihologică a tânărului Jung. Încă din copilărie şi adolescenţă Jung a simţit o atracţie puternică faţă de aceste două tipuri de ambarcaţiuni, care îl va urmări pe parcursul întregii vieţi. În aşa măsură, încât mai târziu îşi va construi propriul său velier. Această atracţie învecinată cu fascinaţia merită, cred, analizată, cu atât mai mult cu cât Jung nu pare conştient de ea. În pofida faptului că plăcerea, prospeţimea şi luxul de amănunte cu care povesteşte, în Amintiri…, episoadele legate de vapoare şi corăbii, mărturisesc o intensitate a experienţei care le fac cu atât mai relevante. Cu cât ne adâncim în lectura pasajelor respective, cu atât ele câştigă mai mult în greutate simbolică.

Primul episod: pe când avea 14 ani, tatăl lui l-a suit, la Lucerna (oraş situat pe malurile Lacului celor Patru Cantoane), pe bordul unui vas cu aburi. „Nu văzusem încă niciodată aşa ceva. Nu mă săturam privind cum funcţiona motorul cu aburi…” Apoi urcă într-un trenuleţ cu cremalieră tractat de o locomotivă cu aburi pe Rigi, „…munte puternic, atât de înalt, cum nu mai văzusem până atunci…, şi atât de aproape de munţii de foc ai copilăriei…”[21]. Vasul cu aburi l-a încântat atât de tare, încât e prezent şi în reveriile lui secrete. Astfel, după această experienţă care i-a lăsat o impresie profundă („cadoul cel mai preţios şi bun pe care mi l-a făcut tata vreodată”)[22], se închipuie adult, bând cafea cu cornuleţe pe terasele distinselor hoteluri din Lucerna, luând apoi „un vas cu aburi care ducea în direcţia Gotthard, la poalele acelor munţi uriaşi, care sunt acoperiţi în partea de sus cu gheţari scânteietori. Timp de multe decenii (subl. mea, C.F.), această imagine produsă de fantezia mea mi-a revenit adesea când, obosit după muncă multă, căutam un «punct de repaus». În realitate, deşi mi-am promis această minunăţie, nu m-am ţinut niciodată de cuvânt”[23].

Tot pe atunci, locuind la Basel, are ocazia – cu totul neobişnuită – de a vedea pentru prima dată şi un velier. „Era într-o zi când o furtună de nord-vest provocă valuri înspumate pe Rin. Drumul meu spre şcoală ducea de-a lungul lui. Deodată am văzut venind dinspre nord o corabie mare cu o velă pătrată, mergând înaintea furtunii în sus pe Rin – un eveniment complet nou pentru mine: O navă cu pânze pe Rin! Asta îmi înaripă imaginaţia. Dacă în locul fluviului cu ape repezi s-ar afla acolo un lac care ar acoperi întreaga Alsacie! Atunci am avea nave cu vele şi vase mari cu aburi. Atunci Basel ar fi un oraş portuar. Atunci am fi ca şi la mare!”[24] Obsesia maritimă a lui Jung, năzuinţa de a cutreiera, ca într-o odisee mările lumii poate fi şi o sursă a dinamicii mentale, cu momentele ei de frustrare şi fragilitate psihică. Elveţia nu avea ieşire la mare, la oceanul planetar şi nici „teritorii-peste-mări”. Năzuinţa şi-o va satisface cutreierând lacurile elveţiene cu propriul velier. Dar se pare că nu e deajuns. Fantasma lui pelagus mundi îl stăpâneşte cu o forţă de neînţeles. Şi atunci sunt explicabile reveriile şi viziunile în care ori îşi imaginează o mare interioară în Alsacia, ori visează Lorena cuprinsă de inundaţii şi apoi de îngheţ. Dorinţa de a naviga pe o astfel de mare interioară îl împinge să-şi realizeze acest vis al copilăriei.

Dar Jung însuşi avea un velier propriu, cu care, în anul 1910, a efectuat o croazieră, cu un foarte bun prieten pe lacul Zürich. „Când am împlinit treizeci şi cinci de ani, am făcut amândoi, fără a bănui ce ne aştepta de la viaţă, o călătorie memorabilă cu vaporul, de fapt cu velierul meu, iar ‚marea’ noastră a fost lacul Zürich”[25]. Fiind născut în 1875, călătoria s-a petrecut, prin urmare, în anul 1910, cu trei ani înaintea acelor viziuni sumbre. În timpul croazierei, prietenul lui, Albert Oeri din Basel recita versuri din Odiseea:

                  De după vasul cel cu botul negru

                 Cuvântătoarea vajnică zeiţă

                 Cu păr de aur, Circe, ne trimise

                 Un vânt prielnic umflător de pânze,

                 Soţ bun de drum.

„…dar îndărătul imaginilor homerice scânteietoare se iveau, umplându-mă de nelinişte, gânduri legate de călătoria mai mare peste pelagus mundi pe care urma să ne-o rezerve viitorul”[26]. Jung reproduce această strofă din Cântul XI, al cărui titlu este „Nekyia” (ofranda de invocare din Hades a celor dispăruţi), aluzie la „coborârea” sa în lumea de imagini a inconştientului, despre care va fi vorba în capitolul „Confruntarea cu inconştientul”. La ea se referă, explicit, în propoziţia imediat următoare: „…iar mie mi-a dăruit destinul, precum lui Ulise, o Nekyia, o coborâre în întunecatul Hades”[27].

Ne intrigă, totuşi, „neliniştea” resimţită de Jung. Să-şi aibă originea în sentimentul că, în timp ce naviga pe oglinda lacurilor alpine, adâncurile (în care puteau sălăşlui monştri) rămâneau o necunoscută? Sau peripeţiile lui Ulise conţin ceva neliniştitor, fiind, în fond, vorba despre o călătorie în care eroul rătăceşte drumul spre casă? Poate şi una şi alta…Oricare ar fi explicaţia, „prietenul” din vis, care de la Batavia va reveni pe continent cu un „voilier”, în timp ce el va lua un vapor, pare o reminiscenţă a croazierei de care se bucurase cu trei ani înainte.

„Munţii de foc ai copilăriei”.  Trenuleţe, vaporaşe, zbaturi

Întoarcerea acasă înseamnă vindecare. Întrebarea este, de ce ia vaporul şi nu velierul? Explicaţia are mai multe nivele. Mai întâi, pentru că plecarea din „sudul Sumatrei” are loc în grabă, sub presiunea fenomenului nemaiauzit care afectează Europa. În al doilea rând, intruziunea elementelor realităţii îşi spune cuvântul: proiectatul drum spre Aberdeen şi înapoi se face cu vaporul. Pe de altă parte, din „Batavia”, nu se poate lua decât vaporul, pentru că, din explorarea subconştientă a valenţelor cuvântului, pot rezulta „battèllo” (ital.), „bateau” (fr.), adică vapor, navă, ambarcaţiune. Prin urmare, batta-via (calea războiului) poate fi lecturat şi ca „via-battelo” sau „via-bateau”, adică un parcurs cu vaporul. Recuperarea controlului asupra imaginilor livrate de inconştient are loc pe acest itinerar transpus într-o metagramă multistratificată semantic. O frumoasă şaradă pentru călătoria pe Marea Nordului. Traseul se înscrie pe o axă a Europei industrializate, al cărei simbol, în sistemul de valori al lui Jung, este vaporul, în opoziţie cu velierul, cu care navigase, în compania prietenilor pe lacurile Elveţiei, veritabile mări interioare („Mările Sudului”), simbol al unei epoci mai calme.

Pare o explicaţie plauzibilă, altfel, un subiect care se grăbeşte să părăsească grabnic punctul fierbinte din „sudul Sumatrei”, ar fi luat orice altceva, numai un vas cu aburi nu. Analogia dintre maşina cu aburi a steamerului şi „cazanul” de presiune al unui vulcan (nu la acest gen de „munţi de foc ai copilăriei” se referea în amintiri?) ar trebui să fie pentru subconştient, motiv de îngrijorare. Contemplarea vaporului cu zbaturi, a cazanului locomotivei care-l urcă pe Rigi pufăind „cu suflu-i viguros”[28] sunt marcate de o profundă ambivalenţă, între fascinaţie şi teamă. Amintirile din adolescenţă contribuie şi ele la rolul dominant pe care îl are vasul cu aburi în cea de a doua viziune. În primele decenii ale secolului XX, când Jung era tânăr, pe lacurile elveţiene erau în funcţiune, încă de la începutul navigaţiei cu aburi, o serie de steamere de agrement[29], unele construite chiar la Aberdeen[30].

Munţi de foc, trenuleţ, corabie, vaporaş cu zbaturi – toate aceste „bilduri” engramate în mintea de copil – sunt prezenţe de profunzime în viziunile lui Jung, compartimentul de tren fiind, în două rânduri, chiar cadrul declanşării primului vis în stare de veghe. Este important de observat că fiecare dintre cele două tipuri de ambarcaţiuni sugerează atât securitatea cât şi opusul ei. În contrapunct cu velierul, sursă de frumuseţe calmă, simbol al libertăţii de a cutreiera mări şi oceane, steamerul, chiar dacă păstrează o notă ameninţătoare (ca emblemă a unei Europe a maşinilor, precum şi prin forţa elementară pusă la lucru), este mijlocul de locomoţie prin care pune rapid distanţă între el şi nefastul loc din „sudul Sumatrei”. Pe de altă parte, cele două poziţii situate în „spaţiul” oniric nu formează o schemă statică, ci polarităţi a căror diferenţă de potenţial pune în mişcare complicatul mecanism al recuperării psihice. Ele se pot subsuma unei matrici de tip yin-yang, fiecare din termenii raportului velier – steamer înglobând, punctiform, sub forma unui „ochi”, negativul dominantei: velierul, cu toate că aminteşte de lumea vechilor navigatori, reprezintă germenul erei tehnologice moderne, deoarece a stat la originea primei expansiuni maritime a europenilor, fiind în acelaşi timp un „strămoş” al navigaţiei cu abur. La rândul lui, steamerul, deşi exponent al erei industriale, îi evocă pitorescul vaselor cu zbaturi pe care le admirase în copilărie pe liniştitele lacuri ale Elveţiei, unde erau întrebuinţate exclusiv ca mijloace de agrement. Dacă vasul cu aburi îl poartă cu gândul către vârsta copilăriei, velierul îi sugerează copilăria omenirii moderne, simbolizată de navigaţia cu pânze.

Astfel, cele două „embleme” se complinesc într-un singur tot, într-o unitate a contrariilor. Jung avea să formuleze, mai târziu, o observaţie fundamentală pentru înţelegerea proceselor psihice, faptul că fenomenele energetice care asigură dinamica psihică sunt posibile numai acolo unde există doi opuşi.

Vârste ale umanităţii şi evoluţie personală. Recuperarea omului premodern

Faptul că îşi imaginează cum „un prieten” de-al lui va veni cu un velier, funcţionează ca o supapă de presiune a psihicului. Prin intermediul alter-egoului său din vis, prietenul de aventuri odyseene pe lacurile ţării natale, îşi rezervă, într-un fel, întoarcerea la navigaţia cu velierul, adică la o vârstă anterioară a umanităţii. Deşi, cum a subliniat în memorii[31], nu s-a ţinut niciodată de cuvânt, Jung va căuta de-acum încolo, o viaţă lipsită de agresiunile psihice specifice omului erei industriale. El va descoperi treptat bucuriile unui trai simplu, patriarhal, retrăgându-se într-o cabană fără iluminare artificială, unde îşi construieşte cu mâinile lui un turn, departe de „binefacerile” civilizaţiei tehnice. „Mai întâi n-am plănuit o casă veritabilă, ci doar o construcţie cu un etaj, cu şemineul în centru şi culcuşurile la pereţi, un soi de locuinţă primitivă. Am văzut în faţa ochilor o cabană africană, în care focul, înconjurat de câteva pietre, arde în mijloc, iar întreaga existenţă a familiei se derulează în jurul acestui centru. În fond, casele primitive realizează o idee a totalităţii…Trebuia să degajeze o senzaţie de siguranţă şi de adăpost, nu numai în sens fizic, ci şi psihic…Astfel s-a înălţat, în 1923, prima casă rotundă”[32]. Experienţa amenajării unei locuinţe care să-l reprezinte se întinde pe o perioadă de peste 12 ani. Astfel, în 1931 îi mai adaugă un turn, iar în 1935, prelungeşte curtea până pe ţărmul lacului Zürich[33]. În fine, aici trăieşte complet decuplat de la comodităţile lumii moderne: „Am renunţat la electricitate şi fac eu însumi focul în cămin şi sobă. Seara aprind vechile lămpi. Nu există nici apă curentă, trebuie să pompez singur apa. Eu sparg lemnele şi tot eu gătesc mâncarea. Aceste lucruri simple îl fac pe om simplu – şi cât de greu este să fii simplu!”[34]. Întreg acest spaţiu personalizat funcţionează ca o barieră în faţa asaltului nemilos al modernităţii angoasante, ca o maşină retrotemporală, ajutându-l să recupereze vârsta omului premodern: „La Bollingen, sunt înconjurat de linişte…Răsar gânduri care coboară până în străfundul veacurilor şi anticipează în mod corespunzător şi un viitor îndepărtat”[35].

Tot despre vremuri trecute şi viitoare îi vorbeau şi navele ce apar în cea de a doua viziune. În final, bătălia dintre velier şi steamer pe „apele” inconştientului nu era altceva decât înfruntarea mentală dintre două vârste tehnologice, două moduri de a trăi: vârsta velierelor, asociată de Jung cu plutirea reconfortantă în compania prietenilor, pe lacurile alpine limpezi, între ţărmuri tapetate cu vii şi oleandri, şi vârsta mult mai recentă a maşinilor cu abur care puseseră bazele erei industriale. Dacă ar fi avut răgazul să reia croazierele cu velierul, reminiscenţă simbolică a vechii lumi explorate de năierii lui Ulysse, de caravelele lui Vasco da Gama, Columb şi Maggelan, poate chiar pe adevăratele Mări ale Sudului, şi-ar fi dizolvat şi ultimele rămăşiţe nedigerate ale confruntării cu inconştientul, reuşind să-şi recupereze integral pierdutele „teritoriile-de-peste-mări” – exact contrarul situaţiei puterilor europene după primul război mondial, când acestea îşi pierd vechile colonii. Că nostalgia plimbărilor cu velierul îl va urmări până în anii târzii ai vieţii, reiese din faptul că domeniul lui de la Bollingen, se deschide spre ţărmul unuia dintre marile lacuri elveţiene, acelaşi pe care navigase cu velierul cu nouă ani în urmă în compania prietenilor: „Mi-a fost de la bun început clar că urma să construiesc la malul apei. Farmecul cu totul deosebit pe care-l emana ţărmul lacului Zürich superior mă fascinase  dintotdeauna, aşa că în 1922 am cumpărat terenul din Bollingen”[36]. În nota de subsol, editorul cărţii Aniela Jaffé adaugă: „Turnul din Bollingen n-a fost pentru Jung numai o casă de vacanţă; la bătrâneţe petrecea acolo cam o jumătate din an, lucrând şi odihnindu-se…Până la o vârstă înaintată, Jung se destindea spărgând lemne, săpând, plantând şi recoltând. În anii tinereţii fusese velist pasionat şi era înclinat spre orice sport nautic”[37].

Dramaturgia simbolică a forţelor profunde ale psihicului

Avem, acum, toate datele pentru a analiza resorturile profunde ale viziunilor, structurate şi conectate prin sinapse multiple într-un singur complex, în jurul a două nuclee topice, dinamizate, însă, de o singură preocupare majoră, dezastrul ce cuprinde „Europa”: Jung, singur pe muntele asaltat de ape (prima serie de viziuni), şi Jung în Mările Sudului împreună cu un „prieten” (a doua serie). Pericolul cel mare îl ameninţă în situaţia din prima viziune. Aparent, se află la adăpost pe munţii ce se înalţă, contemplând, tulburat, dezastrul ce cuprinde Europa. În realitate, se află într-o situaţie profund ambiguă. Niciodată n-a fost mai aproape de dezastru; şuvoaiele de apă transformată în sânge, care înghit ţară după ţară şi duc cu ele „ruinele operelor civilizaţiei”, nu dau semne că se vor opri, punând, de fapt, în evidenţă, situaţia lui sufletească reală, pe punctul de a fi copleşit de fluxul de imagini subliminale care îl asaltează. Ca pentru a-l pune în alarmă, acest scenariu oniric revine, la fel de virulent, peste două luni, tot în tunelul dintre Zürich şi Schaffhausen, urmată, la câteva luni, de seria repetitivă a celei de a doua viziuni. Este momentul în care decide să vorbească la conferinţa asociaţiei de psihologie, în faţa unui public avizat, „despre importanţa inconştientului”. În strădania de a-şi înţelege propria nevroză, îşi expune chiar propriul caz. Situaţia are ceva dintr-un scenariu confesiv, care face posibilă depăşirea punctului critic. Începe cu adevărat drumul întoarcerii acasă. Ia vaporul spre Olanda. Războiul european ce se dezlănţuie în Europa, coincide cu începutul dezlegării propriului conflict la nivel mental şi e fericit, deoarece crede că a găsit semnificaţia „viselor în stare de veghe”. În realitate, lupta cu puterile inconştientului, abia se declanşase, iar simplul fapt că primise această luptă, îl situa într-o poziţie dominantă. Dar, aşa cum se va vedea, nu şi suficientă pentru câştigarea confruntării şi resorbţia completă a episodului psihopatologic, în care, de altfel, nu mai credea („…semnificaţia era cu totul alta decât intrarea într-o criză schizofrenică”).

Ceea ce lui Jung părea să-i confirme teoria inconştientului colectiv era, în primul rând, operă de „scenografie” a stărilor de conştiinţă prin care trecea. Nicăieri nu se poate observa mai bine mecanismul de funcţionare a dinamicii proceselor psihice, decât în situaţia critică tradusă de inconştient prin autopoziţionarea în „sudul Sumatrei”. Alarmat de gerul „arctic” ce cuprindea Europa în plină vară, se deplasează la „Batavia” pentru a lua vaporul spre casă. Este o ecuaţie cu doi termeni, cuplaţi într-o altă polaritate de tip yin-yang. Gerul care face pământul să „înţepenească” sub gheaţă, poate fi citit ca un blocaj al raţiunii (= Europa, teritoriu cartezian) în faţa unor fenomene care, în stadiul respectiv, i se par atât de extravagante, încât nu şi le poate explica. Lipsa de permeabilitate dintre cele două nivele psihice, conştient şi inconştient, are un dublu efect nefast: pe de o parte, refuzul conştientului de a considera demne de statutul lui informaţiile distorsionate ale mesajele onirice, măreşte presiunea în „punga de magmă” a subconştientului. Facultăţile intelective, la rândul lor, atinse de suficienţă, întârzie procesul de individuaţie – desăvârşirea spirituală prin autocunoaştere. Cu fiecare clipă în care se complace în această falsă siguranţă de sine, maturizarea concepţiei lui psihoanalitice, „roadele” cu efect benefic asupra lui însuşi şi celor din jur, este amânată. Raţiunea care încadrează fără rest categoriile realităţii şi explică reducţionist fenomene de ordin subtil ca cele ce-i bântuie subconştientul, nu este cu nimic diferită de raţiunea metropolei europene care cadrilează harta Africii sau a Indiilor Orientale pe zone de influenţă trasate cu rigla. Ambele exercită o presiune constrângătoare asupra întregii unităţi sufleteşti, asemenea gerului care face pământul să împietrească. Să ne mai mire că psihicul, „colonizat” de agenţii reducţionişti ai raţiunii, se revanşează prin şuvoaie de imagini sau tulburări sufleteşti la limita nebuniei?

În Europa, pământul „înţepenea” sub gheaţă. Scoarţa terestră este redusă la stadiul de monolit geologic, ceea ce contrazice structura reală, atât a planetei, cât şi a unităţii mentale. Cu ce contrastează această geologie primară? Cu ce formează o pereche de opuşi? De răspunsul la această întrebare atârnă înţelegerea fenomenelor psihice de profunzime. Pentru a-l afla, se impune să acordăm atenţie unui amănunt aparent fără însemnătate: direcţia de acţiune a acestui agent cosmic. Gerul se lasă din „din spaţiile cosmice”. De aici, aplicând legea inversiunii conţinuturilor mentale, operantă în subconştient (mecanism psihic care are rolul de a camufla ceea ce este angoasant sau penibil pentru subiect), putem deduce că „în sudul Sumatrei” pericolul vine, dimpotrivă, din direcţie contrară şi este de natură radical opusă. Este magma vâscoasă şi fierbinte, instabilă, proteiformă, care urcă din măruntaiele pământului. Ea se revarsă prin gura vulcanului Krakatoa („munte de foc” cunoscut din copilărie), asemenea şuvoaielor de imagini subliminale, ameninţând cu adevărat să modifice ireversibil topografia mentală. Acesta este fenomenul ocultat de conştiinţă prin negativul său, pământul împietrit. Pentru că, şi magma, prin răcire, împietreşte.

Concluzia este indubitabilă: nu gerul din „Europa”, ci materia telurică incandescentă e marea ameninţare pentru psihic, de care Jung se refugiază instinctiv, plecând „la Batavia” şi de acolo, peste mări, acasă. Îngheţul facultăţilor mentale are ca revers iminenta izbucnire distrugătoare a magmei inconştientului. Dar este de preferat să declanşeze „bătălia” cu forţele devastatoare ale inconştientului pe terenul propriu, al raţiunii carteziene, chiar reducţioniste, (Europa), decâ pe terenul instabil, larvar, al adâncurilor inconştientului („sudul Sumatrei”). De altfel, revenit în ţară, cu toată pustiirea lăsată de valul de ger („murise orice vegetaţie”), întâlneşte acel arbore sau viţă de vie enormă ale cărei frunze se transformă în boabe cu suc dulce. Este elementul de miraculos, stropul de iraţional-inteligibil, mesager al lumii de simboluri a inconştientului. „Vegetaţia” de imagini simbolice, care se nutreşte din solul roditor al subconştientului, este condamnată pieirii, arsă de gerul raţiunii atotsuficiente; în primă instanţă, mintea refuză să le ia în seamă, să le cerceteze rostul. Numai silită de evidenţele copleşitoare ale fenomenelor psihice, de care ia act prin efort şi cultivare spirituală asiduă („desenarea” emoţiilor, traducerea fantasmelor în cuvinte, practicarea de exerciţii yoga[38], apropierea lui Jung de mit şi simbol, elaborarea teoriei arhetipurilor), raţiunea va reuşi să se descifreze pe sine, eliberând forţele plăsmuitoare de rod. Şi atunci, transformarea este instantanee; frunzele se revelă ca fructe. Dacă un singur copac supravieţuieşte într-o Europă pustiită, este pentru că îşi are rădăcinile prea adânc înfipte pentru a fi smuls – în însăşi ereditatea lui biologică şi spirituală[39]. Din momentul în care îi înţelege menirea – faptul că un astfel de dar miraculos trebuie împărtăşit semenilor (echivalentul hotărârii de a comunica celorlalţi ştiinţa sa – ceea ce face, de fapt, la Aberdeen), nodul care ţinuse răsucite cele două lumi opuse şi circulaţia dintre ele strangulată, este dezlegat, iar comunicarea restabilită. Râurile şi canalele „Lorenei” (transformate de ger într-o „hibernală” bruegheliană) curg iarăşi liber, cuprinse de dezgheţ. Întreg ţinutul ar putea deveni, ca în reveria lui Jung din adolescenţă, o mare deschisă, în aşteptarea pânzelor umflate de vânt.

Se evidenţiază din nou simetria de situaţii şi elemente simbolice din această secvenţă. Cetatea Bataviei, ochiul de raţionalitate al ţinuturilor exotice („Mările Sudului”) cadrul incipient al celei de a doua viziuni, corespunde cu singura rămăşiţă de viaţă care supravieţuieşte miraculos gerului cosmic înstăpânit pe teritoriul Europei. Ele sunt punctele de semn opus de pe câmpurile adverse încărcate de energiile yin, respectiv yang: inundaţie sau val de ger în Europa, „în mijlocul verii”, energie vulcanică explozivă în sudul Sumatrei. (Erupţia din 1883 are loc pe 26-27 august, adică în plină iarnă australă). Simptomatic pentru natura crizei, doar unul dintre aceste fenomene apare în mod manifest în viziune – gerul – pe când cealaltă ameninţare nu este conştientizată. Ea rămâne într-un con de umbră, pe care fascicolul de lumină al intelectului preferă să-l ocolească. Hic sunt leones! Ceea ce subiectul evită să precizeze este, de fapt, mai important decât conţinutul manifest, indicând o temere ascunsă.

Care este semnificaţia acestei perechi de contrarii? Că unitatea psihică este pe punctul de a se scinda în două: o parte superioară, raţiunea monolitică ce refuză orice dialog cu „figurile de stil” propuse de inconştient, şi o parte inferioară informă, refractară oricărei structuri. Când raţiunea încremeneşte, adică este incapabilă să găsească explicaţii, atunci spiritul în ansamblu are de suferit.

Pentru a rezuma, mecanismul funcţionării şi recuperării psihice, este evidenţiat prin cele două paliere de funcţionare. La suprafaţă, o „dramatizare” onirică a obsesiilor personale, brodate pe trama evenimentelor diurne: preocupările legate de evenimentele internaţionale, drumul de făcut cu vaporul spre Aberdeen şi înapoi, nostalgia aventurilor nautice pe velierul propriu etc. În arierplan, ceea ce pare dramatizare şi simbol, se dovedeşte a fi, de fapt, o expresie a forţelor psihice profunde, generatoare de tensiunii între conştient şi inconştient. Dacă ar rămâne simple pulsiuni ale inconştientului, ar fi incomprehensibile pentru intelect. Şi atunci, este cu adevărat miraculos cum ele sunt „traduse” într-o serie de scenarii vizuale, neinteligibile pentru raţiunea reducţionist-pozitivistă, însă pline de sens pentru cel familiarizat cu simbolurile şi înarmat cu uneltele intepretării psihanalitice. Atunci când mintea, într-un efort de luciditate, face eforturi să înţeleagă subconştientul, se înfiripă un comerţ de idei care converteşte mesajele subliminale la gândirea discursivă. Dacă, însă, aceste eforturi empatice lipsesc, dacă dorinţa de a traduce pulsiunile profunde în limbaj inteligibil este absentă, se instalează, cu timpul, o barieră, un perete opac între cei doi poli ai psiheei, care împiedică circulaţia informaţiei. Tensiunile care se acumulează vor duce, în final, la destructurare psihică.

Cuaternitate şi restaurarea conştiinţei totale

Polarizarea acestor energii pune în evidenţă, am văzut, configuraţii arhetipale de tip yin-yang. Ele s-ar distruge reciproc dacă nu ar fi subsumate unui proces anevoios de integrare a datelor conştiinţei, chiar şi a celor care par ilogice, lipsite de sens. Demersul de integrare a regiunilor infraconştiente şi restaurarea conştiinţei totale se sprijină, de asemenea, pe o altă structură psihică complexă, denumită „cuaternitate”. Potrivit definiţiei dată de Jung, cuaternitatea este o diagramă a totalităţii, a completitudinii, o structură care exprimă întregul. Aşa cum, pentru a exprima totalitatea orizontului, numim cele patru puncte cardinale, pentru a exprima unitatea psihică trebuie identificate cele patru calităţi elementare[40].

În decursul travaliului psihic derulat în perioada crizei, se pot configura două diagrame ale cuaternităţii. Prima, este o cuaternitate statică, spaţială, „geografică”, ilustrând situaţia de criză psihologică. Ea ilustrează calea războiului şi a luptei cu inconştientul.

Marea Nordului

(Rinul Inferior, Ţările de Jos)

][

][

    ][ R

A ][ I

X ][ N

Franţa – – – – – – – – – – – – – – – -][ – – – –  – – – – – – – – – Germania

U ][ U

L ][ L

    ][ U

   ][ I

 ][

„Mările Sudului”

(Lacurile Elveţiei, izvorul Rinului)

(Rinul Superior, „Ţara de Sus”)

Figura cruciformă este alcătuită din patru „topoi” opuşi doi câte doi, la capetele a două axe perpendiculare una pe alta: Franţa şi Germania, ţări inamice în războiul ce stătea să izbucnească, respectiv Rinul superior, cu izvorul în unul din lacurile Elveţiei (asimilabile „Mărilor Sudului”), şi Rinul inferior, care se varsă în Marea Nordului pe ţărmurile joase ale Olandei (Nederland, Ţara de Jos). Acest ax corespunde cu linia de front sau „calea războiului” (batta-via).

La un prim nivel de analiză, am fi înclinaţi să acordăm o importanţă mai mare decât are cu adevărat conflictului franco-german. Dar pentru criza subiectului Jung, conflictul real, tensiunea critică se desfăşoară între situaţia desemnată de termenii polari Ţara de Sus („Mările Sudului”) – Ţara de Jos (Marea Nordului). El este cel care trebuie „să meargă la război”, să-şi înfrunte inconştientul, iar această ieşire „la luptă” se petrece pe axa de-a lungul căreia trebuie să se deplaseze pentru a ajunge la Congesul psihiatric de la Aberdeen, unde îşi propune să-şi analizeze viziunile recurente care nu-i dau pace. Este interesant că personajele onirice (el şi prietenul pomenit în vis), se înscriu într-o mişcare desfăşurată de la est (Sumatra) spre vest (Europa), pe când, în realitate, el se deplasează numai pe axa nord-sud, perpendiculară pe cea din vis.

A doua diagramă, ce aminteşte de o mandală, exprimă o cuaternitate dinamică, în care se înscriu forţele profunde ale psihicului şi semnifică depăşirea crizei. Configuraţia ei rezultă din dispunerea geometrică a unor „topoi” sau „icon-uri” mentale ce intermediază dialogul dintre forţele profunde ale psihicului şi conştiinţă. Reflectând mişcarea eului care se străduie să se înţeleagă pe sine, atitudinea activă a intelectului, ea indică lupta şi depăşirea crizei. Săgeţile arată atât deplasările lui Jung în lumea exterioară, cât şi itinerarul psihic, inscriptibil într-o dinamică recuperatorie. Este marcată de trei momente: decizia de a primi provocarea, deschiderea eului în faţa explicaţiilor raţionale şi a simbolurilor aparent iraţionale şi, în final, reîntoarcerea la omul arhaic, după ce a câştigat o nouă înţelegere a valorilor şi actelor sale.

Axa est-vest este secundară în raport cu axa nord-sud. Adversitatea dintre „Franţa” şi „Germania” este reconciliată prin coexistenţa, în ereditatea lui Jung, a strămoşilor franci şi alemani, de care aminteşte în mai multe rânduri[41]. Tensiunea de pe axa verticală este mult mai puternică, pentru că cele două capete opun personalitatea nr. 1 (conştiinţa diurnă, raţională, a omului modern, simbolizată de vaporul cu aburi) personalităţii nr. 2 (inconştientul mai vast, i.e. omul tradiţional, simbolizat de velier). Pe această axă majoră se petrec transformările ce vor integra latura îndelung refulată a personalităţii. Plecat în călătoria cu vaporul (bateau-viavia-bateau) la Aberdeen, unde acceptă să-şi expună psihoza ca un studiu de caz sui-generis, subiectul îşi asumă o confruntare deschisă cu inconştientul, însă nu una de tip „care pe care”, ci sub forma unui schimb de înţelesuri subliminale, a unui dialog. Recunoscând importanţa unor imagini la prima vedere neinteligibile, dreptul de fi aşezate pe acelaşi palier cu gândirea discursivă, el concede că acestea transmit un mesaj important. Jung depăşeşte cel mai sensibil punct al crizei tocmai mobilizându-şi energiile în căutarea sensului acelor viziuni aparent fără noimă. Mintea reuşeşte să se cuprindă pe sine. Acum se poate întoarce acasă, pe drumul recuperării depline. Aceasta nu va avea loc decât treptat şi în timp, chiar dacă „sincronicitatea” face ca a doua zi după acest moment să afle din ziare că a izbucnit războiul.

Photo-0009_crop

Întoarcerea corespunde cu revenirea în Europa a prietenului cu velierul, din Mările Sudului (mişcarea ocultată din cadrul celei de a doua viziuni). De acum înainte, Jung se va ocupa tot mai mult de înţelegerea personalităţii nr. 2. Preocupările sale vor merge în direcţia studierii şi înţelegerii alchimiei, miturilor şi a spiritualităţii tradiţionale a mai multor culturi, din Africa şi până în India, incluzând şi vechea filosofie greacă.

Dacă axele nu au încărcătură simbolică egală, nici cei patru termeni ai cuaternităţii nu au valori egale. Aşa cum observa Jung, „una dintre mărimile sale ocupă o poziţie de excepţie şi este de natură diferită faţă de celelalte (…) În psihologia analitică, funcţia «inferioară» (adică acea funcţie care nu se află la dispoziţia conştientă a omului) este de multe ori cea care-l întruchipează pe «al patrulea». Integrarea ei în conştiinţă reprezintă una dintre sarcinile principale ale procesului de individuaţie”[42]. Omul tradiţional îl înglobează pe cel modern, deoarece acesta din urmă a evoluat din cel dintâi şi nu invers, iar inconştientul este mai cuprinzător decât partea conştientă a unităţii mentale. În mod analog, epoca vaselor cu pânze o precede pe cea a vaselor cu aburi. În fond, „prietenul” care va reveni „mai târziu” cu velierul în Europa desemnează tocmai pe exponentul umanităţii preindustriale, precum şi perioada din tinereţea lui Jung pe când obişnuia să navigheze împreună cu prietenii cu iachtul pe lacurile Elveţiei (prin poziţie şi semnificaţie, „Mările Sudului”). Faţă de acest prieten lăsat în uitare, omul modern se poziţionează ca adversar, reprimându-şi spontaneitatea copilărească, libertatea şi jocul, hoinăreala şi visarea. Steamerul te aduce, într-adevăr, în Europa, dar într-o Europă ajunsă la apogeul epocii industriale, cu tendinţe hegemonice, conflictuale. Velierul, în schimb, cu pânzele umflate de vântul din largul oceanului, te face să uiţi de graba şi grijile lumii moderne, apropiindu-te de o Ithacă simbolică, adevărata patrie mentală. În ea, nu te poţi întoarce decât cu velierul.

Ştiinţa lui, pusă în slujba comunităţii, asemenea unei ofrande, a făcut posibilă această regenerare a conştiinţei. De aceea, în centrul simbolic al mandalei creşte arborele cu rod al viţei de vie.

[1] Mircea Eliade, Jurnal I, 1941-1969, Humanitas 1993, pp. 230-231.

[2] Carl Gustav Jung, Amintiri, vise, reflecţii, consemnate şi editate de Aniela Jaffé, trad. Daniela Ştefănescu, Humanitas 2001, pp. 184-185.

[3]Diferenţa s-ar explica prin faptul că viziunile îl asaltau în continuare: cu prilejul discuţiei asupra evenimentelor mondiale, avute „în iarna următoare” (1913-1914) afirmă că viziunea nu-i dădea pace.

[4] Jung, op. cit., p. 185.

[5] Ibid., pp. 183-184.

[6] Ibid., p.184.

[7] Vezi „The Ayesha: Adventures of the landing squad of the Emden”, by kapitanleutenant Hellmuth von Mücke, capitolele „Padang”, „Meeting with the Choising”, „Passing of the Ayesha”, http://www.sacklunch.net/Ayesha/index.php.

[8] Jung, op.cit., p.30.

[9] Cf. Lucian Boia, Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit, Humanitas, 2007, pp. 171-172.

[10] Ibid., p. 172.

[11] „Trebuie să înţelegi visul, şi anume acum, pe loc!”, îi şopteşte un glas pe 18 decembrie 1913, după ce avusese un vis în care îl împuşcase pe vânătorul Siegfried. Cf. Jung, op. cit., p.188. Legătura cu militarismul Germaniei i se pare evidentă: „Siegfried reprezintă ceea ce voiau germanii să realizeze, adică să-şi impună în mod eroic propria voinţă”. Să semnifice, în plus, uciderea simbolică a spiţei genealogice coborâtă din strămoşii lui alemani? Ibid., p. 319.

[12] Ironia sorţii, titlul revistei de psihanaliză pentru care Eliade îi ia interviu, aparţine aceluiaşi complex al „confuntării cu inconştientul”: Combat. “Revue Française De Psychanalyse – Revue Bimestrielle – Organe Officiel De La Société Psychanalytique De Paris”. Vezi articolul din „Combat”, în lb. spaniolă, pe http://www.scribd.com/doc/3011032/Encontro-com-Jung-por-Mircea-Eliade-ptbr. Combat (= fr. luptă, confruntare), deci lupta cu adversarul lăuntric. Nu cumva subconştientul a jucat şi aici un rol? Poate că Jung a acceptat acest interviu (ceea ce făcea rar şi fără tragere de inimă) numai pentru că titlul revistei din partea căreia s-a prezentat Eliade (dincolo de afinităţile spirituale evidente dintre cei doi) i-a suscitat amintiri din episodul „confruntării cu inconştientul”. Oferindu-i acest interviu, Jung n-a făcut decât să-şi acorde o „talk cure”, pe o temă încă sensibilă, simţind, poate, că acea îndepărtată criză nu fusese în întregime tranşată (ceea ce sper să argumentez mai jos).

[13] http://www.geology.sdsu.edu/how_volcanoes_work/Krakatau.html (accesat 20.01.2015).

[14] Ibidem.

[15] Jung, op. cit., p. 29. O curioasă coincidenţă face ca locul în care s-a visat Jung, să mai fi fost scenariul unei viziuni terifiante. Cea a redactorului de ştiri Edward Samson, care a visat, în noaptea de 28 spre 29 august 1883, în biroul ziarului Globe din Boston, un cataclism vulcanic înfricoşător, cu valuri tsunami, în timp ce, la 20 000 de kilometri depărtare se petrecea, aproape concomitent, erupţia distrugătoare a vulcanului Krakatoa. Vezi Frank Edwards, Mistere nerezolvate, Ed. ZZ, 1995, f. loc., pp.142-146. Întâmplarea prezintă toate caracteristicile pentru a fi încadrată în ceea ce Jung a numit „sincronicitate”.

[16] Ibid., pp.58, 80,101 passim.

[17] Din relatarea episodului nu aflăm dacă a vorbit sau nu despre sine la Aberdeen.

[18] Mecanismul psihozei: pulsiunile reprimate cărora nu li s-a dat atenţie, revarsă asupra conştiinţei un flux de imagini, pe care mintea veghetoare, va trebui, mai devreme sau mai târziu, să le înţeleagă pentru a le da interpretarea corectă.

[19] În Germania se face o specialitate de vin cu struguri lăsaţi să îngheţe pe ciorchine la geruri mai mari de -100 C, şi de-abia apoi sunt prelucraţi. Este interesant că Valea Rinului, cea mai importantă regiune viticolă a ţării, benficiază de un climat de adăpost, ferit de îngheţuri mari.

Un detaliu amuzant întregeşte paralelismul dintre visul lui Jung şi aventura căpitanului german von Mücke, de astă dată pe tema sucului de struguri (asimilabil cu vinul). Ajuns la Constantinopol după epuizanta traversare de la sud la nord a Arabiei, reporterul unui ziar german, îl întreabă pe von Mücke ce preferă: să ia o baie sau un pahar cu vin de Rin? „Un vin de Rin”, vine răspunsul, consemnat în presa vremii. Vezi http://query.nytimes.com/mem/archive-free/pdf?_r=1&res=9400E1D91338E633A2575AC2A9639C946496D6CF. Aluzia e străvezie, mai cu seamă că marşul favorit al echipajului navei Emden, intonat şi pe Ayesha, era “Watch on the Rhine,” :

                  To the Rhine, the Rhine, the German Rhine,

                  To guard its sacred boundary line!”

Vezi http://www.greatwardifferent.com/Great_War/Naval/Emden_01.htm

şi http://www.sacklunch.net/Ayesha/index.php, cap. VI “Padang” (traducerea în engleză aparţine editorului relatării).

[20] Opoziţia ireductibilă între lumea liberă şi comunism ar fi rezultatul, potrivit scriitorului Liviu Cangeopol, scindării „psiheei planetare” odată cu primul război mondial, în orice caz începând din 1917: „…pentru faza actuală însă în care se află omenirea, aş socoti planeta ca fiind un teritoriu psihic unitar care, în urma unui atac de schizofrenie, s-a scindat în două forme de existenţă (…) Pentru ruptură, a fost nevoie de un şoc, ba chiar de unul reiterat – sub forma celor două războaie mondiale”. Vezi cartea de dialoguri Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o ţară ocupată, Minerva 1990,  pp. 6-7. De notat că imaginea torentelor de sânge îl face pe Jung să se gândească, iniţial, la o revoluţie (Jung, op. cit., p. 184).

[21] Jung, op.cit., pp. 88, 89.

[22] Ibid., p. 90.

[23] Idem.

[24] Ibid., p.92, sublinierile mele, C.F..

[25] Ibid., p. 110.

[26] Ibid., p. 111.

[27] Idem.

[28] Ibid., p. 89.

[29] Pe Lacul Lucerna (Lacul celor Patru Cantoane) cinci vase cu zbaturi sunt încă în serviciu: Uri (construit în 1901, capacitate 800 pasageri), Unterwalden (1902, 800 pasageri), Schiller (1906, 900 pasageri), Gallia (1913, 900 pasageri, cel mai rapid vas cu zbaturi de pe lacurile Europei) şi Stadt Luzern (1928, 1200 pasageri, ultimul steamer construit pentru lacurile elveţiene). Tot cinci steamere vechi (în prezent convertite pe motoare diesel) sunt şi pe Lacul Geneva, două pe Lacul Zürich şi unul singur pe alte lacuri. Vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Steamboat, secţiunile „Early development” şi „Lake, loch, estuary and sea-going steamers”.

[30] Portul scoţian era vestit pentru construcţiile de nave, atât cu pânze (între care faimosul clipper Thermopylae) cât şi, începând din 1811, cu abur.

[31] Jung, op. cit., p. 90.

[32] Ibid., pp. 231-232.

[33] Ibid., p. 232.

[34] Ibid., p. 233-234.

[35] Ibid., p. 234, s. mea, C.F.

[36] Ibid., p. 231.

[37] Ibidem.

[38] „Pe măsură ce reişeam să traduc emoţiile în imagini, adică să găsesc acele imagini care se ascundeau în ele, se instaura liniştea interioară. Dacă m-aş fi mulţumit cu emoţiile şi-aş fi lăsat lucurile aşa, probabil că aş fi fost sfâşiat de conţinuturile inconştientului”. Notarea cât mai exactă a fantasmelor şi a condiţiilor psihice în care se iviseră, este una din metodele descrise de „disciplinare” a minţii şi înţelegere a mesajelor inconştientului (Jung, op. cit., p. 186).

[39] În memoriile sale, Jung aminteşte în mai multe rânduri de strămoşii lui franci şi alemani:  „zeul străbunilor alemanici”, sau „…acel Wotan-Hermes neliniştit al strămoşilor mei alemanici şi franci…” (op. cit., pp. 315, 319 passim). Astfel, psihicul său acumulează o tensiune bipolară care corespunde cu conflictul franco-german din 1914.

[40] C.G.Jung, Amintiri, vise, reflecţii, ed. cit., p. 405.

[41]Ibid., vezi nota 35.

[42] Ibidem, pp. 405-406.

Notă: o versiune incompletă a acestui eseu a fost publicată în revista de cultură Timpul din Iaşi, numerele pe iulie-august şi septembrie 2010.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
© copyright
Aveţi toată libertatea de a cita acest text, sau părţi din acest text, asumându-vă obligaţia morală şi juridică, sub sancţiunea legii copyrightului, de a preciza numele autorului, denumirea lucrării din care face parte textul citat, sursa citării (www.argozine.wordpress.com). În caz contrar, pentru a repara daunele morale şi de imagine produse prin acţiunea de plagiat, revista ARGO va apela arbitrajul justiţiei.
Anunțuri

Despre Cristian Florea

Cristian Tiberiu Florea, n. 1959, Galaţi. Profesor de geografie şi istorie. Cărţi publicate: Clima oraşului Galaţi, Arionda, 2000 În nada maeştrilor. Încercări de mitanaliză, Vremea, 2005 Importanta geostrategica a atmosferei, sensappelle.wordpress.com, 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: