Cărţi pentru Tralfamadore: cronică literară de Adi George Secară

Tralfamadore is the home to beings who exist in all times simultaneously.

Tralfamadore is a hypothetical foreign planet, used in a purely rhetorical sense as part of a thought exercise.

Tralfamadore is the planet nearest to a meeting place of ancient multi-dimensional beings who supposedly control all aspects of human life, including social affairs and politics. Unlike humans, the Tralfamadorians have too much of a sense of humor to be affected by the beings.

Tralfamadore is mentioned offhand as a fantastical meeting place of anthropomorphized chemical elements.

Tralfamadorians have the ability to experience reality in four dimensions; meaning, roughly, that they have total access to past, present, and future; they are able to perceive any point in time at will. Able to see along the timeline of the universe, they know the exact time and place of its accidental annihilation as the result of a Tralfamadorian experiment, but are powerless to prevent it. Because they believe that when a being dies, it continues to live in other times and places, their response to death is, „So it goes.” They are placid in their fatalism, and patiently explain their philosophy to Pilgrim during the interval he spends caged in a Tralfamadorian zoo. Eventually Pilgrim adopts their attitude, is returned to Earth, and tries to spread their philosophy.

(from http://en.wikipedia.org/wiki/Tralfamadore)

 

Cum simte/simţea Adina Dabija* zăpada, poezia, proza şi alte delicateţuri existenţiale…

Moto:

 Viaţa nu e un pension de domnişoare sau o tabără de creaţie… Oamenii sunt cum sunt – problema e ce devii tu.”

 

Gălăţanu, personaj în cartea Adinei Dabija

 Penultima pagină a romanului apărut în colecţia „Ego.Proză” are un paragraf care se referă la zecile de cuvinte din limba eschimoşilor care numesc… zăpada în diverse ipostaze. Prima oară când am întâlnit această curiozitate aproape… normală a fost în cartea lui Peter Høeg, „Cum simte Smilla zăpada”, un roman de cu totul altă factură… Pe Adina Dabija ar fi interesat-o zăpada topită în căuşul inimii…

„Şaman” este mai întâi un bildungsroman, cu o consistentă componentă autobiografică asumată, dar pe principiul „orice asemănare cu ceea ce numim realitate este pur întâmplătoare”. Într-un fel, trecerea dintre real şi imaginar, oniric şi fantastic, spre finalul cărţii, are loc precum în cazul lui Billy Pilgrim, personajul lui Kurt Vonnegut jr. din „Abatorul cinci”, a cărui existenţă nu părea să mai plătească tribut timpurilor şi spaţiilor, acestea fiind abrogate, convenţional sau ba.182917_466898266732275_514340448_n

În „Şaman”, timpurile nu sunt tratate chiar atât de non-conformist, deşi, simplificând, se poate spune că se începe cu copilăria şi se ajunge la o anumită maturizare… Avem de-a face cu un periplu care ne conduce de la Măgina, localitatea magică a copilăriei din Ardeal, prin Galaţi şi faleza sa la fel de magică (astăzi devenind încet-încet un fel de arteră comercială, precum cea din Mamaia), Bucureşti, până în Canada… Literar vorbind, sau din punct de vedere al teoriei literare, putem urmări drumul de la poezie la proză al autoarei…

Un capitol, al treilea, chiar se intitulează „Poezia”, poezie… descoperită relativ târziu, ca modalitate de exprimare („Eram în vacanţa dintre anul întâi şi anul doi, era cald şi mă plictiseam de moarte. Tocmai terminasem de citit Salinger…”): „Poezia a răsărit fără veste peste cursurile mele prăfuite (…). Poezia a fost primul pumn zdravăn în învelişul gros al lumii acesteia amorfe.” ş.a.m.d., paragraful (de la pag.41-42) transformându-se într-un poem care sfârşeşte aşa: „Poezia mă făcea fericită ca o hârtie de napolitană care zboară nestingherită pe străzile Bucureştiului, ca perechile de adidaşi rupţi agăţaţi de firele de telegraf din Bronx sau ca un şirag de mărgele lucioase şi colorate prinse într-un copac din New Orleans.”

Sunt „anii de beţie ai poeziei” în care (adaugă) „nu făcusem decât să gravitez deasupra lucrurilor şi să le transform în abur”, la un moment dat având revelaţia scrisului-gârâială! Aproape ca poetul nipon Yonejirou Noguchi, A.Dabija ar spune că poezia ar fi „fenomen, nu împlinire”…

Rânduri memorabile sunt şi cele despre Stil, despre stilul personal şi războiul cu acesta: „Nimic nu poate fi mai monstruos decât stilul personal” (p.85).

Aşadar, fără a se vrea aceasta şi fără a fi numai aceasta, sunt rânduri în carte cât o lecţie despre cât de puţin, chiar interesant şi frumos fiind, poate fi spus prin poezie. Aceasta nu înseamnă că „povestea” poate fi de ajuns: „Ne naştem cu un generator de poveşti în cap. Poveştile: maşinării de făcut sens. Începusem să le recunosc de mai multă vreme structura şi învăţasem să ies în afara ei, dar atunci apărea o nouă structură, deghizată într-o idee nouă, un nou joc care mă amăgea cu mirajul găsirii unei formule singulare a lumii. Cum să scapi din poveste? Nimic mai simplu: îţi schimbi rolul şi povestea însăşi se transformă. Dar acesta nu e decât un truc. Ceea ce e cu adevărat necesar pentru a te elibera este să spargi generatorul de poveşti din mintea ta. Dar cum? pentru asta trebuie să fii ori iluminat, ori nebun, ori mort. Sau poate să nu-ţi iei rolul în serios, să fii mereu cu un pas la marginea lui. (… Nota cronicarului: Şi după ce s-a gândit pentru prima oară cu adevărat la învăţăturile lui Hristos) Iubirea şi iertarea sunt singurele mijloace de tăiere a firelor nevăzute care te ţin prizonier în joc.” (p.115-116)

Bref, „Şaman” este chiar continua evadare din diverse poveşti (unele, deloc paradoxal, de iubire), unde personajele mai mult sau mai puţin secundare (Janet, tatăl adoptiv, diverşi iubiţi, prieteni, colegi, scriitori ori critici literari – Mihail Gălăţanu este o figură aparte, „Boe”, cu ochii săi de rechin şi mătreaţa sa, este de recunoscut) nu o mulţumesc mai niciodată pe autoare, care trebuie să schimbe, iar să schimbe, să taie firele nevăzute, necăutând, de fapt, decât Sacrul, pe care crede la un moment dat că-l poate identifica chiar şi în stâlpul barei de scuturat covoarele („Stâlpul lumii”!), iar de la un moment dat ajunge să creadă că-l poate găsi în lumea inuiţilor (eschimoşilor), oarecum în maniera personajului (real, real, de a şi murit în sălbăticie!) lui Jon Krakauer din „Into the wild”… Dusă la extrem, concluzia ar fi că omul ar trebui să fie fiinţa Anyu ( este arătare cu înfăţişare de câine, de găsit pe la p.123-124), adică „Cel care vânează pentru mâncare şi înţelepciune”!

Mai exact, Adina Dabija, personajul Adinei Dabija ia contact cu ceea ce putem numi mirajul, dar şi miracolul eschimos (spiritualitate, mod de viaţă ş.a.), la început oarecum idealizat, dar ajungând să fie comparat cu cenuşiul societăţii româneşti de tranziţie… Deoarece chiar ajunge să-şi dorească să întâlnească într-adevăr poporul inuit, poate chiar să-şi regăsească sufletul în nemărginirea albului de gheaţă şi zăpadă canadian… Întâlnirea esenţială, de fapt sunt cel puţin trei, dacă nu cumva chiar patru, dacă nu cumva este vorba doar de un Derrida al reveriilor Adinei (în adolescenţă Kőrösi Csoma, iar tot în Canada Părintele Joseph, un fel de adept al Unităţii transcendente a religiilor – un Frithjof Schuon a scris o carte despre aceasta!), pare a fi relatată în capitolul al şaselea, „Igalaq, fereastră de iglu”, unde eroina se întâlneşte (este la studii, master parcă, în Canada) cu o bătrână huron (vă mai aduceţi aminte de cărţile lui Fenimore Cooper?), cu o experienţă de viaţă cutremurătoare, mărturie a Răutăţii de care sunt capabili oamenii, o femeie cu puteri… şamanice.

Şi alte experienţe ale eroinei, una amintind de celebrele „Luni de fiere” ale lui Bruckner, o conduc spre declanşarea demersului „anevoios al eliberării şamanului” din ea. Poemul scris în transă şi reprodus în carte (pagina 190) rezumă în stilul aproape spartan al poemelor eschimose revelaţia: „Inima mea ştie de ce bate/ fără ca eu să ştiu./ Doar Tu, care converteşti toate pierderile în câştig/ ştii de ce bate inima mea…(…) Inima mea când vorbeşte nu ştie să spună decât un singur cuvânt,/ dar pe acela îl spune atât de tare de răsună tot universul -/ până la Tine şi înapoi:/ Iubire.”

În acest elogiu adus Aventurii Profunde, spirituale, Adina Dabija (conştientă că, după acelaşi Derrida – p.138 – „de fiecare dată când vizitezi un lucru, o situaţie sau un text, înţelesul lui se schimbă” şi că, aproape kunderian, „viaţa e un hohot uriaş de râs”) mai că ar da o nouă definiţie Omului: „dragostea particulelor solare pentru liniile magnetice ale Pământului”.

Şi poate între frumuseţea aurorelor boreale şi cea a omului care caută eliberarea nu sunt mari diferenţe.

În ultimă instanţă, este o carte despre suflet şi… puterea iubirii: „Pentru o secundă mi-a fost dat să-mi văd forma sufletului…” (p.173). N-am fost atent dacă a şi descris această formă. Dar ea poate fi asemănătoare căuşului inimii în care se poate topi zăpada, pentru străinul (şaman sau nu) pe care-l căutăm mereu, tăind din când în când legături, pentru a da noi şi noi forme iubirii, care găseşte noi şi noi cuvinte pentru a exprima infinitatea formelor zăpezilor din nord, din noi, de altădată…

*Adina Dabija, Şaman, Ed.Polirom, Iaşi, 2013.

 

Ilis, nu Plutarch: Eminescu (altfel), Securitatea şi… numai o ardeleancă

Florina Ilis – Vieţile paralele, Ed.Cartea Românească, 2012.florina-ilis-cu-modestie-ii-dedic-vietile-paralele-amicului-mihai-eminescu_2

Florina Ilis ar putea fi receptată ca un fel de Terrence Malick ori Jim Jarmusch al literaturii române, prin publicarea romanelor la intervale de timp relativ mari, aşa cum şi cei doi regizori îşi finalizează filmele…

„De la „Cruciada copiilor” până la „Vieţile paralele” (nu, nu vă gândiţi la Plutarch!) au trecut şapte ani, dar cei care au aşteptat nu au aşteptat degeaba…

Eminescu, the one (cum ar zice mulţi), îşi găseşte un romancier pe măsură…

Nu în maniera unui Peter Härtling, cum a scris el „Hölderlin”, ci mai aproape de maniera în care un Eminescu călător în timp (să nu uităm că Florina Ilis are şi un studiu intitulat „Fenomenul science fiction în cultura postmodernă. Ficţiunea cyberpunk”!) şi-ar scrie singur biografia, mai exact câteva capitole din aceasta, în pragul mileniului al treilea după Hristos…

Plecând de la stilul din „Sărmanul Dionis” ori „Avatarurile Faraonului Tla”, dar nu înainte de a studia pe îndelete istoria ideilor literare, teorie ş.a.m.d. Şi, bineînţeles, fenomenul cyberpunk…

Aceste observaţii surprind prea puţin complexitatea cărţii (683 de pagini) despre care s-a vorbit parcă prea puţin… Probabil unii s-au temut de vreo reacţie precum la acel buclucaş număr din „Dilema”… Cert este însă că o serie de premii prestigioase deja au situat romanul unde îi este locul: Premiul „Liviu Rebreanu” pentru proză, acordat de USR, Filiala Cluj; Premiul pentru „cel mai bun roman românesc” al anului 2012, acordat în cadrul Colocviilor Romanului Românesc Contemporan, ediţia a VI-a; Premiul pentru „Proză” al Uniunii Scriitorilor din România, pentru anul editorial 2012; Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi, 2013; Premiul Radio România Cultural, la secţiunea „Proză”, ediţia 2013.

Deoarece deja se vorbeşte despre trei generaţii de cyberpunk (prima a fost la începutul anilor ’80 – evident în lumea anglo-saxonă), dar şi despre post-cyberpunk, „Vieţile paralele” ale Florinei Ilis vor fi greu de încadrat, dar chiar dacă este vorba de post-cyberpunk, sigur este că este unul neaoş! Când este vorba de Eminescu nici nu poate fi altfel!

Şi parcă s-ar potrivi acest citat din chiar lucrarea de doctorat a Florinei Ilis (sursa wikipedia, scuzată să ne fie!): „Brian McHale pune accentul pe reorientarea ontologică a ficţiunii cyberpunk. Microlumile, eul centrifugal (automultiplicant), universul sintetic, traduc o paradigmă a pluralităţii ontologice, un univers fără lume, cu corolarele: timp fără temporalitate, spaţiu fără spaţialitate, dar în acelaşi timp pun problematica dorinţei de a suprima sentimentul solitudinii „imanente şi fără orizont pe care o presupune pierderea proprietăţii de lume.”

Ar fi fost un moto aproape perfect dacă nu ar fi fost utilizat la propriu chiar un fragment din Eminescu:

„Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură,/ Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost./ Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost/ De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult/ Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult.”

Vorba textului publicitar de pe coperta a IV-a: „Într-un efort dramatic de a se apropia de adevăr, Florina Ilis recurge la nenumărate documente autentice, foi medicale de observaţie, surse apocrife, jurnale, legende urbane, mărturii ale contemporanilor, corespondenţă, manuscrise, dosare şi note informative ale Siguranţei şi ale Securităţii, dezbateri aprinse în reviste de cultură, cotidiene şi bloguri, dar şi la jocul subtil al imaginaţiei. Un geniu poetic precum Eminescu, ale cărui vieţi paralele, pe cât de reale istoric, pe atât de metafizic visate, se confundă cu însăşi România modernă, avea nevoie de o viziune pe măsură, capabilă să viseze, dincolo de epoci, ca într-o metempsihoză naţională, documentele de arhivă ale unei poliţii politice fără vârstă.”

Într-o nu ştiu cât de inventată situaţie, un informator al unui ofiţer de Securitate, Filimon Ilea (parcă prea este transparentă auto-referenţialitatea), scrie un roman intitulat „Istoria unei lacrime”, despre relaţia dintre Eminescu (vi-l puteţi imagina urmărit de către Securitatea comunistă? Ei bine, este urmărit, şi chiar bine!) şi Micle Veronica, iar nota de subsol pare a fi o explicaţie pe înţelesul tuturor despre ambiţiile cărţii, ba chiar nota următoare ar putea fi considerată auto-critică (dar acestea sunt doar ipoteze!): „nu este o operă realistă, ci, prin maniera de prezentare a evenimentelor, este un roman de fantezie biografică. Lucrarea nu urmează cursul istoric al evenimentelor vieţii lui Mihai Eminescu, constituindu-se într-o suită de „momente”  care îmbină scene din viaţa reală a poetului – pretexte pentru construirea unei alte existenţe, paralele – cu scene „închipuite” sau inventate de către autor.” Aceasta este prima notă. A doua notă de subsol la care mă refeream: „Procedeul narativ prin care ni se sugerează că, pornind de la mici amănunte din viaţa poetului, pot fi reconstituite ficţional o serie de „poveşti” sau „istorii miniaturale” este insuficient lucrat. Viziunea auctorială este neclară, sistemul complicat de naratori provoacă dificultăţi la lectură, punând unele probleme deosebite (cine scrie?). Se recomandă ca autorul să mai insiste asupra acestor aspecte de construcţie epică.” (paginile 556-557).

Răsfoind „dosarul” on-line al subiectului romanului Florinei Ilis afli câte ceva în plus, o a doua ediţie a cărţii fiind de folos cu un astfel de dosar de ghidare a cititorului parcă încă nenăscut pentru complexitatea şi ludicitatea volumului. Cheia de lectură, poate într-adevăr post cyberpunk, putându-i, poate, să-i fie de folos şi lui Marius Chivu, care, parcă, s-a cam grăbit agresiv la încondeierea romanului ( în „Dilema Veche”), subliniindu-i însă şi meritele… Mai echilibrat (după ce am scris aceste rânduri am început să citesc şi alte reacţii postate) este Doris Mironescu în „Bucureştiul cultural”, care ne trimite şi către curentul steampunk…

Astfel, ceea ce bănuiam, se adevereşte pe linkul http://citynews.ro/cultura/florina-ilis-cu-modestie-ii-dedic-vietile-paralele-amicului-mihai-eminescu-1231106, unde aflăm că a existat cu adevărat un Filimon Ilea, prieten cu Eminescu, căruia i-a dedicat un poem, dar cu iniţialele F.I., şi că autoarei i-a plăcut să creadă că Eminescu i-a scris epistole chiar ei…

Doris Mironescu consideră undeva următoarele: „Cele două mituri puternice ale culturii române exploatate în romanul Florinei Ilis sunt cel eminescian şi cel al Securităţii comuniste.”

La lectură, nu pot spune că locul ocupat de Securitate în economia lucrării mi s-ar fi părut la fel de important precum cel al lui Eminescu… Dar acum, după câteva luni de la lectură, poate ar trebui să-mi reconsider poziţia (sau să mai lecturez o dată)…

Mai degrabă m-aş duce cu gândul la „Pendulul lui Foucault” (al lui Eco) unde mi s-a părut că mi s-a transmis cifrat cât de multă (dar multă rău de tot) prostie se odihneşte în om (sau îl chinuieşte sub forma hărniciei fără fundament), luând uneori forma intoleranţei, a răutăţii gratuite… iar omul poate fi, uneori, genial.

Genial şi în răutate! Din nefericire, Mihai Eminescu a fost, o ştim cu toţii, un idealist al epocii sale. Din nefericire pentru că acest idealism l-a condus la sfârşitul prematur. Din fericire pentru români, a fost genial în cele bune pentru o naţiune!

Mai mult decât emoţionant dialogul care nu a existat între poet şi tatăl său, după ce s-au despărţit, dacă nu mă înşeală memoria, la sanatoriu, cu puţin înainte de moarte părintelui:

„Îi vine să alerge în urma lui, să-i strige: Tată, iartă-mă! Nu mi-a reuşit cu veacul în care trăieşti tu. Nu m-am chivernisit odată cu ceilalţi. Nu sunt profesor, n-am ajuns deputat şi nu voi fi niciodată ministru. Nu voi reuşi să răscumpăr Ipoteştii. Cu nimic nu m-am ales. De ce? Nu ştiu. Mi-a reuşit altceva. Mi-a reuşit eternitatea!”

Un mic discurs în care parcă recunoaştem blestemul care pare să plutească mai mereu deasupra scriitorilor sau creatorilor în general…

Acest blestem este în ultimă instanţă subiectul romanului Florinei Ilis, un subiect tratat titanic. Memorabil. De aici până la a aştepta „O evanghelie după Florina Ilis” nu este decât un pas…

Aceasta dacă nu o fi chiar prin „Cruciada copiilor”, celălalt mare succes al autoarei, roman încă necitit de subsemnatul…

 

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
© copyright
Aveţi toată libertatea de a cita acest text, sau părţi din acest text, asumându-vă obligaţia morală şi juridică, sub sancţiunea legii copyrightului, de a preciza numele autorului, denumirea lucrării din care face parte textul citat, sursa citării (www.argozine.wordpress.com). În caz contrar, pentru a repara daunele morale şi de imagine produse prin acţiunea de plagiat, revista ARGO va apela arbitrajul justiţiei.
Anunțuri

Despre argomin

ARGO: periodic cultural trimestrial fondat în anul 2015 la iniţiativa domnilor Codrin Vasiloancă, Cristian Florea şi Bogdan Silion, intelectuali şi profesori din Galaţi şi din Brăila.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: